ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2295/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 22.10.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. solicitând sa se constate nulitatea absoluta a clauzei 4.1 din Condițiile Generale ale Convenției "orice plata efectuata in baza Convenției se va face in moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres in Condiții Speciale.(...), să sa se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pentru toata perioada contractului, obligarea băncii sa aplice denominarea in moneda naționala a plaților, pe principiul din regulamentul valutar ca prețul mărfurilor sau al serviciilor se plătește in moneda naționala in contractele dintre resident, obligarea băncii să restituie împrumutatului sumele de bani (actualizate cu rata inflației si cu aplicarea dobânzii legale) percepute si încasate de la data acordării creditului si pana in prezent reprezentând diferența de curs valutar intre valoarea CHF la momentul acordării creditului si suma achitata efectiv la fiecare scadenta, respectiv la suma de 75.368 RON calculata de la data de 16.01.2008, data acordării creditului si pana la data de 20.10.2014, data sesizării instanței (conform tabel anexat) urmând ca aceasta suma sa fie actualizata si calculata" pana la data rămânerii definitive a hotărârii.

In drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2003, Directiva nr. 93/93.

Prin sentința civilă nr. 6739/27.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia nr. 513/2019 din 20 martie 2019 a respins apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 6739/27.11.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.A. (B.), ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 513/2019 din 20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă reclamantul A. a declarat recurs.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

In esență se susține că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt.

Clauza a cărei anulare s-a solicitat de la art. 4.1 din contractul de împrumut este o clauză abuzivă întrucât prin stabilirea cursului valutar exclusiv în sarcina împrumutaților s-a realizat un dezechilibru major.

Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra acestui risc este o încălcare a obligației de informare fiind aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul invocă practica Curții Europene de Justiție în cauza Kasler contra OTP Ungaria.

Recurentul citează condițiile cerute de norma legală pentru ca o clauză să fie apreciată pretins abuzivă și dispozițiile art. 970 C. civ. pentru a demonstra că în cauză banca și-a rezervat dreptul de a percepe restituirea împrumutului în moneda CHF de la data efectuării plății, având date despre evoluția cursului de schimb, fără să aducă acestea la cunoștința reclamantului.

Acest comportament contravine dispozițiilor art. 4 din Directiva 93/93/CEE. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, consumatorul se află într-o poziție de inferioritate față de vânzător, iar diferența de curs valutar trebuie să fie supusă aprecierii instanței cu privire la caracterul său abuziv.

Recurentul arată că instanța de apel a respins apelul ca nefondat și a reținut că principalul argument care a condus la această soluție a fost faptul că prevederea contestată constituie o aplicare a principiului nominalismului monetar, instituit prin art. 1578 C. civ., astfel încât nu poate fi considerată ca fiind abuzivă.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. instanța de apel apreciind în mod greșit că prevederea contractuală contestată reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii. De asemenea a apreciat în mod greșit că prevederea contractuală contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție și că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestei clauze.

Instanța de apel a tratat problema dedusă judecății din perspectiva prevederilor de drept comun, ori contractul de credit se supune Legii nr. 193/2000, Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în această materie.

Posibilitatea ca instanțele naționale să analizeze carcaterul abuziv ce țin de caracterul adecvat al prețului, are o practică constată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind tranșată și în jurisprudența CJUE.

Consideră recurentul că instanța avea sarcina de a verifica dacă respectiva clauză contestată intră în sfera noțiunilor de obiect principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau al remunerației față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000.

Dintr-un alt punct de vedere se arată că principiul nominalismului monetar trebuia analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C. civ.

În raporturile contractuale dintre un profesionist și un consumator se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementat de Legea nr. 193/2000.

Susține că prima teză a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu poate fi incidentă în cauză, acest text se referă la clauze care sunt obligatorii conform unor legi speciale.

Prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, astfel încât nu este un acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Se mai susține în esență că clauza contestată nu transpune principiul nominalismului ci opozitul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului așa cum a fost ea conservată de moneda de cont mai stabilă, putând fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În ce privește înghețarea cursului de schimb valutar CHF -leu la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate la valoarea de la data încheierii acesteia, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către reclamant.

Ca efect al constatării nulității absolute a dispozițiilor art. 4 din contract, solicită să se constate că se impune admiterea capetelor subsecvente din cererea principală, dispunerea stabilizării cursului de schimb CHF -leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada contractului.

De asemenea solicită obligarea băncii la denominarea plăților, și să restituie împrumutatului sumele de bani actualizate cu rata inflației și cu aplicarea dobânzii legale percepute și încasate de la data acordării creditului și până în prezent reprezentând diferența de curs valutar între valoarea CHF si suma achitată efectiv la fiecare scadență.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților la 17.10.2019.

Prin încheierea din data de 06.02.2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A..

Prin încheierea pronunțată la 21.05.2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 20.07.2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22.11.2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a făcut o serie de aprecieri referitoare la faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut ca motiv de respingere a apelului dispozițiile de drept comun ce reglementează principiul nominalismului monetar, în timp ce, în cauza de față, s-a formulat o cerere în constatare a caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract de credit, contract care, deși trebuia să respecte condițiile de validitate ale oricărui contract, din punct de vedere al caracterului abuziv al unor clauze cuprinse în el, era necesar să fie examinat cu precădere din perspectiva Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a jurisprudenței CJUE și a jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A mai susținut recurentul că instanța avea sarcina de a verifica dacă respectiva clauză contestată 4.1 din Condițiile Generale ale Convenției de credit, potrivit căreia orice plată efectuată în baza Convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în Condiții Speciale, intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de altă parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În continuare recurentul, în mod contradictoriu, susține că instanța de apel trebuia totuși să analizeze principiul nominalismului monetar prin raportare la prevederile art. 1578-1579 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit, dar să aibă în vedere că aceste dispoziții nu sunt de ordine publică, așa încât art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 13/2000 nu sunt aplicabile în speță, ele referindu-se la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care amândouă părțile nu le pot evita, situație neîntâlnită în cauză.

Se mai învederează că nu se poate vorbi de un risc natural asumat și nici de un risc convențional ce să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, fapt pentru care este necesară intervenția judiciară în vederea reechilibrării contractului.

Criticile recurentului sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurentul reia alegațiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii și necesitatea reechilibrării contractului de către instanța judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că cererea de chemare în judecată s-a sprijinit pe considerentul conform căruia art. 4.1 din contractul de credit nu a fost negociat, producând un dezechilibru între părți, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credințe.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurentul a beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretinde recurentul este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmărește în fapt reclamantul care dorește stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 513/2019 din 20 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A. (B..).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 513/2019 din 20 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2020.