ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2181/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 124 din 01.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2011, a fost respins ca nefondat apelul declarat de A.; a fost admis apelul declarat de reclamanții B., C. ȘI BIROUL NOTARIAL "D.", împotriva sentinței civile nr. 13639/05.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimatul reclamant E.; a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 13639/05.10.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în sensul că a fost obligată pârâta A. S.A. la plata diferenței de 745.268,43 RON către reclamanți; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a fost obligată apelanta pârâtă A. S.A. către apelanții reclamanți la plata sumei de 3425,84 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de apelanții reclamanți B., C. și D., astfel cum a fost precizată, s-a solicitat în contradictoriu cu intimata pârâtă A. S.A. obligarea acesteia la plata sumei de 786.730,31 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcție, modernizare și amenajare a imobilului situat în București, str. x.

Acest imobil a constituit obiectului contractului de leasing financiar imobiliar nr. 2181/17.12.2007, încheiat între A. în calitate de finanțator și D., în calitate de utilizator.

Contractul de leasing a încetat ca urmare a rezilierii intervenite prin notificarea din 22.10.2010, ce a dus la pierderea posesiei imobilului, astfel cum rezultă din procesul-verbal de predare silită a imobilului din 22.02.2011 emis de BEJ F..

Prima instanță de judecată a reținut admisibilitatea acțiunii ca fiind dată de art. 494 alin. (3) din C. civ.. Reclamanții au fost considerați constructori de rea credința, deoarece potrivit prevederilor contractuale, respectiv art. 5.7 din contract, adăugirile, îmbunătățirile și modificările calitative sau cantitative aduse de utilizator cu acordul sau fără acordul finanțatorului devin proprietatea finanțatorului odată cu încorporarea/montarea lor, fără a exista însă o clauză contractuală care să stabilească modul de despăgubire utilizatorului.

Instanța a stabilit de principiu că pârâta are obligația de a restitui contravaloarea lucrărilor efectuate, deoarece, în caz contrar, s-ar realiza o îmbunătățire fără just temei.

A reținut instanța de apel că în mod greșit prima instanță de judecată a reținut că reclamanții sunt constructori de rea-credință.

Astfel, s-a apreciat că pentru orice lucrare efectuată a cărei contravaloare se solicită era necesar acordul finanțatorului, ori cât timp acest acord nu a existat, rezultă calitatea de constructor de rea-credință.

Dispozițiile art. 5.7. din contract reprezintă prevederi derogatorii de la lege, referindu-se în egală măsură atât la adăugirile, îmbunătățirile și modificările aduse de utilizator cu acordul finanțatorului cât și la cele pentru care nu a existat acordul finanțatorului.

În atare situație, voința contractuală prevalează, în temeiul art. 969 și urm. C. civ.

A mai reținut instanța de fond că, de asemenea, între părți a existat o bogată corespondență prin poșta electronică, din care rezultă că pârâta a cunoscut despre efectuarea lucrărilor și le-a agreat, aceste probe nefiind luate în considerare de prima instanță de judecată la aprecierea probatoriilor.

În cauză, instanța de fond nu a luat în considerare forța probantă a expertizei judiciare efectuate în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului București.

A reținut instanța de fond faptul că prin încheierea din 16.02.2011, Tribunalul București a constatat legală administrarea probei cu expertiză tehnică specialitatea construcții conform raportului întocmit de expert G..

În expertiza tehnică judiciară s-a stabilit că la imobilul din str. x au fost efectuate lucrări de 185.004 euro, reprezentând 786.730,31 RON.

De asemenea, s-a stabilit că valoarea imobilului este de 831.407,52 euro.

A apreciat instanța de apel că dată fiind forța probantă a expertizei, statuată de art. 201 și urm. C. proc. civ. instanța de judecată, în procesul de apreciere a probelor, trebuia să arate pentru care motive a apreciat că concluziile raportului de expertiză judiciară nu pot dovedi pretențiile reclamanților.

Este evident, așadar, că pârâta a dobândit un spor de valoare de 786.730,31 RON și că valoarea imobilului, ulterior efectuării lucrărilor, a crescut.

Cât timp s-a stabilit de către un expert autorizat în construcții o situație de fapt, anume aceea că au fost efectuate lucrări ale imobilului ce i-au sporit valoarea, este evident că se ajunge la acceptarea îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei.

A reținut instanța de fond că s-a mai arătat în hotărâre că reclamanții nu au dovedit că ei sunt aceia care au realizat lucrările de amenajare și că nu au făcut dovada că materialele nominalizate în facturi au fost folosite în amenajarea imobilului.

O astfel de probă, respectiv că materialele de construcție din facturile depuse au fost utilizate la amenajarea imobilului, se face cu însuși raportul de expertiză judiciară, deoarece este evident că anumite lucrări nu pot fi realizate decât cu utilizarea de materiale de construcție.

Mai mult, este evidentă că numai utilizatorul putea efectua aceste lucrări, deoarece a avut posesia imobilului pe perioada derulării contractului de leasing, până la rezilierea acestuia.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta S.C. A. S.A.; Curtea l-a respins ca nefondat, întrucât stabilirea unei situații de fapt, anume existența unor îmbunătățiri aduse imobilului, și acceptarea soluției ca acestea rămân câștigate proprietarului construcției valorează cu o îmbunătățire fără justă cauză.

Cât privește afirmația potrivit căreia valoarea imobilului ar fi scăzut de la 2.000.000 euro, la data încheierii contractului de leasing, la 831.407,52 euro, aceasta nu a putut fi reținută, dată fiind fluctuația notorie a pieței imobiliare, precum modalitățile de evaluare de către instituțiile bancare a imobilelor la nivelul anilor anterior crizei financiare.

Față de aceste împrejurări și cum în cauză s-a dovedit că reclamanții au efectuat construcțiile la imobilul în litigiu, instanța de apel a reținut că în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate la fondul cauzei, acestea nu mai pot fi reduse proporțional cu valoarea sumei de 41-461,88 RON cât s-a acordat.

Potrivit art. 274 C. proc. civ. Curtea a obligat A. S.A. către apelanții reclamanți la plata sumei de 3425,84 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 124/01.04.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2011, au formulat contestație la titlu, H. S.R.L., societate înființată din divizarea parțială a A. S.A. și I. S.A., în calitate de societate absorbantă a A., solicitând instanței să dispună lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 124 pronunțată de Curtea de Apel București la data de 1 aprilie 2013 în dosarul nr. x/2011.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 374/2020 din 18 mai 2020, a respins ca neîntemeiate excepțiile tardivității și inadmisibilității; a respins ca neîntemeiată contestația la executare formulată apelantele-contestatoare H. S.R.L. și I. S.A. în contradictoriu cu intimații C. prin curator special J., B., E. prin curator special K., L. și M., împotriva deciziei civile nr. 124/01.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, astfel cum a fost precizată; a obligat apelanții în solidar la plata următoarelor cheltuieli de judecată: către curatorii speciali desemnați pentru intimații pârâți C. și E. câte 2000 RON pentru fiecare curator, către intimatul L. 4879,00 RON și către M. 5950 RON.

În argumentarea acestei decizii s-a reținut, în esență, că excepția tardivității este neîntemeiată, întrucât din interpretarea art. 408 (1

1

) și art. 405 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că, o contestație la titlu poate fi formulată oricând înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani în care poate fi solicitată executarea silită și față de data de 10.09.2015 când intimatul-pârât L. a formulat cerere de executare silită, executare silită suspendată în mai multe rânduri, instanța reținând incidența art. 405

2

alin 1 C. proc. civ. (1865), referitoare la interpretarea cursului prescripției executării silite.

În ce privește excepția inadmisibilității contestației la titlu s-a reținut că obiectul contestației, l-ar reprezenta tocmai lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 124 din 1.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, obiect care, se circumscrie dispozițiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ. (1865) și face astfel admisibilă contestația.

Pe fondul contestației, instanța a reținut că, așa cum s-a arătat, contestația formulată împotriva executării unei hotărâri judecătorești poate avea drept obiect aspecte care țin doar de lămurirea înțelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu (art. 400 alin. (2) C. proc. civ. 1865).

S-a constatat că, în cauză, contestatoarele apelante au solicitat instanței de judecată să constate că prin dispozitivul Deciziei 124 în mod greșit s-a dispus admiterea apelului declarat de Persoanele Fizice și obligarea A. la plata către D. și Persoanele Fizice a diferenței de 745.268,43 RON; contestatoarele considerând că această soluție este greșită întrucât Persoanele Fizice nu au avut calitatea de utilizatori în Contractul de Leasing și nici nu au făcut dovada realizării de îmbunătățiri la imobilul dat în leasing.

Instanța a reținut că din considerentele Deciziei 124 anterior amintite rezultă cu ușurință că la momentul pronunțării Deciziei 124 Curtea de Apel București a considerat că doar utilizatorul Contractului de Leasing (D.) a făcut dovada executării unor lucrări de îmbunătățire a imobilului, drept pentru care A., în calitate de proprietar al imobilului, avea obligația de a restitui contravaloarea acestor lucrări doar către D., nu și către Persoanele Fizice.

Totodată, s-a reținut că, pe calea contestației la executare nu pot fi invocate alte motive decât cele menționate de art. 400 alin. (2) C. proc. civ. (1865), respectiv motive legate de fondul raportului juridic care să pună în discuție aspecte deja statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă.

Pe această cale, nu se poate modifica sau anula o hotărâre judecătorească pusă în executare, prin invocarea unor împrejurări anterioare pronunțării hotărârii ce se execută și care tind la respunerea în discuție a însuși titlul executoriu, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat;

În speță, s-a constatat că, motivele concrete invocate de apelante nu pot fi încadrate de apelante într-unul din motivele prevăzute de dispozițiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ. (1865) susținerile contestatoarelor referitoare la: greșita soluționare a apelului, cu tot ceea ce presupune, analizarea/interpretarea greșită a probelor, pronunțarea unei soluții nelegale în sensul obligării contestatoarei A. la plata către D. și către intimații persoane fizice a sumei de 745.268,43 RON, în condițiile în care persoanele fizice nu ar fi avut calitatea de utilizatori, neregăsindu-se în niciuna din situațiile reglementate de norma menționată, dimpotrivă, acestea constituind apărări de fond, care nu pot fi valorificate pe această cale întrucât tind la modificarea însăși a hotărârii care se execută, la schimbarea efectivă a dispozitivului deciziei, prin eliminarea unui subiect al raportului juridic obligațional (intimații-persoane fizice);

În raport de toate aspectele menționate, de faptul că, deși se susține formal că, decizia contestată sub aspectul executării silite, ar conține dispoziții neclare, contradictorii, imposibil de executat, dar în mot concret, atât prin contestația formulată cât și prin răspunsul la întâmpinări, cele două contestatoare nu fac altceva decât să critice aspecte care țin de fondul raportului juridic, soluționat irevocabil în anul 2013, cât, dispozitivul deciziei nr. 124 care reprezintă titlul executoriu, conține dispoziții clare, concordante, posibil de executat și care nu necesită lămuriri suplimentare.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat contestatoarele în solidar la plata către intimații pârâți persoane fizice la cheltuieli de judecată, în cuantumul și cu specificațiile menționate în dispozitivul deciziei.

Împotriva acestei decizii, reclamantele H. S.R.L. și I. S.A. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 402 alin. (3) C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurentele au arătat, în esență, că decizia recurată este nelegală, întrucât excepția nelegalei compuneri a completului de judecată investit cu soluționarea contestației la titlu a fost soluționată în mod nelegal.

Recurentele susțin că în motivarea soluției pronunțate pe acest incident procedural prin încheierea de ședință din data de 9 septembrie 2019, Curtea de Apel București nu a analizat argumentele invocate de H. și I. în fața instanței de fond, iar soluția instanței din data de 9 septembrie 2019 nu este motivată în fapt și în drept.

Totodată, recurentele consideră că în raport de obiectul cererii formulate de H. și I. (contestație la executare), precum și de temeiul juridic al acesteia (art. 712 alin. (2) C. proc. civ. actual), rezultă că, completul de judecată al Curții de Apel București compus din 2 judecători a fost nelegal constituit.

În opinia recurentelor, Curtea de Apel București a stabilit în mod cu totul nelegal că în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. decretat în anul 1865, iar prin încheierea din 18 septembrie 2019 a calificat în mod greșit data de început a raportului juridic execuțional dedus judecății, stabilind în mod eronat și contrar tuturor probelor existente la dosar, că executarea silită dedusă judecații a fost inițiată în anul 2012 pe rolul BEJ N., în dosarul nr. x/2012.

Recurentele, susțin că dosarul execuțional care a generat prezentul litigiu a fost deschis pe rolul BEJA O. la cererea lui L. în data de 10 septembrie 2015, deci sub imperiul C. proc. civ. actual, intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.

Prin urmare,susțin recurentele, rezultă că raționamentul logico juridic al Curții de Apel București, care a stabilit incidența în cauză a dispozițiilor vechiul C. proc. civ., este total greșit și a avut la bază o premisă greșită, anume că Decizia a fost pusă în executare pe rolul BEJ N. în anul 2012.

Recurentele consideră că încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2019 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. art. 6 alin. (1), art. 9 alin. (2), art. 7 alin. (1) și (2), art. 8 alin. (1) și art. 24 din C. proc. civ. actual, precum și a art. 124 alin. (2) din Constituția României; art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiului disponibilității procesului civil.

Recurentele susțin că decizia recurată este nelegală întrucât Curtea de Apel București a lăsat nesoluționat un incident procedural invocat de M. prin întâmpinare, respectiv excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, excepție ce nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților, nu s-a analizat și nici nu s-a soluționat.

Totodată, recurentele susțin că decizia recurată este nelegală întrucât s-a lăsat nesoluționat capătul de cerere privind suspendarea executării silite, precum și în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de recuzare a d-nei judecător P., pronunțată în data de 28 octombrie 2019.

Recurentele consideră că soluționarea cererii de recuzare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că d-na judecător pe timpul judecării cererii de recuzare nu a părăsit sala de judecată, deci nu a fost ascultată, așa cum prevăd dispozițiile menționate.

De asemenea, recurentele susțin că soluționarea cererii de recuzare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 24 și art. 27 pct. 7 C. proc. civ., întrucât deși au indicat că această cauză ar trebui judecată în complet de primă instanță, de fond, Curtea de Apel a stabilit că este legal constituită în complet de apel, format din doi judecători.

În aceste condiții, recurentele solicită să se constate că d-na judecător nu putea lua parte la judecarea prezentei cauze în apel, întrucât a făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia.

Totodată, consideră că având în vedere că prin decizie d-na judecător și-a spus părerea cu privire la obligația de plată a sumei de 745.268,43 RON, rezultă că încheierea de respingere a cererii de recuzare este nelegală și a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

În opinia recurentelor, prin respingerea cererii de recuzare le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil fiind încălcate dispozițiile art. 6 pa. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentele susțin că și soluția de respingere a cererii de recuzare pronunțată prin încheierea din data de 10 decembrie 2019 este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., fără ascultarea d-nelor judecător.

Recurentele consideră că decizia recurată este nelegală întrucât soluția Curții de Apel București pe fondul contestației la titlu este în contradicție cu soluția pronunțată pe excepția inadmisibilității.

Astfel, susțin recurentele, conform argumentelor reținute de Curtea de Apel București în paragrafele 118 și 119, instanța a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității, stabilind că, contestația la titlu este admisibilă, însă, prin argumentele prezentate în paragrafele 125-127, instanța a stabilit că pe calea contestației la titlu nu se poate realiza o rejudecare a dosarului nr. x/2011 și o modificare a deciziei. Or, în soluționarea pe fond a contestației la titlu, s-au folosit aceleași argumente invocate de intimați în susținerea excepției inadmisibilității, fără ca în decizia recurată să fie explicat motivul acestei contradicții.

Recurentele susțin că s-a respins contestația la titlu ca neîntemeiată, stabilind că motivele invocate prin cererea introductivă nu se circumscriu motivelor prevăzute de art. 400 alin. (2) C. proc. civ., dar fără să expliciteze care ar fi acele motive care se circumscriu motivelor prevăzute de aceste dispoziții legale.

Referitor la obiectul contestației la titlu, recurentele susțin că în mod greșit instanța a stabilit că prin contestația la titlu au solicitat "modificarea sau anularea unei hotărâri judecătorești puse în executare"; "repunerea în discuție a însuși titlului executoriu" sau "împrejurări anterioare pronunțării hotărârii ce se execută".

Astfel, recurentele susțin că, așa cum rezultă din conținutul cererii introductive, dar și din cele trei seturi de precizări solicitate de instanță, obiectul contestației la titlu constă în lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu reprezentat de decizie, respectiv de a lămuri dacă suma de 745.268,43 RON și cheltuielile de judecată trebuiau achitate de A. și către persoanele fizice sau doar către D..

După prezentarea unor presupuse contradicții din decizia ce face obiectul contestației la titlu și a unor opinii privind înscrisurile ce au fost avute în vedere la pronunțarea decizie, recurentele susțin că, contrar celor reținute de instanța de fond în paragraful 126, prin contestația la titlu nu au solicitat o modificare a deciziei, ci dimpotrivă au solicitat o aliniere a dispozitivului la considerentele deciziei.

Recurentele consideră că decizia recurată este neîntemeiată și în ceea ce privește soluția de obligare la plata onorariilor de curator, întrucât prin dispozitivul deciziei recurate s-a acordat mai mult decât s-a solicitat și stabilit prin practicaua deciziei recurate, iar în al doilea rând obligația a fost stinsă prin plata onorariului stabilit de Curtea de Apel București.

Pentru aceste motive, recurentele au solicitat admiterea cererii de recurs așa cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul L. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare a recurentelor privind greșita aplicare a dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, va fi înlăturată.

În raport de obiectul cererii deduse judecății, contestație la titlu, aplicarea în timp a normelor de procedură este reglementată de dispozițiile art. 25 alin. (1) Noul C. proc. civ., potrivit cărora executările silite începute sub legea veche rămân supuse acestei legi, precum și de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., care prevăd că noile norme de procedură civilă (în vigoare începând cu data de 15 februarie 2013) se aplică executărilor silite începute după intrarea acestora în vigoare.

În cauză raporturile dintre părți sunt stabilite de contractul de leasing financiar imobiliar nr. 2181/17.12.2007, contract pentru a cărui neexecutare, neachitarea ratelor de leasing, s-a pornit de către BEJ N. dosarul de executare nr. 140/2012, pentru recuperarea debitului de 29.134.473 RON, iar în paralel, s-a formulat acțiune pentru recuperarea contravalorii lucrărilor de îmbunătățire aduse imobilului, pronunțându-se decizia civilă nr. 124/01.04.2013 a Curții de Apel București, pentru suma de 792.430,63 RON.

Prin urmare, se apreciază că, în speță procedura de executare începută în anul 2012, deci anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. (15.02.2013) vizează același raport juridic execuțional început sub incidența dispozițiilor vechiul C. proc. civ., astfel încât, prezenta cauză este supusă dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, cum în mod corect a statuat Curtea de Apel București, secția a V-a civilă prin încheierea din 18.09.2019.

Potrivit prevederilor art. 400 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865 "Contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută."

Totodată, potrivit deciziei nr. XV/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs interesul legii, publicată în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007, competența de soluționare a contestației privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească, revine instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută. De asemenea, art. 111 alin. (6) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești prevede că, contestația la titlu se soluționează de completul care a pronunțat hotărârea.

În consecință, ținând seama de faptul că titlul executoriu ce face obiect al contestației la titlu formulată în dosarul de față a fost pronunțat de Curtea de Apel București, de prevederile art. 400 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, de interpretarea stabilită prin decizia nr. XV/2007 pronunțată în interesul legii și de dispozițiile Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel București, secția a V-a civilă, iar compunerea completului este similară celui ce a pronunțat titlul executoriu, deci format din doi judecători.

Astfel încât, susținerile recurentelor privind compunerea completului de judecată dintr-un singur judecător, vor fi respinse ca nefondate.

Nu pot fi reținute alegațiile recurentelor privind nepronunțarea asupra excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București în soluționarea contestației la titlu, având în vedere că susținerile sunt infirmate chiar de încheierea din data de 09 septembrie 2019, prin care instanța în cadrul clarificării obiectului contestației la titlu a analizat și competența materială în soluționarea cauzei și admițând excepția necompetenței materiale a petitelor III-VI, a dispus declinarea spre competentă soluționare Judecătoriei Sectorului 1 București.

Susținerile recurentelor referitor la o pretinsă neanalizare și nepronunțare asupra cererii de suspendare a executării, sunt nefondate, atât timp cât la ședința din data de 18 mai 2020, la interpelarea Curții, contestatoarele, prin apărător, au arătat că nu mai susțin cererea de suspendare a executării și nu înțeleg să achite cauțiunea în acest sens.

În ce privește nerespectarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă apreciază că întreaga argumentare ce vizează aceste dispoziții este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ. "instanța decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultând judecătorul recuzat".

Deși din cuprinsul încheierilor de ședință prin care au fost soluționate cererile de recuzare nu rezultă nicio mențiune vizând ascultarea judecătorilor recuzați, conform art. 31 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curtea apreciază că încheierile respective ar putea fi eventual afectate de o nulitate virtuală, întrucât textul de lege - art. 31 alin. (1) C. proc. civ. - nu prevede expres sancțiunea nulității, care nu ar putea fi constatată de instanță decât dacă cel care invocă nulitatea respectivă, în speță, recurentele, dovedește și existența unei vătămări.

Totodată, atâta vreme cât cererile de recuzare în cauză se impuneau a fi soluționate fără prezența părților, Înalta Curte apreciază că pronunțarea asupra cererilor de recuzare fără ascultarea judecătorilor nu reprezintă în mod automat și absolut o încălcare a garanțiilor procesuale ale titularului cererii de recuzare.

Față de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, se apreciază că recurentelor le revenea obligația, în susținerea criticilor din recurs fundamentate pe acest considerent, să indice și să învedereze instanței de control judiciar vătămarea efectivă și concretă astfel pricinuită, cu indicarea expresă a apărărilor pe care ar fi înțeles să le formuleze în cauză.

În speță însă, se constată că și în cuprinsul cererii de recurs s-au reiterat aceleași temeiuri faptice în susținerea situației de recuzare a judecătorilor, fără ca starea de fapt astfel pretinsă să fie susținută și dovedită.

Din această perspectivă se apreciază criticile recurentelor ca fiind nefondate.

Nici susținerea referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 paragr. 1 din C.E.D.O. prin nerespectarea garanțiilor procesuale ale dreptului la un proces echitabil în procedura de soluționare a cererilor de recuzare nu va fi reținută, întrucât prin dispozițiile legale menționate, legiuitorul a instituit doar un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, care se referă exclusiv la soluționarea în fond a cauzei, acestea nefiind aplicabile unei proceduri derivate, cu caracter derogatoriu, astfel cum este recuzarea, procedură care nu se constituie nici într-o restrângere nejustificată a accesului liber la justiție și a dreptului la apărare al justițiabililor.

Nu vor fi reținute nici criticile privind o presupusă contradicție între considerentele deciziei recurate privind respingerea excepției inadmisibilității și analiza contestației la titlu pe fond.

Pentru a exista contrarietate între considerente trebuie ca acestea să se excludă reciproc. Or, motivele invocate de recurente nu sunt în situația de a se exclude reciproc dată fiind sinonimia termenilor invocați, instanța analizând admisibilitatea contestației la titlu ca posibilitate acordată de lege pentru formularea acesteia și nu dacă motivele conținute de aceasta pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 400 alin. (2) C. proc. civ.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, Curtea de Apel a făcut o analiză a motivelor invocate pentru admiterea contestației la titlu, sens în care a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu că motivele invocate nu pot fi încadrate într-unul din motivele prevăzute de dispozițiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ.

Exprimarea clară a raționamentului juridic, fundamentat pe argumentele juridice, și evidențierea logicii interne care a condus la adoptarea soluției constituie elemente obligatorii care definesc actul jurisdicțional și care îi conferă forța de convingere, constituind totodată o garanție împotriva arbitrariului.

Criticile recurentelor privind obligarea la plata onorariilor de curator, vor fi respinse, având în vedere că nu se poate susține că acordarea unui cuantum al cheltuielilor de judecată reprezintă plus petita, iar instanța în urma verificării înscrisurilor depuse în dovedirea cheltuielilor de judecată a dat eficiență prevederilor art. 274 C. proc. civ. și a acordat, în mod corect, cheltuieli de judecată.

Dreptul de a cere plata cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.

Practica judecătorească a conturat nu numai ideea că dispozițiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată.

Aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată este în căderea instanței și în raport de dovezile care s-au făcut se aplică dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care în speță nu au fost încălcate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentelor în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimatul-pârât L. urmează a aplica dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și a obliga recurentele la plata sumei de 4998 RON cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele H. S.R.L. și I. S.A. împotriva deciziei civile nr. 374/2020 din 18 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentele-reclamante la plata sumei de 4998 RON cheltuieli de judecată către intimatul - pârât L..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2020.