ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2525/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 ianuarie 2007 reclamanții M.E. și N.Ș. au chemat în judecată pe pârâtele SC G. SA Pitești, SC B.C.R. SA - sucursala Maramureș și SC O.C. SRL Baia Mare - prin lichidator SC E.M.R.M. SRL, pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară din 2001, a contractului de cauțiune cu același număr și nulitatea absolută parțială a contractului de credit înregistrat sub același număr. Prin sentința comercială nr. 615/C/2007, Tribunalul Comercial Argeș a admis acțiunea, a constatat nulitatea absolută a contractului de cauțiune și a contractului de garanție imobiliară, ambele înregistrate din 7 noiembrie 2001, dispunând și radierea ipotecii înscrisă în cartea funciară și nulitatea absolută parțială a contractului de credit cu același număr și cu aceeași dată.

Pârâtele au fost obligate la 512 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că sunt neîntemeiate excepțiile invocate întrucât una dintre pârâte are sediul în raza acestui tribunal și, deci, în temeiul art. 9 C. proc. civ., acestuia îi revine competența de soluționare. În privința excepției lipsei calității procesuale active, s-a arătat că cei doi reclamanți fiind acționari ai societății, au promovat acțiunea în constatarea nulității absolute a Hotărârii A.G.A., în această calitate și cum prin actele atacate ei sunt prejudiciați, justifică atât calitatea procesuală activă cât și interesul. Referitor la autoritatea de lucru judecat s-a apreciat că ea nu este incidentă în cauză întrucât nu există identitate de părți.

Sub aspectul fondului, s-a arătat că actele contestate s-au încheiat în temeiul unei Hotărâri A.G.A., desființată, și nu în temeiul unei hotărâri a consiliului de administrație, care, nici, nu are competență să se pronunțe sub aceste aspecte. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta SC B.C.R. SA - sucursala Maramureș solicitând admiterea acestuia și, în principal, desființarea și trimiterea cauzei la instanța competentă iar, în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii și respingerea acțiunii. Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 122/A/C din 31 octombrie 2007, a admis apelul și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut cu privire la excepția necompetenței teritoriale a instanței că instanța de fond a rezolvat-o corect dat fiind că una dintre pârâte își are sediul în raza de competență a Tribunalului Comercial Argeș, fiind incidente, deci, dispozițiile art. 9 C. proc. civ. Sub aspectul calității procesuale active, instanța de apel a avut în vedere că prin acțiune reclamanții au invocat de fapt lipsa consimțământului și nu vicierea acestuia prin aceea că societatea comercială a fost reprezentată de persoane ce nu au fost mandatate legal în acest sens, ceea ce se sancționează cu nulitatea absolută a actelor juridice însă, acțiunea poate fi formulată de orice persoană cu condiția să justifice un interes legitim, personal, născut și actual, ceea ce în cauză nu este îndeplinit.

S-a apreciat astfel că, reclamanții nu se pot substitui societății, încercând o confuzie între capitalul social și patrimoniul acesteia și nu se poate reține nici legitimitatea prin pretinsul prejudiciu la care a făcut trimitere instanța de fond, deoarece potrivit Legii nr. 31/1990/R în cauză nu se regăsește niciuna dintre situațiile în care acționarii pot ataca actele societății. Sub aspectul excepției autorității de lucru judecat, nefiind vorba de aceleași părți, corect, s-a reținut că nu se poate vorbi de incidența acesteia în cauză dar, tocmai prin formularea acțiunii de către acționari (în cealaltă cauză reclamantă fiind societatea comercială) s-a urmărit ocolirea autorității de lucru judecat, ceea ce nu împiedică însă pe judecător să nu contrazică ceea ce s-a contestat printr-o hotărâre anterioară și ca orice prezumție de drept să simplifice dovada unui fapt, pe care se întemeiază dreptul subiectiv dedus judecății.

Cât privește fondul, instanța de apel a constatat că soluția este nelegală, deoarece plecând de la dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990/R, ca o particularizare a art. 35 și 36 din Decretul nr. 31/1954, care reglementează obligațiile și răspunderea administratorilor, după regulile mandatului și recunoscând efectele mandatului aparent, acesta produce efecte ca și cum mandatarul are puteri de reprezentare, pentru că buna credință se prezumă, iar credința legitimă valorează titlu. Or, cele trei acte a căror nulitate se cere a se constata au fost semnate din partea SC G. SA, de două persoane, care au fost împuternicite expres de către adunarea generală (file 43, 44), iar faptul că după 5 ani, hotărârea adunării generale a fost anulată, nu produce nici un fel de efecte față de terții de bună credință, cum este apelanta - pârâtă.

S-a mai reținut în argumentarea soluției date și principiul tempus regit actum și al stabilității circuitului civil. Împotriva acestei hotărâri, au formulat recurs reclamanții, în termenul legal, invocând ca motiv de recurs art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și au solicitat admiterea acestuia și modificarea în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă.

1. Au susținut faptul că hotărârea este greșită deoarece fiind vorba de sancțiunea nulității absolute a actelor juridice, au calitate procesuală activă de a ataca aceste acte în calitatea lor de acționari, iar legitimitatea presupune conformitatea cu ordinea de drept, or potrivit art. 111 din Legea nr. 31/1990 și actului constitutiv lipsa aprobării generale atrage nulitatea absolută a actelor în cauză, sancțiune care, de altfel, se poate invoca și în condițiile dreptului comun cu raportare la condițiile generale de valabilitate ale oricărei convenții, respectiv art. 948 C. civ. În privința acestei prime critici recurenții au dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs, totodată aspectele care țin de calitatea acestora de acționari și de prejudiciul pe care îl încearcă ceea ce justifică odată în plus interesul.

2. Prin cea de a doua critică, vizând fondul, au arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 și art. 35 și 36 din Decretul nr. 31/1954, deoarece nu s-a invocat prin acțiune încălcarea competenței administratorilor ci lipsa consimțământului valabil exprimat al societății comerciale și nu se poate vorbi de o credință scuzabilă a terțului contractant sau de bună credință în condițiile în care s-a dovedit complicitatea din faptul că toate actele au același număr de înregistrare, deși părțile au sedii diferite, la o distanță foarte mare, societatea garantă a renunțat deliberat la beneficiul de discuțiune și de diviziune, iar banca nu a urmărit destinația creditului acordat debitoarei SC O.C.

SRL nici nu a încheiat un contract de gaj, așa cum s-a prevăzut în art. 37 pct. 3 din contract. În fine, instanța de apel a ignorat motivul pentru care s-a anulat Hotărârea A.G.A. din 3 octombrie 2001 prin care se susține că au fost mandatați cei care au semnat contractele din partea societății, anume tocmai pentru că nu a existat în fapt o ședință a adunării generale a acționarilor. Reclamanta a formulat, în termenul legal întâmpinare la recursul formulat solicitând respingerea acestuia. Analizând recursul prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate se găsește nefondat în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În privința primei critici, instanța de apel a analizat modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale active în strânsă legătură cu lipsa de interes, față de faptul că nu se vizează în cauză, direct un drept recunoscut de Legea nr. 31/1990, dreptul de control al acționarilor asupra activității societății subsumându-se regimului juridic al mandatului, iar în considerarea acestui drept, instanța de apel s-a pronunțat chiar pe fondul cauzei în privința valabilității actelor juridice cu raportare, evident, la răspunderea administratorilor, fără să schimbe prin aceasta limitele investirii și să aplice texte de lege neincidente în cauză. Așa fiind, prima critică care vizează soluția dată excepției apare ca fiind lipsită de obiect, de vreme ce instanța de apel schimbând soluția primei instanțe s-a pronunțat pe fond, potrivit dispozitivului, respingând acțiunea ca nefondată.

În privința criticilor pe fond, sunt mai multe acte de dispoziție care au fost încheiate de administratorii societății, Hotărârea A.G.A. fiind retroactiv desființată, pe mtiv că nu a avut loc niciodată. Prin urmare, legal a reținut instanța de judecată că ne aflăm în situația unei limitări legale a mandatului conferit administratorilor, potrivit art. 70, din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data încheierii actelor, normei generale potrivit căreia administratorii pot face toate operațiunile pentru îndeplinirea obiectului de activitate al societății opunându-i-se norma specială din art. 146, potrivit căreia nu pot să încheie anumite acte juridice fără ca acestea să fie supuse adunării generale extraordinare, conform competenței acesteia la care fac trimitere și recurenții.

În același timp însă, banca este un terț față de raporturile dintre acționari și societate și nu i se poate imputa, în lipsa unor elemente care să demonstreze reaua sa credință, faptul că ar fi cunoscut neregularitatea desfășurării A.G.A., cu atât mai mult față de calitatea semnatarilor actului juridic - directorul general și directorul economic. Actele juridice au fost încheiate cu persoanele mandatate care reprezintă și legal societatea, desființarea ulterioară a A.G.A. chiar pentru încălcarea procedurii legale imperative, neputând fi opusă băncii - ca terț de bună credință ca o excepție de la sancțiunea nulității absolute a actelor încât bine s-a reținut, de către instanță că în această situație sancțiunea în apărarea dreptului de control al acționarilor este atragerea răspunderii administratorilor.

S-a mai reținut că societatea comercială și banca au fraudat de comun acord interesele acționarilor prin modul cum au acționat, ceea ce demonstrează dimpotrivă reaua credință dar, pe de o parte această situație vizează reanalizarea probelor - ceea ce nu este permis în această fază procesuală dar și dacă s-ar analiza susținerea din perspectiva inoperării excepției de mai sus, trebuie arătat că buna credință se prezumă, iar reaua credință trebuie dovedită, împrejurările de fapt la care fac trimitere recurenții nefiind de natură să conducă la o altă concluzie decât cea a instanței de apel, ele vizând împrejurări care țin de executarea contractului. Așa fiind, recursul este nefondat și în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții N.Ș., M.E. împotriva Deciziei nr. 122/A/C din 31 octombrie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2008.