ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3148/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3148/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 10

septembrie 2009, reclamanții U.D.C. si U.P.A. au chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia

la plata sumei de 500.000 euro (echivalentul a 2.100.000 lei), reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicul lor, numitul U.P.A. (senior)

prin condamnarea la 8 ani de temniță grea pentru crima de uneltire contra

ordini sociale prevăzută și pedepsita de art. 209 pct. 3 din C. pen. din 1936.

În motivare, au arătat că bunicul lor U.P.A. (senior) a

fost

condamnat prin Sentința penală nr. 772

din 7 decembrie 1954 pronunțată în Dosar nr.

624/1954 al Tribunalului

Militar Teritorial Timișoara la pedeapsa de 8 ani de temniță grea si

confiscarea averii personale pentru crima de uneltire contra ordini sociale

prevăzută si pedepsita de art. 209 pct. 3 din C. pen. din anul 1936, sentință

definitivă prin decizia nr. 534 din 11 martie 1955 a Tribunalului Militar

pentru Unitățile M.A.I București prin care s-a respins recursul declarat

împotriva acesteia.

Întreaga condamnare a fost executată în perioada 23

iulie 1954-20 iulie 1962.

Reclamanții au arătat că bunicul lor a decedat la data

de 7 august 1994, soția acestuia a decedat la 5 septembrie 1996, iar tatăl

reclamanților a decedat la data de 21 noiembrie 2008.

Fapta pentru care a fost condamnat bunicul lor a fost

aceea de a participa cu 2-3 zile înainte de Crăciunul anului 1948 la o ședință

a organizației subversive „G.A.

”

, organizație care a

fost înființată cu circa doua săptămâni înainte de acea ședință de către

numitul J.T. și care avea ca scop lupta împotriva GAC - urilor (gospodării

agricole colective) si TOZ - urilor (întovărășii agricole) si predării cotelor

către statul comunist.

În drept s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2),

art. 2, art. 5 alin. (1), lit. a) și art. 5 alin. (2)-(4) din Legea nr. 221/2009.

Intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad

a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca netemeinică, deoarece

există neconcordanțe în actele privind persoana condamnată, reclamanții nu au

depus certificatul de moștenitor după acesta si nu au probat toate măsurile

reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 de care a beneficiat

bunicul acestora. A arătat și că suma de 500.000 euro solicitată este

nejustificată, nefiind produs nici un minim de argumente privind această

reparație.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, prin Sentința

civilă nr. 315/ PI din 4 mai 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de

reclamanții U.D.C. și U.P.A.; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 50.000 euro sau

echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlul de despăgubiri

pentru prejudiciul moral; a respins restul pretențiilor reclamanților, fără

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reținut că

reclamanții sunt nepoții de fiu ai defunctului U.P.A. născut la data de 15

ianuarie 1923 în Chelmac, jud. Arad si decedat la data 7 august 1994 în Conop,

jud. Arad.

Moștenirea acestui defunct a fost culeasă de tatăl

reclamanților, după acesta din urmă (decedat la 20 noiembrie 2008 în Conop,

jud. Arad) reclamanții având calitate de moștenitori împreună cu mama lor

(soție supraviețuitoare).

Bunicul reclamanților a fost condamnat prin Sentința penală

nr. 772 din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Timișoara,

definitivă prin deciziunea nr. 534 din 11 martie 1955 a Tribunalului Militar

pentru Unitățile M.A.I la pedeapsa de 8 ani temniță grea și confiscarea averii

personale pentru săvârșirea crimei de uneltire contra ordinii sociale prevăzută

de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936.

Prin sentința de condamnare s-a reținut că acesta, din

anul 1946 a fost membrul P.N.Ț. și a participat la ședința ținută în casa lui N.G.

de organizația subversivă „G.A.” cu 2-3 zile înaintea anului 1948, fiind de

acord cu cele spuse de coinculpatul J.T. în ședință, respectiv că organizația

are ca scop lupta contra G.A.C - urilor si T.O.Z - urilor și predării cotelor

către stat.

U.P.A. a fost condamnat pentru însușirea ideilor de

luptă împotriva colectivizării agriculturii după modelul sovietic iar

condamnarea a fost executată în întregime prin arest preventiv si detenție în

perioada 23 iulie 1954 - 20 iulie 1962.

Instanța nu a

primit apărarea pârâtului privind neclaritatea datelor de

identitate ale

condamnatului deoarece, eroarea privind anul nașterii din sentința de

condamnare este o simpla greșeală de dactilografiere, anul nașterii fiind

trecut corect în biletul de eliberare iar celelalte date de identitate ale

condamnatului corespund cu cele din certificatul de naștere al bunicului

reclamanților.

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea penală sus-menționată constituie de

drept condamnarea cu caracter politic, referirile din cuprinsul hotărârii de

condamnare la activitatea legionară a membrilor organizației nu corespund

realității cel puțin prin raportare la faptele imputate condamnatului U.P.A.,

rezultând astfel că nu este atrasă incidența art. 7 din lege (privind

condamnările pentru promovarea unor doctrine xenofobe, antisemite etc.).

Astfel, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) și (2) din lege a apreciat

acțiunea reclamanților ca fiind întemeiată, aceștia fiind îndreptățiți să beneficieze

de despăgubirile morale decurgând din condamnarea cu caracter politic a

bunicului lor.

Tribunalul a reținut că defunctul U.P.A. a beneficiat

pe o perioada scurtă de indemnizația acordată în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

(între 01 aprilie 1990 si 31 august 1994), că despăgubirea este solicitată nu

de către condamnatul politic care a suferit direct consecințele condamnării, ci

de nepoții acestuia care nu invocă răsfrângerea consecințelor acestei

condamnări asupra situației proprii, astfel încât luând în considerare durata

efectivă a privării de libertate în baza respectivei condamnări politice,

instanța a apreciat că o despăgubire echitabilă pentru cei doi reclamanți

împreuna o constituie suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data

plații, cu titlul de daune morale decurgând din condamnarea politică a

bunicului lor, la plata căreia urmează a fi obligat Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice. Au fost respinse celelalte pretenții ale

reclamanților.

Împotriva sentinței civile nr. 315/ PI din 4 mai 2010,

pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4778/108/2009, în termen legal, au

declarat apel atât reclamanții U.D.C. și U.P.A., cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Arad.

Reclamanții U.D.C. și U.P.A. au criticat hotărârea sub

aspectul cuantumului sumei acordate cu titlu de despăgubiri, susținând că suma

de 50.000 euro este prea mică față de suma solicitată, respectiv aceea de

500.000 euro, care ar reflecta adevărata despăgubire pentru suferințele

îndurate de autorul lor.

Pârâtul apelant Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a solicitat

admiterea apelului și schimbarea in tot a sentinței primei instanțe în sensul

respingerii acțiunii reclamanților.

În motivarea apelului s-a arătat că antecesorul

reclamanților, deși a fost condamnat definitiv, nu a făcut dovada că hotărârea

de condamnare a fost desființată, anulată sau casată.

De asemenea, nu s-a ținut seama de aplicarea, în speță,

a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Suma de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri morale

reprezintă o îmbogățire tară just temei, fiind nejustificată deoarece include o

doză mare de aproximare și subiectivism.

S-a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

civilă nr. 724/ A din 7 aprilie 2011 a respins apelul reclamanților, a admis

apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a schimbat în

tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de

reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, ca

motiv de ordine publică, incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a

dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și faptul că, în

prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca

măsuri reparatorii, decizia nr. 1358 a Curții Constituționale fiind

obligatorie.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamanții U.D.C. și U.P.A., invocând ca temei de drept dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Au solicitat instanței de recurs ca prin hotărârea ce o

va pronunța să dispună admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii

atacate, precum și schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul

admiterii în

totalitate a acțiunii

introductive de instanță și suplimentarii cuantumului

despăgubirilor

morale acordate prin sentința atacată, astfel cum au fost solicitate prin

acțiunea introductiva de instanță, respectiv suma de 500.000 euro.

Principala critică a vizat faptul că instanța de apel

nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Au susținut că voința statului a fost de a despăgubi

persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând

acest act normativ în acord cu rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra principiilor de

bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamanta avea o bază suficientă în dreptul

intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca

urmare a epuizării unei proceduri echitabile.

Au mai susținut și că s-a stabilit un drept subiectiv

patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1

din Protocolul Adițional nr. l C.E.D.O.

Recurenții au argumentat că aplicarea deciziei Curții

Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna

crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de

momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și

irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii

introductive, invocând dispoz. art. 14 C.E.D.O. și cauze ale

contenciosului european.

La termenul de dezbateri din data de 9 mai 2012 Înalta Curte

a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte

în recursul în interesul legii privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile privind stabilirea greșită de către instanța

de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care interesează prioritar în speță, este

dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al

României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr.789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis

recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere

unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în

favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute

direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate

nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de

judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub

protecția art. l din Protocolul nr. l.

Prin urmare,

efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din

21

octombrie .2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să

își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de

desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.

Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial

al României, Partea 1.

Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011,

în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la

această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului

litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a

admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o

hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în

sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr.

12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu

mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei

pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul

nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art.

14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în

legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție,

considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre

articolele Convenției.

Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în

discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar

putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul”

măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care

garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea

deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil

și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o

hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma

dreptul la despăgubiri morale.

În același timp, trebuie observat că principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar

găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră

definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare

- conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea

jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși

generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a

principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o

sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea

oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special,

pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte

opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională,

avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la

nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute

persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai

au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor

de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

În concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în

interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate

prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru

neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin

care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă principiul

neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin. (7)

C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața

justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se

asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele

judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al

părților.

Prin urmare, în mod

legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a

deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că

decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții U.D.C.

și U.P.A. împotriva

deciziei nr. 724/ A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.