ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1686/2018

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2014, reclamantul A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin administrator Teatru Național de Operetă "Ion Dacian ", Statul Român, prin administrator Ministerul Culturii, Teatru Național de Operetă "Ion Dacian ", Biblioteca Națională Română, Ministerul Culturii, Municipiul București, prin Primarul General, să se dispună, în principal, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile în suprafață de 1.102 mp, situate în București, respectiv:

- terenul în suprafață de 326 mp, situat în str. x, sector 3;

- terenul în suprafață de 384 mp, situat în str. x, sector 3;

- terenul în suprafață de 296 mp, situat în Splaiul Unirii nr. x, sector 3;

- terenul în suprafață de 96 mp, situat în str. x, sector 3.

În subsidiar, în situația în care primul capăt de cerere nu poate fi admis, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la acordarea unei drepte și juste despăgubiri, în schimbul imobilelor anterior menționate.

Prin încheierea din 23.09.2014, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost introdus în cauză, în calitate de intervenient forțat.

Prin sentința civilă nr. 35 din 12.01.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., ca neîntemeiată; a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului București, respingându-se acțiunea civilă împotriva acestui pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei Biblioteca Națională, respingându-se acțiunea civilă împotriva acestei pârâte, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; a fost admisă excepția lipsei calității procesual pasive a Operei Naționale, în privința cererii având ca obiect despăgubiri și a fost respins acest capăt de cerere, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă; au fost respinse excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Culturii și a pârâtei Operei Naționale București, (continuatoare a Teatrului Național de Operetă "Ion Dacian"), ca neîntemeiate.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ca neîntemeiată; a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare a suprafețelor de teren identificate de expert B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Culturii, Ministerul Culturii, Opera Națională București.

A fost admisă cererea privind plata despăgubirilor; a fost respinsă cererea de arătare a titularului dreptului, în persoana Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Ministerul Culturii; au fost obligați pârâții Statul Român, prin Ministerul Culturii, și Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 623.720 euro - valoarea suprafețelor de teren, stabilită de expert C.

Au fost obligați pârâții Statul Român, prin Ministerul Culturii și Ministerul Culturii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.000 RON onorariu expertiză topografică și onorariu expertiză evaluatorie și a fost obligat reclamantul la plata către pârâtul Municipiul București a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apeluri reclamantul A., pârâta Opera Națională și pârâții Ministerul Culturii și Statul Român, prin administrator Ministerul Culturii, cererile de apel fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin Decizia civilă nr. 805 din 22.11.2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 35 din 12.01.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român, prin administrator Teatru Național de Operetă "Ion Dacian", Teatrul Național de Operetă "Ion Dacian", Biblioteca Națională a României, Municipiul București, prin primarul general, și cu intimatul-intervenient forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A admis apelul declarat de apelanții - pârâți Ministerul Culturii și Statul Român, prin Ministerul Culturii și de apelanta - pârâtă Opera Națională București împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Culturii și Opera Națională București; a admis excepția lipsei calității Ministerului Culturii de reprezentant al Statului Român; a respins acțiunea, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Opera Națională București, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate; a anulat cererea formulată în contradictoriu cu Ministerul Culturii pentru lipsa calității acestuia de reprezentant al Statului Român; a admis cererea de arătare a titularului dreptului - Statul Român, formulată de Ministerul Culturii.

A respins cererea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins cererea de obligare a pârâților Ministerul Culturii și Statul Român, prin Ministerul Culturii, la plata onorariilor de expertize, ca nefondată.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A luat act că apelantul - reclamant și apelanta - pârâtă Opera Națională București și-au rezervat dreptul de a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată; a respins cererea intimatului - pârât Municipiul București, privind cheltuielile de judecată, ca nefondată; a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 31.706 RON, taxă de timbru, aferente judecății în fond.

Împotriva Deciziei civile nr. 805 din 22.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut, în esență, următoarele:

În baza primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., reclamantul a arătat că, între excepția autorității de lucru judecat și puterea de lucru judecat, există o distincție clară. Astfel, condiția de aplicare a autorității de lucru judecat presupune identitatea de acțiuni (părți, obiect și cauză juridică), ce oprește repetarea judecății, iar puterea, prezumția de lucru judecat impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, pentru invocarea prezumției de lucru judecat, nu este necesară identitatea de părți și că, indiferent de temeiurile de drept invocate de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, acesta nu mai era îndreptățit să repună în discuție o problema de drept tranșată definitiv și irevocabil de către o altă instanță.

În speță, sentința civilă nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 București se bucură de autoritate de lucru judecat, în ceea ce privește: cadrul procesual stabilit, respectiv calitatea părților în proces; obiectul cauzei, respectiv acela de acțiune în revendicare; soluția pronunțată, respectiv admiterea acțiunii în revendicare a reclamantului și obligarea părții adverse la restituirea terenului în suprafață de 326 mp, situat în str. x, a terenului în suprafață de 384 mp, situat în str. x, a terenului în suprafață de 296 mp, situat în str. x și a terenului în suprafață de 96 mp, situat în str. x.

Prin decizia instanței de apel din prezentul dosar sunt criticate și reținute ca dovedite aspecte contrare sentinței civile nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 București. Astfel, instanța de apel a formulat critici cu privire la judecarea cauzei de către Judecătoria sectorului 3 București, în ceea ce privește calitatea procesuală a părților din dosar, probele administrate, relevanța dată acestora de către instanță și soluția pronunțată. Practic, decizia atacată reprezintă o veritabilă judecată într-o cale de atac împotriva sentinței menționate, împrejurare ce este vădit inadmisibilă, încălcând atât autoritatea de lucru judecat a sentinței, cât și puterea de lucru judecat pe care sentința și considerentele acesteia le impun.

Prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat principiul autorității de lucru judecat, atât sub aspect pozitiv, cât și negativ, lipsind reclamantul de posibilitatea de a folosi dreptul obținut printr-o hotărâre judecătorească anterioară, prin nerecunoașterea acestuia, iar sub aspect negativ, prin aceea că are loc o nouă judecată asupra acelei cauze, constatându-se că, la acel moment, soluția instanței de judecată ar fi trebuit, în opinia curții, să fie diferită.

Pârâții Opera Națională București și Ministerul Culturii au invocat principiul relativității hotărârilor judecătorești, apreciind că, atât timp cât nu au fost părți în litigiul ce a fost soluționat prin sentința civilă nr. 3035/1997, aceasta nu le este opozabilă. Într-adevăr, astfel cum reiese din cuprinsul sentinței, aceștia nu au fost părți în litigiul anterior, însă hotărârea produce efecte erga omnes.

Sentința civilă nr. 3035/1997, rămasă definitivă și irevocabilă prin nerecurare, a intrat în puterea lucrului judecat, fiind opozabilă intimaților, chiar dacă nu au fost părți în proces, întrucât statuările instanțelor judecătorești au valoarea unor prezumții legale, provin de la o putere publică și se răsfrâng indirect și asupra terților.

Astfel, opozabilitatea (stricto sensu) este acea aptitudine a actului jurisdicțional de a fi recunoscut și respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existența sa integrată în mod legal în ordinea juridică poate fi opusă terțelor persoane, care nu mai pot ignora situația juridică ce a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești.

Altminteri, eficacitatea hotărârii este una incompletă, parțială, dacă ea nu va exista decât în relația dintre părți, fiind ignorată de toate celelalte persoane neparticipante la judecată. Ar însemna, astfel, că drepturile legalmente dobândite sau recunoscute, (în urma dezbaterii jurisdicționale), să nu aibă nicio valoare, câtă vreme ele ar fi ignorate ca și cum nu ar exista. În același timp, prestigiul însuși al justiției ar fi afectat, dacă un act provenind de la aceasta ar fi nesocotit prin simpla invocare a neparticipării terțului la proces.

În baza celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, a hotărârii pilot pronunțată în cauza Atanasiu contra României și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, a Deciziei nr. 33/2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

Pronunțată în recurs în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, sub următoarele aspecte:

- Localizarea și starea în timp a terenurilor în litigiu: în prezent și, mai ales, la nivelul anului 1990, toate terenurile în litigiu se aflau în vecinătatea obiectivului Biblioteca Națională, nefăcând parte și nefiind ocupate de construcția edificată înainte de anul 1990.

La momentul pronunțării sentinței civile nr. 3035/1997 a Judecătoriei sector 3 București, prin raportul de expertiză topografică realizat în cauză, s-a constatat situația terenurilor și instanța a admis în parte pretențiile, obligând pârâta la restituirea numai a imobilelor ce puteau fi efectiv restituite, fiind libere, respectiv cele ce fac și obiectul prezentului dosar.

Ocuparea acestor terenuri a intervenit ulterior, odată cu ridicarea construcției Teatrului Național de Operetă "Ion Dacian", respectiv la momentul sistematizării și modernizării împrejurimilor Bibliotecii Naționale.

În concluzie, terenurile în litigiu au fost terenuri libere, nefiind în niciun fel afectate de Biblioteca Națională, la nivelul anului 1990, 1997, și până la modernizarea acestui obiectiv.

- Aplicarea greșită de către instanța de apel a Decretului Lege nr. 30/1990 și H.G. nr. 115/1990 privind trecerea în patrimoniul statului a patrimoniului Partidului Comunist, precum și a Legii nr. 18/1991: imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu s-au aflat în administrarea autorității locale încă din anul 1990, și nu în administrarea Ministerului Culturii, urmând a da curs celor reținute de către instanța de fond, în sensul că numai în anul 2002, prin H.G. nr. 578/2002, terenul apare ca fiind în proprietatea statului, la 5 ani după ce reclamantul a obținut restituirea terenurilor, ca urmare a sentinței civile nr. 3035/1997.

În consecință, în mod corect, reclamantul a chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului București, în anul 1997, iar Judecătoria sector 3, în mod corect, a stabilit că pârâta are calitate procesuală pasivă.

Asupra terenurilor sunt aplicabile dispozițiile reținute și de către instanța de fond, cuprinse în Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile situate în intravilanul localității trec în proprietatea comunei, orașului sau municipiului, după caz.

- Încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 223 și 865 și următoarele C. civ., art. 12 alin. (4), alin. (5) și alin. .(6) din Legea nr. 213/1998, art. 563 și următoarele C. civ.:

Instanța de recurs urmează a soluționa cauza, atât în ceea ce privește calitatea de proprietar a reclamantului, cât și calitatea de posesor sau persoană care deține bunul fără drept, identificând astfel calitatea procesuală activă și pasivă în cauză.

Astfel cum reiese din probele administrate în cauză, Ministerul Culturii are un drept de administrare asupra terenurilor în litigiu, drept care este înscris în Cartea Funciară nr. x a Municipiului București, pentru suprafața de 13.080 mp, iar în Cartea Funciară nr. x, Ministerul Culturii figurează ca titular al dreptului de folosință pentru suprafața de 26.767 mp.

Ministerul Culturii are calitatea de administrator al acestor terenuri, fapt ce îi conferă calitatea de posesor și administrator al unei părți din bunurile revendicate, precum și calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Potrivit art. 865-866 C. civ., calitatea procesuală pasivă nu este afectată, în sensul că titularul dreptului de administrare are obligația de a informa și introduce în proces proprietarul, însă aceasta presupune că acesta a fost deja acționat în instanță, situația preexistentă fiind reprezentată de existența litigiului împotriva titularului dreptului de administrare.

Interpretând per a contrario art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în varianta actuală, modificată prin dispozițiile Legii nr. 71/2011, rezultă că, în litigiile ce nu au ca obiect dreptul de administrare, statul este reprezentat de titularul dreptului de administrare.

Acest raționament este reprezentat de faptul că, în litigiile ce au ca obiect dreptul de administrare, ar exista un conflict de interese între Statul Român și titularul dreptului de administrare, motiv pentru care este necesară reprezentarea statului de către Ministerul Finanțelor Publice, acesta fiind singurul caz în care articolul are aplicabilitate.

Acest raționament a fost reținut și de către instanța de fond care a arătat că, în cazul admiterii acțiunii, cel care va fi obligat să ducă la îndeplinire dispozițiile instanței va fi titularul dreptului de administrare, în reprezentarea statului.

- Încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, art. 563 și următoarele C. civ., art. 1 al Protocolului 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind examinarea recursului în interesul legii:

Prima condiție pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 este ca preluarea abuzivă să fi avut loc în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, condiție ce, în prezenta cauză, nu este îndeplinită, având în vedere că preluarea abuzivă a avut loc după momentul reintrării în posesia imobilelor, în anul 1998.

Prin sentința civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 București, (pronunțată ulterior perioadei avute în vedere de Legea nr. 10/2001 și înainte ca această lege să fie adoptată), reclamantului i-a fost recunoscut dreptul de proprietate.

Ulterior, ca urmare a hotărârii civile menționate, primarul general al Municipiului București a emis Decizia nr. 849 din 25.06.1997, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantului a terenurilor în litigiu, iar în anul 1998, prin procesele-verbale de punere în posesie, reclamantul a dobândit și posesia imobilelor și a deschis rol fiscal pentru fiecare teren, achitând impozitul aferent proprietății până în prezent.

În anul 1997, imobilele erau libere și neafectate de obiectivul Biblioteca Națională, pe ele fiind moloz, iar, pe o parcelă, fiind o baracă folosită de vechiul șantier. În aceste condiții, instanța de apel a reținut în mod eronat faptul că terenurile erau ocupate, motiv pentru care reclamantul nu ar fi fost pus în posesie.

Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a dorit să creeze un cadru legislativ și o procedură specială pentru reparația prejudiciilor cauzate de regimul comunist în perioada 1945 - 1989. Însă, în cazul reclamantului, nu poate fi vorba de un astfel de raționament, având în vedere că imobilele ce fac obiectul prezentului litigiu au fost preluate, în fapt, de către stat, după anul 1998.

Un alt aspect referitor la incidența Legii nr. 10/2001 a reieșit din răspunsurile Primăriei Municipiului București, depuse la dosarul cauzei, conform cărora reclamantul a depus notificări, potrivit procedurii speciale, numai pentru construcțiile aflate pe aceste terenuri, nu și pentru terenurile propriu-zise, precum și pentru alte imobile din zonă, însă nu pentru imobilele aflate în prezentul litigiu.

Această situație de fapt este logică, în condițiile în care proprietatea și posesia terenurilor din prezentul litigiu au fost dobândite în anii 1997-1998, în timp ce acele notificări au fost formulate după adoptarea Legii nr. 10/2001, pentru alte imobile, pe care reclamantul nu a reușit să le dobândească încă prin intermediul justiției, fiind ocupate ori demolate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, hotărârii pilot "Atanasiu contra României " și Deciziei nr. 33/2009 a Înaltei Curți, reclamantul deține "un bun", în sensul Convenției, aspect ce este reprezentat de sentința civilă nr. 3035/2007, pronunțată de Judecătoria sector 3 București, prin care reclamantului i s-a admis acțiunea în revendicare și s-a dispus obligarea autorității publice la restituirea în natură a terenurilor libere.

Hotărârea invocată respectă toate condițiile impuse pentru a reprezenta "un bun", întrucât aceasta recunoaște, în mod definitiv și irevocabil, calitatea reclamantului de proprietar și obligă în mod expres la restituirea bunurilor. Mai mult, hotărârea pronunțată a reprezentat titlu executoriu, potrivit normelor procesuale civile.

În acest context, hotărârea instanței de fond, în sensul că reclamantul deține "un bun", în sensul Convenției, este corectă, nefiind, însă, la niciun moment, despăgubit pentru prejudiciul produs.

Interpretarea dată de către instanța de apel, în sensul că hotărârea invocată ar fi ineficace, urmează a fi respinsă, întrucât acest caracter trebuie avut în vedere la momentul pronunțării hotărârii și în raport de aspectele și actele realizate la acel moment, și nu în prezent, după ce, în drept, terenurile au fost trecute în proprietatea publică a statului și, apoi, în fapt, au fost ocupate de sistematizarea terenurilor adiacente Bibliotecii Naționale, (căi de acces, sisteme electrice, etc.), respectiv de clădirea Teatrului Național de Operetă "Ion Dacian".

Eficacitatea hotărârii trebuie raportată la momentul 1997-1998, având în vedere că, ulterior rămânerii definitive a hotărârii civile, dreptul de proprietate al reclamantului a fost confirmat prin decizia primarului Municipiului București, iar posesia a fost transmisă prin încheierea de către un executor judecătoresc a proceselor-verbale de predare-primire.

Având în vedere aceste aspecte, instanța de recurs urmează a constata faptul că reclamantul deține "un bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, a fost privat de dreptul de proprietate, fără nicio despăgubire acordată, aspecte ce atrag casarea hotărârii atacate.

- Caracterul just al acțiunii: prin atitudinea Statului Român și a organelor administrative, care execută atribuții în numele acestuia, reclamantul a fost privat de drepturile sale.

Dreptul de proprietate deținut de reclamant nu este contestat ori contestabil, fiind combătută numai modalitatea de reparație, printr-un hățiș legislativ pe care instanțele de judecată naționale sunt chemate să îl deslușească și care a atras condamnarea României, în nenumărate rânduri, în fața forului european.

În realitate, principiul aplicabil în cauză este acela că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și numai cu o compensație corespunzătoare, fiind necesar a se restabili un echilibru între valorile protejate.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10 ianuarie 2018, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata Opera Națională București.

A admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 805/A din data de 22 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a stabilit termen de judecată la data de 14 martie 2018, în ședință publică, cu citarea părților.

Recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor succede:

Analizând motivul de recurs prin care se invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, a hotărârii pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului de proprietate, reglementat de art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, instanța de recurs consideră necesar să facă următoarele considerații:

Sub un prim aspect, trebuie reținut că recurentul reclamant A. a obținut, în urma și în baza unei proceduri judiciare, sentința civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 București, pronunțată în Dosarul nr. x/1997, prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București; s-a dispus restituirea terenului în suprafață de 326 mp, situat în str. x, sector 3; a terenului în suprafață de 384 mp, situat în str. x, sector 3; a terenului în suprafață de 296 mp, situat în, sector 3 și a terenului în suprafață de 96 mp, situat în str. x, sector 3, astfel cum au fost identificate prin expertiza imobiliară dispusă în cauză și omologată de instanță, terenuri ce au fost preluate în mod abuziv de către stat, și a fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenurile menționate și să emită procesul-verbal de predare-primire către reclamant.

În temeiul acestei hotărâri definitive și irevocabile, primarul general al Municipiului București a emis Decizia nr. 849 din 25.06.1997, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea recurentului reclamant a terenurilor în litigiu, menționate supra, iar, prin procesul-verbal de punere în posesie nr. x din 6 martie 1998, reclamantul a dobândit posesia imobilului în suprafață de 384 mp, situat în str. x, sector 3 și a celui în suprafață de 296 mp, situat în sectorul 3. În plus, recurentul a deschis rol fiscal pentru fiecare teren restituit, achitând impozitul aferent proprietății până în prezent.

În acest punct, trebuie menționat că instanțele fondului au opinii divergente cu privire la faptul dacă sentința civilă nr. 3035 din 9.04.1997 a Judecătoriei sector 3 București constituie un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care să poată intra sub protecția acestor dispoziții convenționale.

Astfel, în timp ce prima instanță consideră că reclamantul beneficiază de un titlu de proprietate, prin care i s-a recunoscut acestuia dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu, ce a constituit un bun în sensul Convenției, bun pe care reclamantul l-a pierdut prin trecerea în proprietatea publică a suprafețelor de teren aflate în litigiu, ceea ce constituie o expropriere în fapt, fără plata unei despăgubiri, în sensul constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Burghelea și Varga contra României, și determină admiterea cererii în pretenții referitoare la contravaloarea acestor suprafețe de teren, instanța de apel concluzionează că reclamantul nu deține un bun în patrimoniul său, neavând niciun drept, nici real și nici de creanță, asupra terenurilor în litigiu, astfel încât nu poate beneficia de protecția conferită de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel examinează eficacitatea titlului de proprietate de care se prevalează reclamantul și reține că loturile de teren revendicate nu se aflau, la nivelul anului 1997, în deținerea, nici de drept și nici de fapt, a Municipiului București, ci se aflau, încă din anul 1990, în proprietatea statului, care ar fi trebuit să figureze ca pârât în dosarul de revendicare.

Mai mult, instanța de apel susține că, pentru a putea invoca cu succes dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 și să obțină o confirmare administrativă sau judiciară a dreptului real imobiliar, fie sub forma retrocedării în natură, situație în care reclamantul redevenea titularul dreptului de proprietate, fie sub forma măsurilor compensatorii, ipoteză în care reclamantul ar fi fost titularul unui drept de creanță. Or, atâta timp cât reclamantul nu a uzat de procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, prevalându-se doar de sentința civilă nr. 3035/1997 a Judecătoriei sectorului 3 București, pronunțată în contradictoriu cu o entitate juridică care nu a fost niciodată proprietarul și nici măcar administratorul terenurilor, nu poate beneficia de protecția conferită de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Astfel, instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care reclamantului nu i se poate recunoaște dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în temeiul hotărârii judecătorești anterior menționate, nu se poate reține nici incidența unei exproprieri în fapt, realizată, în opinia acestuia, prin adoptarea H.G. nr. 758/2002, și, implicit, nu i se poate recunoaște acestuia nici îndreptățirea de a primi despăgubiri, constând în valoarea de circulație a terenurilor, pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă.

În acest context, rămâne de analizat, în raport de dispozițiile legale interne și convenționale relevante, care este, totuși, semnificația acelei hotărâri judecătorești de care se prevalează recurentul, a cărei realitate juridică nu poate fi ignorată, prin care s-a constatat că reclamantul A. a făcut dovada pozitivă a dreptului său de proprietate și că titlul statului, reprezentat prin organele sale administrative, respectiv Decretul nr. 92/1950, asupra bunurilor imobile în litigiu, nefiind dobândit în conformitate cu legea, nu poate fi opus cu succes reclamantului în acțiunea în revendicare promovată.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale au fost ratificate de România și fac parte din dreptul intern, conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Constituția României (Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern).

În același sens, este unanim acceptat că normele cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în protocoalele sale adiționale alcătuiesc, împreună cu jurisprudența organelor sale, un bloc de convenționalitate care se impune autorităților naționale cu aceeași forță juridică cu care se impun normele convenționale. În consecință, jurisprudența Curții Europene este direct aplicabilă în sistemul de drept intern, indiferent dacă soluțiile jurisprudențiale au fost pronunțate în cauze privitoare la România (art. 45 Convenția Europeană a Drepturilor Omului - Înaltele părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți) sau în cauze privitoare la celelalte state părți la Convenție.

Cu referire la acest aspect, este relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României din data de 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că "(…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de"bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) Existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (par. 134-140).

Astfel, dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu, Murăreț și alții împotriva României), în cauza Atanasiu contra României, s-a arătat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres restituirea bunului.

În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegalității titlului statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să confere unui reclamant un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Aplicând aceste principii la speța dedusă judecății, instanța de recurs apreciază, contrar statuărilor instanței de apel, că recurentul reclamant A., căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate, în mod irevocabil, de către instanțele interne, dispunându-se în mod expres restituirea bunurilor imobile preluate abuziv de către stat, se poate prevala de un asemenea bun actual și, deci, poate invoca garanțiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție (interpretarea per a contrario a deciziei de inadmisibilitate din 23 martie 2006, pronunțată în cauza Penția și Penția împotriva României, în care s-a statuat că, la data introducerii cererii în revendicare, reclamanții erau simplii solicitanți în privința restituirii bunului în litigiu).

Această constatare face să devină valid motivul de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, și să determine per se casarea hotărârii atacate.

Analiza sentinței civile nr. 3035 din 9.04.1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în Dosarul nr. x/1997, se impune a fi făcută nu numai prin prisma noțiunii autonome de bun actual, astfel cum a fost dezvoltată aceasta în jurisprudența evolutivă a instanței de contencios a drepturilor omului, ci și prin prisma motivului de recurs prin care se critică faptul că instanța de apel ar fi atribuit acestei hotărâri un caracter ineficace, încălcând, în opinia recurentului, autoritatea de lucru judecat a acesteia, atunci când a apreciat că "reclamantului nu i se poate recunoaște dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în temeiul hotărârii judecătorești anterior menționate".

Pentru rigurozitate juridică trebuie menționat că, în cauză, nu poate fi considerată încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3035 din 9.04.1997, pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, întrucât nu există tripla identitate de părți, de obiect și de cauză juridică, ci poate fi în dezbatere afectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, din perspectiva identității de chestiune litigioasă.

Astfel, noile dispoziții procesual civile - art. 430 și 431 C. proc. civ., care reglementează instituția autorității de lucru judecat și efectele lucrului judecat, au extins efectele lucrului judecat, prin consacrarea legislativă, atât a manifestării sale negative, dar și a celei pozitive. În manifestarea sa negativă, viciul de nelegalitate constă în faptul că unul și același litigiu, identic sub aspectul părților, obiectului și cauzei a fost soluționat prin hotărâri contrare. În manifestarea sa pozitivă, raportul juridic dedus judecății, deși are legătură cu cel dezlegat prin hotărârea a cărei autoritate se invocă, este diferit de acesta, dar prezumția de adevăr a celor stabilite judiciar anterior se impune.

De asemenea, efectul obligatoriu al autorității de lucru judecat nu trebuie confundat cu forța obligatorie și cu eficacitatea hotărârii, aceasta pentru că, spre deosebire de autoritate, eficacitatea substanțială este rezultatul verificării jurisdicționale realizate de judecător asupra raporturilor juridice ce i-au fost aduse spre dezlegare, iar forța obligatorie este componenta acestei eficacități.

Extinzând analiza acestei critici la principiul securității raporturilor juridice, care face parte din ordine juridică internă și trebuie, de asemenea, respectat, Înalta Curte va face următoarele considerații:

Curtea Europeană a stabilit în mod constant că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante" și că " unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție " (e.g. cauza Rozalia Avram împotriva României, hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31; cauza Mitrea împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, par. 23).

S-a considerat că "repunerea în discuție a unor soluții definitive din litigii pronunțate de instanțe este de natură a determina o incertitudine permanentă și a diminua încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept" (par. 41, cauza Rozalia Avram împotriva României) și că "pronunțarea unei decizii radical opuse unei decizii anterioare poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securității juridice, în special din cauza faptului că reclamanta aștepta în mod legitim ca instanța să tranșeze urmarea aceluiași litigiu în sensul respectării autorității de lucru judecat a deciziei sale anterioare" (a se vedea și cauza Amurăriței c. României, par. 37; cauza Avram c. României, par. 42).

Tot astfel, în jurisprudența instanței de contencios a drepturilor omului, s-a stabilit că principiul securității juridice trebuie recunoscut și protejat inclusiv în situația în care există doar o suprapunere a problematicii litigioase, chiar în absența identității de părți în cele două litigii (a se vedea cauza Rozalia Avram c. României, par. 37:

"(...) acceptând că în cauza prezentă nu există o identitate a părților în cele două proceduri interne, Curtea constată că aceste procese priveau același imobil și aveau legătură cu aceeași neclaritate juridică, și anume caracterul legal sau nu al preluării și vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluționarea lor, par. 42, precitat).

Este vorba, în ipoteza descrisă anterior, tocmai despre protejarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care presupune ca, odată dezlegată irevocabil o chestiune litigioasă, aceasta să nu mai poată fi adusă în dezbaterea judiciară și, cu atât mai puțin, să fie supusă unei dezlegări jurisdicționale diferite.

În același sens, este corect și argumentul recurentului reclamant, conform căruia opozabilitatea (stricto sensu) este acea aptitudine a actului jurisdicțional de a fi recunoscut și respectat de orice persoană care nu a fost implicată în procedura judiciară. Altfel spus, existența sa integrată, în mod legal, în ordinea juridică poate fi opusă terțelor persoane, care nu mai pot ignora situația juridică ce a luat naștere în urma pronunțării hotărârii judecătorești.

În acest context, deși poate fi admisă ipoteza că terțe persoane, care nu au fost părți în litigiile dezlegate anterior în mod irevocabil, pot face dovada contrară într-un litigiu declanșat împotriva lor, ipoteză care a fost reglementată legal prin dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., în speța dedusă judecății, instanța de apel a ajuns să nege, după o perioadă lungă de timp (aproximativ 19 ani), însuși dreptul de proprietate al reclamantului, recunoscut anterior în mod jurisdicțional, în baza unei proceduri contradictorii, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale și să lipsească de eficacitate această hotărâre.

Astfel, instanța de apel din prezenta cauză s-a transformat într-o veritabilă instanță de control judiciar a acelei hotărâri irevocabile, stabilind că Primăria Municipiului București nu avea legitimare procesuală pasivă în acea cauză, ceea ce nu poate fi admis, întrucât încalcă în mod flagrant însuși principiul securității raporturilor juridice, efectul pozitiv al lucrului judecat impunându-se cu forța autorității decurgând din activitatea organului jurisdicțional, iar nu ca o simplă prezumție.

În plus, trebuie remarcat că, în acel litigiu, recurentul reclamant s-a judecat, într-o procedură contradictorie, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale ale dreptului la apărare, nu cu un particular, ci cu o instituție a statului, Primăria Municipiului București, care niciodată nu a invocat faptul că nu ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecății; împrejurarea că s-a schimbat destinația bunurilor imobile sau s-a transferat dreptul de administrare asupra acestor bunuri între diferitele instituții ale statului neputând fi imputabilă recurentului.

Astfel, obligațiile pozitive ale statului pe terenul art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție și pe cel al art. 6 al Convenției, care reglementează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială dreptul de acces la un tribunal, presupun ca executarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce constituie un bun actual în sensul autonom convențional și pentru care debitor al obligației de executare este statul, prin organele sale, să nu fie întârziată, anulată sau împiedicată în mod excesiv, din culpa autorităților (a se vedea în acest sens cauzele Sabin Popescu contra României, hotărârea din 2 martie 2004; Hornsby împotriva Greciei, hotărârea din 19 martie 1997, par. 40; Burdov împotriva Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002; Ruianu împotriva României, hotărârea din 17 iunie 2003).

Asupra considerentelor instanței de apel privind obligația reclamantului de a urma procedura Legii nr. 10/2001, pentru a obține confirmarea administrativă sau judiciară a dreptului real imobiliar și pentru a putea invoca astfel cu succes dispozițiile art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenție, criticate în cauză, instanța de recurs reamintește că, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este rezonabil să i se solicite reclamantului care a câștigat recunoașterea dreptului său de proprietate, epuizând o procedură judiciară accesibilă, să facă alte demersuri pentru atingerea aceluiași scop (a se vedea în acest sens cauza Sabin Popescu contra României, hotărârea precitată, par. 59 - "Curtea observă că, în temeiul unei hotărâri care îi stabilește dreptul de proprietate, cele obligate sa îl pună în posesie pe reclamant sunt autoritățile. În consecință, obligația de a acționa incumbă autorităților, iar nu reclamantului. A-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros si nu ar corespunde cerințelor art. 35 alin. (1) din Convenție", cerință privind epuizarea căilor de recurs interne).

Astfel, stabilind că recurentul reclamant A. este titularul unui bun actual, ce intră sub protecția art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constatare ce se impune instanței de apel, în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., aceasta urmează a analiza realitățile situației litigioase, în ce măsură există o privare de proprietate a reclamantului, o expropriere de facto sau o reglementare a folosinței bunului, prin prisma normelor distincte conținute de art. 1 al Primului Protocol, ca ingerințe în respectarea bunurilor reclamantului, respectiv în ce măsură acțiunea în revendicare a celor patru loturi de teren poate fi convertită într-o acțiune în despăgubiri, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a acestora, astfel cum a solicitat reclamantul prin cererea introductivă.

În raport de statuările ce urmează a fi făcute de către instanța de apel în soluționarea acțiunii în revendicare, asupra cărora instanța de recurs nu poate specula la acest moment procesual, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicție instituit în această materie, curtea de apel va stabili, pe baza dispozițiilor legale relevante și luând în considerare argumentele tuturor părților, și legitimarea procesuală pasivă (legitimatio ad causam) în raporturile juridice concrete deduse judecății, precum și modul în care funcționează reprezentarea Statului Român în aceste raporturi concrete.

Pentru considerentele expuse și în limitele menționate, constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 805/A din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; va casa decizia recurată și va trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 805/A din 22 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 mai 2018.