ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2581/2020

Ședința publică din data de 15 decembrie 2020

Asupra recursului de față

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 22 martie 2016, pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să constate nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 6.2 din Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare pentru persoane fizice și, ca urmare, înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractelor încheiate între părți, la valoarea de la momentul semnării acestora; să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.1 lit. b), art. 2.3, art. 3.1, art. 3.3., art. 3.5, art. 3.6, art. 4.4. din contractul de credit nr. x din 27 iunie 2005 (contractul 1); art. 1.1. lit. c), art. 2.3, art. 3.1, art. 3.3, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7, art. 4.4 din contractul de credit nr. x din 31 mai 2007 (contractul 2); art. 1.1 lit. b), art. 4.1, art. 4.3, art. 6.1, art. 6.2, art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 21 noiembrie 2007 (contractul 3); art. 1.1 lit. b), art. 3.1.1., art. 3.2, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7 din contractul de credit nr. x din 19 martie 2008 (contractul 4); art. 1 lit. e), art. 2.3, art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4, art. 3.7, art. 3.11, art. 3.12, art. 3.13, art. 3.14, art. 5.5, art. 8 din contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008 (contractul 5); art. 2, art. 2.2., art. 2.3, art. 2.3.1, art. 2.4, art. 2.6, art. 2.10, art. 2.13, art. 2.14, art. 2.16 din actul adițional nr. x la contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008; art. 2.2, art. 2.3, art. 3.1, art. 3.6, art. 4, art. 5 din actul adițional nr. x la contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008; C.3.2 ultimul paragraf din Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare pentru persoane fizice aprobate la 23 ianuarie 2007; să constate în principal, că drepturile și obligațiile stabilite prin contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008 sunt în vigoare (mai puțin clauzele lovite de nulitate absolută) și nu au fost modificate prin actul adițional nr. x din 20 septembrie 2010 (actul adițional nr. 1) iar în subsidiar, să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. I din actul adițional nr. x; să constate în principal, nulitatea absolută a actelor adiționale nr. x și nr. 3 la contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008, semnate la 10 ianuarie 2012 și 26 iunie 2013, iar în subsidiar, să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 2, art. 2.2., art. 2.3, art. 2.3.1, art. 2.6, art. 5 din actul adițional nr. x și a clauzelor înserate la art. 2.2., art. 2.3, art. 3.1, art. 3.6, art. 5 din actul adițional nr. x; să stabilească modul de calcul al dobânzii ca fiind Dobândă=Libor la 6 luni + marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului; să fie obligată pârâta să le restituie sumele încasate în baza clauzelor lovite de nulitate absolută sau în mod nedatorat: a. diferențele de curs valutar rezultate în urma înghețării cursului de valutar la data semnării contractului 5; b. diferența dintre valoarea dobânzilor încasate și dobânzile plătite după formula Dobândă=Libor la 6 luni + marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului; c. valoarea comisioanelor de administrare aferente contractelor; d. valoarea comisioanelor de plată anticipată aferente contractelor; e. valoarea comisioanelor de procesare aferente contractelor; să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale aferentă sumelor de restituit, de la momentul încasării acestora și până la momentul restituirii lor efective; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 - art. 7 și anexa Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art. 970, art. 1092 din C. civ. de la 1864, art. 194 C. proc. civ.

La 15 martie 2016, prin cererea precizatoare depusă la dosar, reclamanții au indicat valoarea fiecăruia din capetele de cerere deduse judecății, cel cu valoarea cea mai mare, în sumă de 1.143.320,33 RON, vizând clauzele de risc valutar, astfel cum atestă "completarea la cererea de chemare în judecată", aflată la filele x din vol. I al dosarului primei instanțe disjuns din dosarul nr. x/2016. Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 5316 din 14 septembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția propriei necompetențe materiale în soluționarea capetelor de cerere referitoare la contractele de credit nr. x din 27 iunie 2005, nr. RM 30344167108 din 21 noiembrie 2007 și nr. x din 20 martie 2008 și a declinat competența de soluționare a acestora, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin aceeași hotărâre, tribunalul a disjuns capetele de cerere referitoare la contractele de credit nr. x 30343394336 din 31 mai 2007 și nr. RFI 30345406426 din 30 iunie 2008, formându-se astfel dosarul de față, înregistrat cu nr. x/2016, temeiul juridic al acțiunii în acest dosar fiind dat de raportul juridic grefat pe contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008.

Prin sentința civilă nr. 7724 din 7 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere nr. x în ceea ce privește solicitarea formulată pe cale principală, a admis în parte acțiunea introductivă și a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.3 teza a II-a și art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008. A constatat nulitatea absolută a actului adițional nr. x la contractul de credit menționat, emis de pârâtă în baza O.U.G. nr. 50/2010; a respins ca inadmisibil capătul de cerere nr. x în ceea ce privește solicitarea formulată pe cale principală; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 7724 din 7 decembrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub același număr de dosar.

La 20 iunie 2017, conform încheierii din aceeași dată, cauza a fost suspendată în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea cauzei C-186/16 aflată pe rolul C.J.U.E. "Andriciuc și alții", în urma sesizării făcute de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014.

Potrivit încheierii din 17 aprilie 2018, apelurile au fost repuse pe rol, instanța de prim control judiciar constatând că nu mai subzistă cauza care a determinat suspendarea judecații, întrucât instanța europeană s-a pronunțat la 20 septembrie 2017 în cauza Andriciuc.

Totodată, la termenul din 22 mai 2018, Curtea a introdus-o în cauză pe cesionara D. S.R.L., având în vedere contractul cadru din 11 decembrie 2017 privind cesiunea de creanțe având ca obiect o sumă de bani și alte drepturi, încheiat de aceasta cu pârâta C. S.A., în calitate de creditor cedent.

Prin decizia civilă nr. 1430/A din 3 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Împotriva deciziei evocate, atât reclamanții A. și B. cât și pârâta C. S.A. au declarat recurs.

Recursul declarat de recurenții-reclamanți

În memoriul depus la dosar, recurenții-reclamanți au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Concretizând, referitor la comisionul de procesare a creditului, reclamanții au susținut că instanțele de fond, în mod greșit, au apreciat că rațiunea perceperii acestuia rezultă doar din denumirea serviciului prestat, nefiind necesară detalierea activităților întreprinse de bancă care să-1 justifice.

Similar, au susținut că instanța de apel, în analiza comisionului de administrare, s-a raportat doar la valoarea expres prevăzută acestuia și a consemnat că reprezintă echivalentul folosinței banilor împrumutați.

Astfel, au criticat decizia atacată din perspectiva analizei acestor comisioane, arătând că nu sunt definite în cuprinsul contractului, astfel că nu se poate vorbi despre exprimarea lor într-un limbaj clar și ușor inteligibil, nu se poate stabili contraprestația pe care o reprezintă, sunt percepute în mod nejustificat la valoarea creditului, respectiv la valoarea soldului creditului și constituie o dobândă mascată, astfel că nu sunt respectate exigențele bunei-credințe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Referitor la clauza inserată la art. 5.5 din contractul de credit - privind încheierea unei polițe de asigurare, autorii prezentului demers judiciar au criticat limitarea impusă de pârâtă la o anumită societatea de asigurare agreată.

Cu privire la clauza stipulată la art. 8 din contract - declararea scadenței anticipate a creditului, au criticat de asemenea, statuările instanței de apel în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile instituite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, în contextul în care nu este prevăzut un motiv întemeiat care să o facă operantă.

În continuare, recurenții-reclamanți au criticat interpretarea restrictivă dată de instanța de apel principiului restabilirii situației anterioare, ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei referitoare la dobândă, întrucât clauza fiind desființată, se impunea și restituirea sumelor achitate în mod nedatorat, determinând îmbogățirea fără justă cauză a pârâtei.

O altă critică formulată a vizat faptul că, în mod eronat, instanțele au reținut că actele adiționale nr. x și 3 la contractul de credit în litigiu reprezintă voința părților, în condițiile în care recurenții au arătat că au fost constrânși la semnarea acestora.

În ceea ce privește clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți au criticat raționamentul instanței de apel potrivit căruia nu sunt întrunite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al acesteia, cu motivarea că nu pot face obiectul examinării caracterului abuziv, pentru că reflectă o normă legală, aceasta presupunând că nu se poate verifica îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Au mai arătat de asemenea, că pârâta nu a probat că le-ar fi făcut și alte oferte de creditare, în alte valute.

După evocarea art. 3 din Directiva 93/2013 a CEE și a jurisprudenței C.J.U.E., recurenții-reclamanți au solicitat instanței supreme să constate că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea lor, singurii obligați să suporte riscul valutar, în contextul în care sunt în situația de a nu cunoaște și în imposibilitate de a anticipa mărimea obligațiilor asumate.

Totodată, au susținut că, întrucât nu doar împrumutul, dar și dobânda și comisioanele percepute pentru credit se achită în CHF, la cursul de schimb de la data plății, se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat.

S-a mai învederat că omisiunea băncii de a-i informa asupra riscului de valorizare a monedei CHF, fenomen previzibil pentru experții financiari ce activează în domeniul bancar, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și dreptul național, întrucât este de natură să angajeze juridic un consumator care are o imagine neclară asupra întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

În acest sens, s-a învederat că schimbarea condițiilor economice impune adaptarea contractului la noile împrejurări economice, iar o astfel de măsură o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Recurenții au menționat și decizia C.J.U.E. din cauza Andriciuc c. Banca Românească, prin care instanța europeană a impus instanței de trimitere un nivel ridicat de analiză, îndeosebi cu privire la suma elementelor de fapt relevante, precum publicitatea sau informațiile ce se transmit de instituția de credit către consumator pe durata negocierii unei convenții de împrumut, aspecte pe care curtea de apel le-a ignorat sau le-a tratat cu maximă superficialitate.

Referitor la teoria impreviziunii și la decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale menționate de curtea de apel în considerentele hotărârii atacate, autorii recursului de față au consemnat că instanța de judecata trebuie să verifice condițiile impreviziunii, din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, în contextul în care instanța de contencios constituțional a subliniat necesitatea echilibrării riscurilor în executarea contractului de credit.

Intimata pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare.

Recursul declarat de pârâta C. S.A.

În memoriul depus la dosar, recurenta-pârâtă C. S.A. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivare, recurenta-pârâtă a invocat, în esență, că instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, nu au analizat clauzele stipulate la art. 3.3 teza a II-a și la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 30 iunie 2008 prin raportare la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevede, prin excepție de la art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, limitându-se la aprecieri cu caracter general în baza art. 4 alin. (1) din aceeași lege, pentru a reține existența dezechilibrului semnificativ.

În concret, autoarea recursului a reiterat cele susținute în fața instanțelor anterioare, în sensul că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii au respectat întru totul dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Aceeași parte a susținut că, la data încheierii contractului - 30 iunie 2008, băncile nu aveau obligația de a exprima dobânda în funcție de o formulă sau de indicatori financiari și nici să precizeze detaliat criterii de modificare a dobânzii, așa cum greșit au reținut instanțele de fond.

Autoarea recursului a arătat că nu a fost probată reaua sa credință la stipularea clauzelor stipulate la art. 3.3 teza a II-a și la art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit.

Totodată, a arătat că, la momentul încheierii contractului de credit, era suficientă indicarea motivului care justifica modificarea dobânzii, conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și că modificarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare nu este contrară bunei-credințe, întrucât pentru acordarea unui împrumut pe termen lung banca cumpără valută de pe piața externă, astfel că inserarea acestor clauze este justificată.

Aceeași parte a susținut că nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ, întrucât acest dezechilibru trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică, evocând acest sens o serie de hotărâri pronunțate de C.J.U.E. In continuare, a arătat că, prin acest criteriu de variație a dobânzii, împrumutaților nu li s-a creat o situație mai puțin favorabilă decât cea reglementată de dreptul intern.

Totodată, recurenta-pârâtă a subliniat că împrumutații nu au fost obligați să se supună unor condiții contractuale despre care nu au avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, aceștia cunoscând toate elementele care puteau influența întinderea obligațiilor asumate.

În continuare, a arătat că, criteriul de modificare a dobânzii prevăzut în contractul de credit a fost eliminat începând cu iunie 2010, când rata dobânzii a fost calculată după formula: LIBOR 6 luni plus marja băncii.

În plus, recurenta-pârâtă a punctat asupra faptului că instanțele anterioare nu au analizat clauzele contractului inițial prin raportare la dispozițiile Legii nr. 193/2000 și nici la cele ale O.U.G. nr. 50/2010 pentru exprimarea dobânzii conform formulei Libor + marja băncii din anul 2010.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a conchis că nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei privind dobânda revizuibilă, în condițiile în care această clauză este rezultatul acordului de voință al părților.

Referitor la criteriul de variabilitate a dobânzii constând în politica de credite a băncii, a susținut că se referă la libertatea de a-și urmări scopul pentru care funcționează, ca bancă comercială, respectiv de a-și stabili personal nivelul costurilor pentru creditele acordate clienților pe considerente de oportunitate, fiind vorba despre politica de afaceri a unei entități reglementate de Legea nr. 31/1990, care acționează în scopul obținerii de profit cu respectarea legislației generale, dar și a normelor financiar-bancare.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenții-reclamanți au solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 20 octombrie 2020 a admis în principiu ambele recursuri.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele:

Recursul recurenților-reclamanți este nefondat.

O primă critică formulată de recurenți în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 se referă la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu o strictă și amănunțită cercetare a situației de fapt specifică, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și pe cel de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în cele două clauze.

Prin art. 1 lit. e) din contract s-a stipulat că suma de 8.280,80 CHF va fi utilizată pentru achitarea comisionului de procesare, datorat potrivit contractului; conform art. 2.3; concomitent cu utilizarea creditului, banca este mandatată să încaseze, prin reținere automată, suma reprezentând comisionul de procesare datorat de împrumutat. Prin art. 3.12 s-a stipulat că pentru procesarea cererii de credit împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului, comision ce se va plăti integral la data tragerii creditului.

Se constată așadar că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, față de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 2,2 % din valoarea creditului - și că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit are următorul conținut:"Împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului: suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare."

Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Așadar, ambele clauze conțin date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite și determinate cele două comisioane fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Prin Hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în Cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Mote de Piedad de Madrid, C.J.U.E. consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Din articolul 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE reiese faptul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale se efectuează luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuție.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale referitoare la cele două comisioane în discuție îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauzele fiind clare și inteligibile, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al celor două clauze a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susținerilor recurenților, este de punctat faptul că, în privința clauzelor inserate în art. 1 lit. e), art. 2.3, art. 3.12 și art. 3.14 din contracte, referitoare la comisionul de procesare și la comisionul de administrare, nu sunt îndeplinite cerințele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acestora ca fiind abuzive.

Nefondate sunt și criticile de nelegalitate referitoare la modul de interpretare a clauzei inserate în art. 5.5 din contract și care privește încheierea unei polițe de asigurare cu un asigurător agreat de bancă.

Caracterul abuziv al acestei clauze nu poate fi examinat din perspectiva faptului că s-a impus încheierea poliței de asigurare cu o anumită societate de asigurare, aspect factual asupra căruia a statuat instanța de apel și care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Critica ce se referă la modul în care instanța de apel a examinat clauza inserată la art. 8 din contract și care privește declararea scadenței anticipate este nefondată.

Potrivit art. 8 din contractul de credit, la apariția oricărui caz de culpă, precum și pentru încălcarea oricăror alte obligații contractuale și, în mod special, în situația prevăzută la art. 2.6, banca este îndreptățită să declare scadența anticipată a creditului, notificând aceasta împrumutatului și codebitorului în prealabil în scris. De la data scadenței anticipate se pierde beneficiul rambursării creditului în rate soldul creditului, dobânzile și comisioanele calculate și neachitate devenind "sumă restantă" pentru care împrumutatul datorează dobânda majorată prevăzută la art. 3.4 din contract. Conform art. 8.2., începând cu data scadenței anticipate, banca are dreptul, dar nu și obligația de a reține din conturile împrumutatului, fără a fi necesar acordul prealabil al acestuia, toate sumele datorate în virtutea contractului, cu prioritate față de alte datorii ale împrumutatului, cu respectarea excepțiilor prevăzute de lege. Prin art. 8.3. s-a specificat că în cazul în care împrumutatul nu achită toate sumele datorate la data scadenței anticipate, banca poate iniția față de împrumutat/codebitor și sau garantul ipotecar (dacă este cazul) procedurile legale pentru recuperare sumelor datorate pe cale amiabilă sau prin executare silită.

Această clauză nu este de natură a crea, prin ea însăși sau împreună cu alte clauze, în detrimentul recurenților consumatori, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale.

Recurenții au cunoscut încă de la momentul încheierii contractului care sunt condițiile de creditare ale Băncii, luând cunoștință atât de existența cât și de întinderea obligațiilor contractuale ce le revin, neputându-se reține astfel un abuz ori o rea credință din partea băncii în declararea anticipată a creditului, atâta timp cât aceasta măsură se circumscrie dreptului corelativ al Băncii de a sancționa neîndeplinirea culpabilă de către debitori a obligațiilor ce le revin. Obligațiile împrumutaților sunt enumerate în art. 6 din contract, iar cazurile de culpă sunt redate în art. 7.

În concluzie, trebuie punctat asupra faptului că această clauză nu este de natură de a crea un dezechilibru al prestațiilor contractuale, întrucât nu se poate reține că este vorba despre un transfer al riscurilor din sarcina creditorului în sarcina consumatorilor, împovărător pentru împrumutați întrucât aceștia din urmă au obligația de a garanta recuperarea creditului în caz de neîndeplinire a obligației de restituire a acestuia.

Dat fiind faptul că art. 8 din contract configurează o justă repartiție între părți a sarcinilor, riscurilor și profiturilor generate de contract, din examinarea clauzei privind declararea scadenței anticipate nu rezultă îndeplinirea condițiilor nefiind astfel posibilă din perspectiva dispozițiilor speciale ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care să ateste existența dezechilibrului contractual între drepturi și obligații.

Critica recurenților privind interpretarea restrictivă dată de instanța de apel principiului restabilirii situației anterioare, ca urmare a constatării nulității absolute a clauzei referitoare la dobândă, este nefondată.

Aceasta întrucât recurenții au sesizat instanța cu o cerere în restituirea diferenței dintre valoarea dobânzilor încasate și valoarea dobânzilor ce ar trebui plătite după formula LIBOR la 6 luni + marja fixă a băncii de la momentul contractului, în condițiile în care, la momentul încheierii contractului, astfel cum rezultă din clauzele care o reglementau, dobânda nu a fost stabilită prin raportare la indicele LIBOR la 6 luni, nefiind prevăzută în contract vreo marjă fixă a băncii, ca element component al dobânzii variabile.

Deși recurenții se prevalează de dreptul lor de a redobândi prestația executată în baza clauzelor declarate nule, în privința clauzei privitoare la dobândă instanța nu are posibilitatea de adaptare a contractului și, ulterior, de restituire a diferenței dintre valoarea dobânzii încasate și valoarea dobânzii ce ar rezulta în urma înlocuirii clauzei privind dobânda variabilă cu o clauză de dobândă stabilită de instanță după criterii impuse de recurenți. În acest cadru, instanța de recurs reține că recurenții - reclamanți nu au solicitat restituirea sumelor percepute în temeiul clauzei constate abuzive, ca efect al repunerii părților în situația anterioară. Cererea vizează, așa cum s-a reținut, restituirea sumelor rezultate în urma efectuării diferenței dintre valoarea sumelor încasate cu titlu de dobândă și valoarea sumelor ce s-ar fi plătit după formula Libor la 6 luni + marja fixă a băncii de la momentul încheierii contractului, propusă de reclamanți.

O atare solicitare nu este consecința directă a repunerii în situația anterioară, ca efect al nulității, ci implică în prealabil modificarea clauzelor contractului de credit prin înlocuirea clauzei constatate abuzive cu o clauză propusă de reclamanți.

În acest context, critica recurenților este formulată cu depășirea limitelor în care au învestit instanța, raportate la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

În cazul în care instanța ar fi dat curs solicitării reclamanților, ar fi schimbat obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul disponibilității.

Acest principiu este consacrat de art. 9 C. proc. civ. și presupune faptul că părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, instanța fiind astfel obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Este de reținut, totodată, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Soluția de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenții-reclamanți nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenței constante a CJUE, care a statuat că, în cazul în care instanța de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părți, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curții din 14.06.2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. împotriva E., s-a stabilit, în interpretarea dispozițiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze". Din motivare rezultă și faptul că "instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Critica vizând modul în care au fost analizate cele două acte adiționale este, de asemenea, nefondată.

Astfel cum rezultă din lucrările cauzei, actul adițional din nr. 2/10.01.2012 și actul adițional nr. x/26.06.2013 au fost încheiate la cererea împrumutaților, prin ele fiind acordate restructurări ale creditului ce au vizat clauzele contractuale referitoare la dobândă, comisioane, penalizări, rambursări, plăți, notificări, aspect ce prezumă buna-credință și disponibilitatea Băncii de a negocia cu recurenții în sensul identificării unor soluții care să faciliteze depășirea situației financiare dificile a debitorilor. Aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Criticile referitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contrar cerinței bunei credințe se referă la chestiuni de fapt care nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs.

De asemenea, critica vizând lipsa unei cauze licite și morale este susținută de argumente de ordin factual ce nu pot fi examinate în etapa recursului în raport de limitarea impusă în analiză de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar este nefondată.

Prin acțiunea promovată recurenții-reclamanți au solicitat și eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Referitor la criticile ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva modului de soluționare a cererii de înghețare a cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe Legea nr. 193/2000 care nu conține dispoziții care să permită instanței să intervină în acordul de voință al părților, în sensul adaptării unor clauze contractuale în sensul solicitat prin demersurile judiciare inițiate. Asupra acestui aspect jurisprudența C.J.U.E. este constantă.

Astfel, în Hotărârea Curții din data de 14. 06.2012 în cauza C - 618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva E., se prevede că atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

În acest context, solicitarea recurenților, de modificare a contractului prin înlocuirea obligației esențiale asumate de împrumutat de a restitui capitalul împrumutat cu o obligație de a restitui o sumă în RON, la valoarea CHF de la data încheierii contractului și cu o valoare a dobânzilor și comisioanelor aferente creditului în CHF apare ca lipsită de temei legal (Legea 193/2000 nu prevede o atare ipoteză) și contractual (din cuprinsul contractului reiese faptul că rambursarea creditului are loc în aceiași monedă în care a fost acordat împrumutul, și nu în RON).

Într-o ultimă critică, autorii recursului au învederat faptul că, în ceea ce privește riscul valutar, instanța de judecată nu a verificat condițiile impreviziunii, din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului, în contextul în care instanța de contencios constituțional a subliniat necesitatea echilibrării riscurilor în executarea contractului de credit.

Reclamanții nu au învestit instanța de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. Deși au invocat, formal, incidența prevederilor art. 970 C. civ., în dezvoltarea motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parțială contract și unul în adaptarea convenției, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenție valabil încheiată.

Prin urmare, criticile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a prevederilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii, astfel cum ar fi aceasta aplicabilă în lumina considerentelor Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale a României și prin raportare la contractul încheiat anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., sunt nefondate. Prin formularea lor, recurenții se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante contrar cerinței bunei-credințe și, prin urmare, se tinde, astfel, la justificarea îndeplinirii condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuție sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecății în privința clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Recursul recurentei-pârâte este nefondat . . . . . . . . . .

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a menținut hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 3.3 teza a II-a și art. 3.7 teza a II-a din contractul de credit nr. x 06426/30.06.2008 și raportat la actul adițional nr. x la contract, emis de către recurenta-pârâtă în baza O.U.G. nr. 50/2010, decizia atacată este legală.

Prin art. 3.1. din contract s-a prevăzut că, pentru creditul acordat împrumutatul datorează băncii o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare (art. 3.1 pct. 1), iar pentru următorii ani de creditare împrumutatul va opta, la fiecare dată de aniversare a creditului, pentru una dintre următoarele variante de dobândă aniversară: a) dobânda aniversară fixă pentru un an de creditare; b) dobânda aniversară fixă pentru trei ani de creditare; c) dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare (art. 3.1 pct. 2).

Potrivit art. 3.2, împrumutatul trebuie să-și exercite opțiunea pentru oricare dintre variantele de dobândă aniversară menționate la art. 3.1 pct. 2 la fiecare dată de aniversare a creditului, prin semnarea unui act adițional la contract. În cazul în care împrumutatul nu își exercită opțiunea în termenul și modalitatea menționate, va datora băncii dobânda aniversară revizuibilă pentru un an de creditare, în condițiile art. 3.1 pct. 2 lit. c).

S-a stipulat, de asemenea, prin art. 3.3 că rata anuală a dobânzilor aniversare aplicabile, menționate la art. 3.1 pct. 2, va fi cea în vigoare la momentul exercitării opțiunii, urmând a fi precizată în actele adiționale încheiate la data exercitării opțiunii (teza I). În cazul prevăzut la art. 3.2, dobânda aniversară revizuibilă pentru un an aplicabilă este cea în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, dobândă ce va fi afișată la sediile băncii (teza a II-a).

Prin art. 3.4. s-a prevăzut că dobânda se acumulează zilnic, începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate în contract și se calculează prin aplicarea ratei anuale a dobânzii la soldul creditului. În scopul calculării dobânzii, se consideră anul de 360 de zile și luna de 30 de zile. Dobânda se calculează aplicând formula menționată în "Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare".

Conform art. 3.6, la data semnării contractului, rata anuală a dobânzii inițiale este de 5,5% pe an, rată care va rămâne fixă până la data primei aniversări a creditului.

Prin art. 3.7 s-a stipulat că în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară fixă pentru un an sau după caz 3 ani, rata anuală a dobânzii în vigoare în momentul exercitării opțiunii va rămâne fixă până