ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2178/2022

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu la data de 15.06.2020, sub nr. dosar x/2020, reclamantul A. a chemat în judecata pe pârâții Statul Roman prin MFP și Tribunalul Vâlcea, pentru a fi obligați la repararea prejudiciilor cauzate prin eroare judiciară în dosarele nr. x/2018, y/2017, respectiv cele din dos. de ex. aferente, nr. 96/2012 al BEJ B. și nr. 62/2014 al BEJ C..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 532/2020, pronunțată de Tribunalul Sibiu, s-a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul Vâlcea.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 644/2021 din 21 aprilie 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 532/2020, pronunțată de Tribunalul Sibiu.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și în urma rejudecării, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata daunelor provocate solicitate, respectiv, după caz, trimiterea spre rejudecare. Se arată că hotărârea este lovită de nulitate, fiind nemotivată, necuprinzând motivele pe care se sprijină și pentru care au fost înlăturate cererile sale, nefiind soluționat niciun motiv de apel. Un alt motiv de nulitate al hotărârii este, în opinia recurentului, încălcarea normelor de drept procesual care reglementează compunerea instanței, acesta susținând că apelul trebuia soluționat în complet de 3 judecători, și nu de 2 judecători. În continuare, recurentul a arătat că eroarea judiciară este evidentă în dosarul nr. x/2018, prin încălcarea art. 628 C. proc. civ., care prevede că dobânda se dispune de instanța de executare prin hotărârea dată cu citarea părților, executorul judecătoresc nu calculează și nu dispune plata dobânzii, decât a actualizării, respective că în acest litigiu nu s-a motivate nimic în privința neachitării intergrale a debitului din dosarul de executare nr. 96/2012 al BEJ B. . Totodată, a arătat că în dosarul nr. x/2017 a fost eronat stabilit obiectul litigiului, dat fiind că acesta a vizat neachitarea cheltuielilor de executare din dosarul nr. x/2014 și a cheltuielilor de judecată din dosarul nr. x/2011, hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de procedură fiind invocată de instanță, din oficiu, excepția prescripției, fără a fi invocată de debitor prin întâmpinare și fără a fi pusă în discuția părților. In plus, a arătat că drepturile salariale au fost achitate eșalonat, până la sfârșitul anului 2018, astfel că prescripția, ar fi operat distinct pentru fiecare sumă achitată în parte, susținând, totodată, că există contradicții între hotărârile astfel pronunțate în cele două litigii.

Apărările formulate în cauză. Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, în principal ca nul iar, în subsidiar, ca nefondat a recursului declarat de reclamant. În argumentarea excepției nulității, intimatul a susținut că recurentul reclamant nu a indicat în concret niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., nu au fost formulate critici concrete cu privire la raționamentul curții de apel care a determinat soluția de respingere, ca nefondat, a apelului și nici nu au fost arătate care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel. Pe fondul recursului, intimatul a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată arătând că hotărârea instanței de apel cuprinde argumentele pe care se sprijină, respectând exigențele art. 425 C. proc. civ. Referitor la susținerile potrivit cărora apelul trebuia soluționat în complet de 3 judecători și nu în complet de 2 judecători, intimatul a solicitat înlăturarea și acestui motiv de recurs, făcând trimitere la dispozițiile art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, incidente la data soluționării apelului formulat, respectiv, 21.04.2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prima critică invocată de recurent vizează faptul că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate, nefiind motivată în condițiile prevăzute de art. 425 C. proc. civ., respectiv nu cuprinde motivele pe care se sprijină și pentru care au fost înlăturate cererile sale, critică ce se circumscrie motivulului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României). Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a argumentat soluția de respingere a apelului, a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de reclamant, prin raportare la faptele imputate pârâților în conținutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispozițiile legale aplicabile speței și de materialul probatoriu administrat în cauză. Astfel, curtea de apel a expus considerentele care susțin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârșirea pretinselor erori judiciare, în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, respective cele pentru care a apreciat că sentința apelată este motivată, respectiv a argumentat lipsa de incidență a sancțiunii nulității hotărârii apelate ca efect al invocării nulității întâmpinării formulate de pârâtul Statul Român . Împrejurarea că instanța de apel a apreciat motivat că reclamantul nu a făcut dovada respectivelor erori prin care să i se fi încălcat grav libertățile și interesele legitime, astfel încât să se justifice admiterea acțiunii nu are semnificația unei nemotivări a hotărârii recurate, câtă vreme o atare apreciere a fost fundamentată în fapt și în drept, iar analiza legalității și temeiniciei sentinței civile apelate s-a raportat la limitele stabilite prin cererea introductivă. Se impune a fi reamintit în acest context, că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar în raport de cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel, susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată în ceea ce privește soluția asupra cererii sale de apel, sunt nefondate. Așadar, din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe argumentând soluția de respingere a apelului. Prin urmare, se constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate de recurent în acest sens fiind nefondate. Prin cea de a doua critică adusă deciziei atacate, recurentul a susținut că instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, completul fiind format din trei judecători și nu din doi judecători. Analizând critica din perspectiva ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere dispozițiile art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum acestea au fost modificate. Înalta Curte reține, în acest sens, că, prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 636 din 20 iulie 2018, au fost modificate dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, prevăzându-se că "apelurile și recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel", această regulă fiind aplicabilă, potrivit art. IV din Legea nr. 207/2018, cauzelor înregistrate pe rolul instanțelor după intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv după data de 22 iulie 2018. Ulterior, prin articolul VI din O.U.G. nr. 92 din 15 octombrie 2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, publicată în Monitorul Oficial nr. 874 din 16 octombrie 2018, s-a prevăzut că dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la judecarea apelurilor în complet format din 3 judecători se aplică apelurilor formulate în procese pornite începând cu data de 1 ianuarie 2020, iar în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a ordonanței de urgență și până la data de 31 decembrie 2019 inclusiv, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători. Dispozițiile menționate au suferit modificări prin Legea nr. 239 din 19 decembrie 2019 și prin O.U.G. nr. 215 din 30 decembrie 2020 sub aspectul datei de la care urmau a se aplica, iar prin Legea nr. 198 din 16 iulie 2021 au fost din nou modificate prevederile art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în sensul că s-a stabilit că apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Înalta Curte reține, așadar, în raport cu dispozițiile legale menționate, că în cazul proceselor pornite în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018 (23 iulie 2018) și data publicării Ordonanței de Urgență nr. 92/2018 (16 octombrie 2018), completul de judecată care soluționează apelurile este compus din trei judecători. Or, în speță, având în vedere că cererea dedusă judecății a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 15 iunie 2020, prezenta cauză este supusă, în considerarea si a dispozițiilor art. 25 din C. proc. civ. prevederilor O.U.G. nr. 92 din 15 octombrie 2018, referitoare la judecarea apelurilor în complet format din 2 judecători. Cum dispozițiile legale privitoare la compunerea completului au fost respectate, decizia de apel fiind pronunțată de un complet de judecată având alcătuirea prevăzută de lege, Înalta Curte constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Prin memoriul de recurs, recurentul a reiterat argumentele deduse analizei în apel vizând nulitatea întâmpinării formulate de Ministerul Finanțelor, susținând că, pe de o parte, acest pârât nu poate fi reprezentat de directorul general sau de către directorul general adjunct al Direcției juridice, ci de către ministru, respectiv că acești directori nu sunt înscriși în tabloul consilierilor juridici. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verifică, pe baza unor critici circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Drept urmare, această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Instanța de recurs constată însă că, în speță, aceste argumente nu vizează raționamentul instanței de apel în pronunțarea deciziei recurate, ci, așa cum s-a menționat deja reprezintă aceleași apărări deduse analizei în apel. Astfel, recurentul nu indică în ce constă nelegalitatea soluției pronunțate de către instanța de apel sub acest aspect și nu aduce argumente care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Or, în condițiile în care obiect al recursului îl reprezintă decizia instanței de apel, iar prin decizia civilă recurată excepția nulității sentinței apelate a fost respinsă reținându-se că soluția pronunțată de prima instanță nu a fost rezultatul unor excepții invocate prin întâmpinare, așadar s-a reținut lipsa vătămării înregistrate de recurent ca urmare a modalității în care a fost întocmită întâmpinarea, legala investirea instanțe de recurs cu această critică, presupunea cu necesitate formularea, în cuprinsul motivelor de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității hotărârii atacate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță. Ca atare, expunerea unor critici identice cu cele formulate la instanța devolutivă, într-o etapă procesuală distinctă și restrictivă din acest punct de vedere cum este cea a recursului, determină incidența în cauză a dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea o astfel de abordare. În consecință, aceste susțineri nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurentul a criticat decizia instanței de apel, susținând că pe de o parte, că în mod eronat nu s-a reținut săvârșirea unor erori judiciare în soluționarea dosarelor nr. x/2018, si respectiv, nr. 1747/223/2017, câtă vreme acestea sunt, în opinia sa, evidente și dovedite, iar pe de altă parte, s-a ignorat faptul că în dosarul nr. x/2017, nu a fost invocată prescripția nici prin întâmpinare si nici din oficiu, fiind, încălcate normele referiotare la prescripție, în contextul în care drepturile salariale au fost achitate eșalonat. În privința ultimei susțineri se reține că potrivit dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi". Conform textului anterior citat, în calea de atac a apelului, instanța verifică numai ceea ce s-a judecat în primă instanță, neputând fi făcute cereri noi, respectiv formulate pretenții care nu au fost analizate de prima instanță ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la pronunțarea soluției. Deducând judecății critica în această manieră, recurentul ignoră cadrul judecății, așa cum l-a fixat prin cererea de chemare în judecată, care a făcut obiectul învestirii și analizei de primă instanță, stabilind apoi limitele devoluțiunii în apel. Astfel, cererea de chemare în judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura judecata, atât din punctul de vedere al părților, cât și din punctul de vedere al obiectului și cauzei cererii, iar indicarea obiectului cererii de chemare în judecată și a fundamentului pretenției formulate este o componentă a principiului disponibilității și o obligație a instanței de a le respecta, în condițiile art. 22 din C. proc. civ. Or, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 15 iunie 2020, pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în dosarele nr. x/2018, nr. y/2017, respectiv cele din dosarele de executare silită nr. x/2012 și nr. y/2014, susținând, în esență, că instanțele aveau obligația de a calcula și de stabili dobânda legală, iar nu executorul judecătoresc, că nu era necesară exeprtiza în dosarul de executare nr. 96/2012, că în dosarul de executare nr. 62/2014 nu s-a făcut niciun act de executare, intimatul invocând o creanță prescrisă și o datorie stinsă, respective că s-a respins fraudulos conexarea celor două dosare. Se impune a fi observat, așadar, că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a argumentat și adus în discuție, în fața primei instanțe, o presupusă eroare judiciară săvârșită în dosarele menționate prin modalitatea de invocare, respectiv prin modalitatea de soluționare a excepției prescripției, în dosarul nr. x/2017 această presupusă eroare judiciară fiind invocată pentru prima oară prin motivele de apel. Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el, fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat). Potrivit acestor principii apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde, în apel, cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Drept urmare, câtă vreme o astfel de argumentație vizând o nelegală aplicare în dosarele anterioare a regulilor si normelor care guvernează prescripția dreptului material la acțiune nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată și nu a făcut obiectul analizei primei instanțe, o atare pretinsă "eroare judiciară" nu putea fi supusă controlului judiciar în calea de atac a apelului, decât modificând limitele judecății direct în apel, cu nesocotirea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ. și a principiului mai sus evocat, o atare situație neptând fi circumscrisă nici unei ipoteze de explicitare a pretențiilor cuprinse implicit în cererea de chemare în judecată adresată primei instanțe, în sensul de lămurire a unor pretenții virtuale. Așadar, nu este vorba despre o omisiune de analiză a criticilor din apel referitoare la eroarea judiciară pretins săvârșită prin nelegala modalitate de invocare și de soluționare a incidentului prescripției, imputabilă instanței de apel, ci de o corecta delimitare a limitelor judecății în apel, pornind de la identificarea a ceea ce a făcut obiectul învestirii. În fine, în privința celorlalte argumente se reține că respingerea acțiunii reclamantului nu înseamnă, în cauză, că instanțele au uzat de interpretări ori aprecieri greșite ale legii, așa cum se pretinde în recurs, ci că, verificând pretențiile deduse judecății și îndeplinirea cerințelor legale în materie, au tras concluzia că soluția respingerii acțiunii este cea legală și temeinică. În acest sens, Înalta Curte reține că astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, obiectul prezentului litigiu l-a constituit o acțiune în despăgubire pentru erori judiciare, întemeiată pe dispozitiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Astfel, reclamantul a pretins faptul că, în urma a două litigii derulate la Judecătoria Râmnicu Vâlcea, Judecătoriei Dragășani și Tribunalul Vâlcea, soluționate prin hotărâri apreciate de către reclamant ca fiind nelegale, a fost privat de dobânda legală la care era îndreptățit în urma executării cu întârziere a sentinței civile nr. 47/2011 a Tribunalului Vâlcea și a deciziei civile nr. 1388/2011 a Curții de apel Pitești, și demarării unor proceduri de executare silită ce au constituit obiectul dosarelor de executare silită nr. x/2012 al BEJ B. și nr. 62/2014 al Bej C., dosare în legătură cu care au fost inițiate procedurile judiciare înregistrate pe rolul instanțelor menționate sub nr. x/2017, respectiv, nr. x/2018, litigii soluționate prin sentința civilă nr. 1344/21.12.2018,a Judecătoriei Drăgășani, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 323A/12.06.2020 a Tribunlului Vâlcea, respectiv prin sentința civilă nr. 5296/22.10.2019 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 103/A/21.12.2018 a Tribunalului Vâlcea. Înalta Curte reține că, circumscris acestui cadru procesual, în mod corect, instanța de apel a reținut incidența art. 96 din Legea nr. 303/2004, în forma modificată prin Legea nr. 242/2018, respectiv s-a raportat la modul de reglementare al răspunderii pentru erori judiciare de la momentul comiterii pretinselor erori judiciare, stabilind judicios că, în această procedură, nu pot fi analizate orice nemulțumiri ale părții în legătură cu modul de soluționare a unei cauze, ci este necesar a se dovedi existența unei încălcări de o gravitate însemnată imputabilă magistraților sub forma gravei neglijențe sau relei credințe. Astfel, în lipsa unei definiții clare, precise și previzibile a noțiunii de eroare judiciară, revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată sarcina de a stabili dacă susținerile părții ce se consideră vătămată în drepturile sale pot fi sau nu subsumate noțiunii de eroare judiciară, în efectuarea acestei operațiuni fiind absolut necesar să se stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală, cât de mică sau neînsemnată, ar fi calificată drept eroare judiciară. Or, în cauză, instanța de apel a arătat considerentele pentru care în speță, nu se poate reține că hotărârile judecătorești definitive invocate de reclamant sunt în mod evident contrare legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, reținând, judicios, că prin modul de formulare a pretențiilor deduse judecății reclamantul a încercat să provoace o rejudecare a litigiilor anterioare soluționate în mod definitiv. Prin urmare, în condițiile particulare ale speței, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalității în care au fost soluționate dosarele în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești invocate în cererea de chemare în judecată, simpla invocare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obține rejudecare unui proces finalizat în mod definitiv. Împrejurarea că, în speță, recurentul reiterează în recurs faptele imputate judecătorilor care au soluționat cele două dosare, constând în neadministrarea probei cu expertiză pentru determinarea cuantumului dobânzii legale, greșita stabilire a obiectului litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, nemotivarea în cuprinsul hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2018 a aspectului vizând neachitarea integrală a debitului nu semnifică o legală învestire a instanței de recurs cu analiza acestor argumente, întrucât prin motivele de recurs recurentul trebuia să indice, punctual, de ce sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată. Or, în speță, recurentul, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel, fără a arăta în mod clar care sunt erorile săvârșite de către instanța de apel atunci când respins apelul, iar, pe de altă parte, acesta tinde să critice modul în care au fost apreciate probele administrate în cauză, conduită nepermisă în faza procesuală a recursului care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței de control judiciar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Având în vedere soluția pronunțată, precum și dispozițiile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat, ca efect al admiterii cererii de ajutor public judiciar formulate de petentul A., rămân în sarcina acestuia.