ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1229/2021

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată în data de 08 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat despăgubiri materiale și daune morale în cuantum de 5.000.000 RON. Reclamantul a formulat, la data de 13 ianuarie 2020, o completare la cererea de chemare în judecată, în sensul că a chemat în judecată și pe pârâții Tribunalul Vâlcea, B. și C., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor.

Hotărârea pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 118 din 09 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată și completată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul Vâlcea, B. și C..

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 1544 din 24 noiembrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 118 din 09 martie 2020, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1544 din 24 noiembrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A.. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, în urma rejudecării, să se dispună admiterea acțiunii și obligarea pârâților la repararea daunelor produse prin eroare judiciară. În motivarea cererii de recurs se arată că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate, nefiind motivată în condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., respectiv nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile reclamantului. Totodată, arată recurentul, hotărârea instanței de apel este vădit nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, instanța de apel nemotivând absolut nimic cu privire la motivele de apel invocate. Susține recurentul că instanța de apel a menționat, fără niciun fel de motivare, că cererea din prezentul dosar, de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, trebuie soluționată potrivit reglementării erorii judiciare de la momentul soluționării dosarului nr. x/2012, ceea ce este vădit nelegal, intrarea în vigoare a legii noi fiind de imediată aplicare. Mai arată recurentul că, așa cum prevede art. 147 din Constituție și cum menționează Curtea Constituțională în jurisprudența sa, intrarea in vigoare a legii noi este de imediată aplicare, principiul neretroactivității, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție, referindu-se la neproducerea efectelor asupra faptelor deja epuizate, adică încheiate definitiv. Or, se poate constata că acțiunile împotriva statului privind repararea prejudiciilor produse prin erori judiciare nu constituie căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești soluționate definitiv, pentru care s-ar aplica normele legii noi de procedură, de imediată aplicabilitate, potrivit vechiul C. proc. civ., respectiv normele de procedură în vigoare la data introducerii acțiunii soluționate definitiv, potrivit actualului cod, ci constituie acțiuni civile în răspunderea statului, dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 nefiind norme de procedură prevăzute de C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu în numele Statului Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant, solicitând respingerea căii de atac ca nefondate și menținerea hotărârii instanței de apel ca fiind temeinică și legală.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți: În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data inițială a dosarului fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru. Prin rezoluția din 07 aprilie 2021 s-a stabilit termen la data de 08 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului. La acest termen de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului declarat în cauză. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prima critică invocată de recurent vizează faptul că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate, nefiind motivată în condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., respectiv nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile reclamantului, critică ce poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Astfel, recurentul susține că instanța de apel a menționat, fără niciun fel de motivare, că cererea din prezentul dosar, de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, trebuie soluționată potrivit reglementării erorii judiciare de la momentul soluționării dosarului nr. x/2012 Casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României). Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a argumentat în mod detaliat soluția de respingere a apelului, cerere de apel pe care a analizat-o în raport de dispozițiile legale aplicabile speței și de materialul probatoriu administrat în cauză. Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susțin raționamentul judiciar, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârșirea pretinselor erori judiciare, în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, cu distincțiile evidențiate în motivare, în raport de normele de aplicare în timp a legii civile. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar în raport de cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel, susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată suficient în ceea ce privește soluția asupra cererii sale de apel, sunt nefondate. Așadar, din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, răspunzând tuturor criticilor și argumentând soluția de respingere a apelului. Prin urmare, se constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate de recurent în acest sens fiind nefondate. Pe fondul cauzei, recurentul susține că hotărârea instanței de apel este vădit nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material, critică ce ar putea fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Recurentul-reclamant a arătat că argumentul instanței de apel, în sensul că cererea din prezentul dosar, de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, trebuie soluționată potrivit reglementării erorii judiciare de la momentul soluționării dosarului nr. x/2012, este vădit nelegal. Totodată, arată recurentul, așa cum prevede art. 147 din Constituție și cum menționează Curtea Constituțională în jurisprudența sa, intrarea in vigoare a legii noi este de imediată aplicare, principiul neretroactivității, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție, referindu-se la neproducerea efectelor asupra faptelor deja epuizate, adică încheiate definitiv. Or, se poate constata că acțiunile împotriva statului privind repararea prejudiciilor produse prin erori judiciare nu constituie căi de atac împotriva hotărârilor judecătorești soluționate definitiv, pentru care s-ar aplica normele legii noi de procedură, de imediată aplicabilitate, potrivit vechiul C. proc. civ., respectiv normele de procedură în vigoare la data introducerii acțiunii soluționate definitiv, potrivit actualului cod, ci constituie acțiuni civile în răspunderea statului, dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 nefiind norme de procedură prevăzute de C. proc. civ. Înalta Curte reține că obiectul prezentului dosar îl constituie o acțiune în despăgubire pentru erori judiciare, întemeiată pe dispozitiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Reclamantul se plânge de faptul că, în urma unui proces derulat la Tribunalul Vâlcea și, respectiv, la Curtea de Apel Pitești, a fost respinsă contestația acestuia împotriva unei decizii de concediere, apreciată de către reclamant ca fiind nelegală. Din înscrisurile depuse de reclamant în apel rezultă că prin sentința civilă nr. 1502 din 19.10.2012, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2012, a fost respinsă contestația formulată de reclamatul A. împotriva deciziei nr. 1 din 03.01.2012, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. Sentința a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 218 din 30.01.2014, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în același dosar, prin care a fost respins ca nefondat recursul reclamantului. Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel s-a raportat la modul de reglementare al răspunderii pentru erori judiciare de la momentul comiterii pretinsei erori, stabilind că, în condițiile în care nu s-a stabilit în prealabil răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului în cauză, nu există elemente pe baza cărora să se poată stabili existența vreunei erori judiciare. Se constată că hotărârile judecătorești care, potrivit reclamantului, ar fi rezultatul unor erori judiciare au fost pronunțate, conform cererii de chemare în judecată, în perioada 19 octombrie 2012 - 30 ianuarie 2014. Prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, privitoare la regimul juridic al răspunderii statului pentru erori judiciare, au suferit modificări de conținut în timp. Astfel, până la data de 17 octombrie 2018, art. 96 avea următorul conținut: "(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. (7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an." Începând cu data de 18 octombrie 2018 și până în prezent, art. 96 a dobândit următorul conținut: "1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției acestora de la art. 991. (3) Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. (4) Prin C. proc. civ. și C. proc. pen., precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară. (5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul. (6) Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive. (7) În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare. (8) Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) și al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecției Judiciare. (9) Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres își exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului. (10) Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. (11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene și proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență". Așadar, se poate constata că între cele două conținuturi legale există semnificative elemente de diferență, regimul juridic al angajării răspunderii statului pentru erori judiciare fiind modificat prin Legea nr. 242/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Pe cale de consecință, ținând seama de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile, se impune concluzia că în ce privește erorile judiciare cu privire la care reclamantul a afirmat că ar fi fost săvârșite prin hotărârile judecătorești pronunțate până la data intrării în vigoare a noii forme a art. 96 (în urma modificărilor aduse de Legea nr. 242/2018), condițiile de admisibilitate și, în general, regimul juridic asociat răspunderii statului pentru erori judiciare era cel determinat prin dispozițiile art. 96 în forma lor anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 242/2018. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data de referință, care prevăd că "Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară", se reține că acțiunea în despăgubire promovată contra statului de persoana care se consideră prejudiciată printr-o eroare judiciară devenea admisibilă numai dacă, anterior promovării acestei acțiuni, se stabilise deja, printr-o hotărâre cu caracter definitiv, răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului. Din această perspectivă, recurentul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii, în prealabil, a condiției obligatorii referitoare la stabilirea prin hotărâre judecătorească definitivă, a răspunderii disciplinare sau penale a magistraților, pentru fapte săvârșite în timpul procesului, de natură să determine o eroare judiciară. Astfel fiind, actele și faptele juridice încheiate, ori după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. În contextul expus, răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale, iar reclamantul nu a făcut dovada, potrivit dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma în vigoare la data pronunțării hotărârilor pretins cauzatoare de prejudicii, a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului, de natură să determine o eroare judiciară. În raport de data intrării în vigoare a Legii nr. 242/2018, pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor prin care a fost modificat art. 96 din Legea nr. 303/2004, noua reglementare a erorilor judiciare nu este aplicabilă din punct de vedere al dreptului substanțial situației deduse judecății cu privire la prejudicierea prin hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2012 - 2014. Aceasta întrucât principiul neretroactivității legii civile împiedică aplicarea legii noi pentru situații născute înainte de intrarea ei în vigoare, iar constatarea existenței sau inexistenței unei erori judiciare, se raportează la dispozițiile legale în vigoare la data producerii faptului juridic pretins prejudiciabil. Prin urmare, din perspectiva legii aplicabile, toate consecințele juridice care derivă din producerea unei erori judiciare sau a unei eventuale privări nelegale de libertate (ipoteză care nu se regăsește în cauză), nu ar putea fi guvernate decât de legea sub imperiul căreia această eroare ar fi fost săvârșită. În fine, se reține că respingerea acțiunii reclamantului nu înseamnă, în cauză, că instanțele au uzat de interpretări ori aprecieri greșite ale legii sau, după caz, ale probelor administrate, ci că, verificând pretențiile deduse judecății și îndeplinirea cerințelor legale în materie, au tras concluzia că soluția respingerii acțiunii este cea legală și temeinică. În consecință, cum soluția de respingere a acțiunii reclamantului este legală și corectă, Înalta Curte constată că se impune a se dispune respingerea, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a recursului declarat de reclamant, nefiind întrunite condițiile legale pentru a se dispune casarea deciziei și a se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.