ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3148/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la data de 10 septembrie 2009, reclamanții U.D.C. si U.P.A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro (echivalentul a 2.100.000 lei), reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicul lor, numitul U.P.A. (senior) prin condamnarea la 8 ani de temniță grea pentru crima de uneltire contra ordini sociale prevăzută și pedepsita de art. 209 pct. 3 din C. pen. din 1936. În motivare, au arătat că bunicul lor U.P.A. (senior) a fost condamnat prin Sentința penală nr. 772 din 7 decembrie 1954 pronunțată în Dosar nr. 624/1954 al Tribunalului Militar Teritorial Timișoara la pedeapsa de 8 ani de temniță grea si confiscarea averii personale pentru crima de uneltire contra ordini sociale prevăzută si pedepsita de art. 209 pct. 3 din C. pen.

din anul 1936, sentință definitivă prin decizia nr. 534 din 11 martie 1955 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I București prin care s-a respins recursul declarat împotriva acesteia. Întreaga condamnare a fost executată în perioada 23 iulie 1954-20 iulie 1962. Reclamanții au arătat că bunicul lor a decedat la data de 7 august 1994, soția acestuia a decedat la 5 septembrie 1996, iar tatăl reclamanților a decedat la data de 21 noiembrie 2008. Fapta pentru care a fost condamnat bunicul lor a fost aceea de a participa cu 2-3 zile înainte de Crăciunul anului 1948 la o ședință a organizației subversive „G.A. ” , organizație care a fost înființată cu circa doua săptămâni înainte de acea ședință de către numitul J.T.

și care avea ca scop lupta împotriva GAC - urilor (gospodării agricole colective) si TOZ - urilor (întovărășii agricole) si predării cotelor către statul comunist. În drept s-au invocat dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, art. 5 alin. (1), lit. a) și art. 5 alin. (2)-(4) din Legea nr. 221/2009. Intimatul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca netemeinică, deoarece există neconcordanțe în actele privind persoana condamnată, reclamanții nu au depus certificatul de moștenitor după acesta si nu au probat toate măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 de care a beneficiat bunicul acestora.

A arătat și că suma de 500.000 euro solicitată este nejustificată, nefiind produs nici un minim de argumente privind această reparație. Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Arad, prin Sentința civilă nr. 315/ PI din 4 mai 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții U.D.C. și U.P.A.; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 50.000 euro sau echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral; a respins restul pretențiilor reclamanților, fără cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Arad a reținut că reclamanții sunt nepoții de fiu ai defunctului U.P.A.

născut la data de 15 ianuarie 1923 în Chelmac, jud. Arad si decedat la data 7 august 1994 în Conop, jud. Arad. Moștenirea acestui defunct a fost culeasă de tatăl reclamanților, după acesta din urmă (decedat la 20 noiembrie 2008 în Conop, jud. Arad) reclamanții având calitate de moștenitori împreună cu mama lor (soție supraviețuitoare). Bunicul reclamanților a fost condamnat prin Sentința penală nr. 772 din 17 decembrie 1954 a Tribunalului Militar Teritorial Timișoara, definitivă prin deciziunea nr. 534 din 11 martie 1955 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.A.I la pedeapsa de 8 ani temniță grea și confiscarea averii personale pentru săvârșirea crimei de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 din Codul penal din 1936. Prin sentința de condamnare s-a reținut că acesta, din anul 1946 a fost membrul P.N.Ț.

și a participat la ședința ținută în casa lui N.G. de organizația subversivă „G.A.” cu 2-3 zile înaintea anului 1948, fiind de acord cu cele spuse de coinculpatul J.T. în ședință, respectiv că organizația are ca scop lupta contra G.A.C - urilor si T.O.Z - urilor și predării cotelor către stat. U.P.A. a fost condamnat pentru însușirea ideilor de luptă împotriva colectivizării agriculturii după modelul sovietic iar condamnarea a fost executată în întregime prin arest preventiv si detenție în perioada 23 iulie 1954 - 20 iulie 1962. Instanța nu a primit apărarea pârâtului privind neclaritatea datelor de identitate ale condamnatului deoarece, eroarea privind anul nașterii din sentința de condamnare este o simpla greșeală de dactilografiere, anul nașterii fiind trecut corect în biletul de eliberare iar celelalte date de identitate ale condamnatului corespund cu cele din certificatul de naștere al bunicului reclamanților.

Tribunalul a reținut că, potrivit art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea penală sus-menționată constituie de drept condamnarea cu caracter politic, referirile din cuprinsul hotărârii de condamnare la activitatea legionară a membrilor organizației nu corespund realității cel puțin prin raportare la faptele imputate condamnatului U.P.A., rezultând astfel că nu este atrasă incidența art. 7 din lege (privind condamnările pentru promovarea unor doctrine xenofobe, antisemite etc.). Astfel, prin prisma dispozițiilor art. 5 alin. (1) și (2) din lege a apreciat acțiunea reclamanților ca fiind întemeiată, aceștia fiind îndreptățiți să beneficieze de despăgubirile morale decurgând din condamnarea cu caracter politic a bunicului lor.

Tribunalul a reținut că defunctul U.P.A. a beneficiat pe o perioada scurtă de indemnizația acordată în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (între 01 aprilie 1990 si 31 august 1994), că despăgubirea este solicitată nu de către condamnatul politic care a suferit direct consecințele condamnării, ci de nepoții acestuia care nu invocă răsfrângerea consecințelor acestei condamnări asupra situației proprii, astfel încât luând în considerare durata efectivă a privării de libertate în baza respectivei condamnări politice, instanța a apreciat că o despăgubire echitabilă pentru cei doi reclamanți împreuna o constituie suma de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plații, cu titlul de daune morale decurgând din condamnarea politică a bunicului lor, la plata căreia urmează a fi obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamanților. Împotriva sentinței civile nr. 315/ PI din 4 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 4778/108/2009, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții U.D.C. și U.P.A., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad. Reclamanții U.D.C. și U.P.A. au criticat hotărârea sub aspectul cuantumului sumei acordate cu titlu de despăgubiri, susținând că suma de 50.000 euro este prea mică față de suma solicitată, respectiv aceea de 500.000 euro, care ar reflecta adevărata despăgubire pentru suferințele îndurate de autorul lor. Pârâtul apelant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a solicitat admiterea apelului și schimbarea in tot a sentinței primei instanțe în sensul respingerii acțiunii reclamanților.

În motivarea apelului s-a arătat că antecesorul reclamanților, deși a fost condamnat definitiv, nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată. De asemenea, nu s-a ținut seama de aplicarea, în speță, a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. Suma de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri morale reprezintă o îmbogățire tară just temei, fiind nejustificată deoarece include o doză mare de aproximare și subiectivism. S-a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 724/ A din 7 aprilie 2011 a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, ca motiv de ordine publică, incidența în cauză a declarării ca neconstituționale a dispoz. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și faptul că, în prezent, nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale ca măsuri reparatorii, decizia nr. 1358 a Curții Constituționale fiind obligatorie. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții U.D.C. și U.P.A., invocând ca temei de drept dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Au solicitat instanței de recurs ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, precum și schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii introductive de instanță și suplimentarii cuantumului despăgubirilor morale acordate prin sentința atacată, astfel cum au fost solicitate prin acțiunea introductiva de instanță, respectiv suma de 500.000 euro.

Principala critică a vizat faptul că instanța de apel nu putea să aplice retroactiv decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, iar autoritățile statului erau obligate să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Au susținut că voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând acest act normativ în acord cu rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra principiilor de bază ale justiției privind victimele infracțiunilor și ale abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 și, prin urmare, reclamanta avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile. Au mai susținut și că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa, care se subsumează noțiunii de bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. l C.E.D.O. Recurenții au argumentat că aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații diferite, discriminatorii, pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, în temeiul unei legi care era constituțională la data cererii introductive, invocând dispoz.

art. 14 C.E.D.O. și cauze ale contenciosului european. La termenul de dezbateri din data de 9 mai 2012 Înalta Curte a pus în discuția părților incidența în speță a soluției pronunțate de Înalta Curte în recursul în interesul legii privind efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, respectiv decizia nr. 12/2011. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile privind stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu sunt fondate.

Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut și instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie .2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea 1. Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, în speță nu există un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțate mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției. Chiar dacă dreptul la nediscriminare poate intra în discuție fără o încălcare a celorlalte drepturi garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezentând astfel o anumită autonomie, nu s-ar putea susține că are a se aplica dacă faptele litigiului nu intră „sub imperiul” măcar al uneia dintre „clauzele ei normative”, adică ale textului care garantează celelalte drepturi și libertăți fundamentale.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. În același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”. Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.

În situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. În concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Prin urmare, în mod legal Curtea de apel a făcut aplicarea, în cauză, a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții U.D.C. și U.P.A. împotriva deciziei nr. 724/ A din 7 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.