ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1954/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 14 iunie 2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. (actuala D. S.A.) și E. și au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare și al clauzei de risc valutar, să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor achitate de reclamanți cu titlu de comision de administrare și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, să se dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada de derulare a contractului, să se dispună denominarea în moneda națională a plăților, să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 775 din 15 martie 2018, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2299/A din 13 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurenții-reclamanți arată că la art. 4.11 lit. b) din contract, intimata-pârâtă a prevăzut că reclamanții se obligă să plătească un comision de administrare lunară a creditului de 0,10%, aplicat la valoarea soldului creditului și că, în raport de prevederile Legii nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE, această clauză este abuzivă.

Recurenții-reclamanți arată că poate fi reținut caracterul negociat al clauzei, nefiind în postura de a analiza în mod efectiv oferta de credit și de a negocia în niciun mod clauza, fiind obligați să semneze contractul, ce conține clauze standard, deja prestabilite, astfel cum este clauza arătată mai sus.

În opinia recurenților-reclamanți, posibilitatea efectivă de negociere nu se poate raporta nici la nivelul de pregătire al consumatorului și nici la vreo opțiune de a alege o unitate bancară sau alta, ci doar la posibilitatea reală și efectivă de negociere a clauzelor contractuale, de a influența în mod clar cuprinsul contractului, aceștia având posibilitatea doar de a renunța la produsele sau serviciile respective.

Recurenții-reclamanți arată, de asemenea, că dispoziția contractuală conținută la art. 4.11 lit. b) din contract nu cuprinde valoarea la care urmează să se aplice procentul de 0,10 %, precizându-se doar că se aplică la "soldul creditului" (procent care a fost modificat prin actul adițional nr. x din data de 08.09.2011 de 0,06%).

Potrivit recurenților-reclamanți, clauza are un caracter lacunar, neinteligibil, existând în mod clar un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, la momentul încheierii contractului, ținând cont că prin plata acestui comision, reclamanții au obligația să achite sume de bani în mod continuu, pentru care nu există o contraprestație din partea intimatei-pârâte C. S.A.

Apreciază că acest comision reprezintă o sarcină mai mult decât împovărătoare, excesivă și că nu se poate admite că scopul perceperii acestuia este de plată a monitorizării, gestionarii riscurilor de credit, deoarece acesta s-ar transforma în comision de risc.

De asemenea, recurenții-reclamanți apreciază că și clauza referitoare la comisionul de risc valutar este abuzivă, moneda CHF fiind impusă de bancă.

Recurenții-reclamanți susțin, de asemenea, că și-au asumat obligația de a returna creditul la termenele și în cuantumul din contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF-leu din perioada anului 2007, iar evoluția ulterioară a francului elvețian a produs un dezechilibru major cu privire la prestațiile reciproce ale părților, în detrimentul consumatorilor.

Arată totodată, recurenții-reclamanți, că intimata-pârâtă nu a respectat obligațiile de informare a clientului, deși avea obligația de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină, precum și de a furniza informațiile legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În ceea ce privește dezechilibrul major, recurenții-reclamanți invocă faptul că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor lor și că, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda națională, convențiile de credit încheiate de părți, au un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

Clauza de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat nu a fost negociată direct cu reclamanții, având în vedere caracterul prestabilit și impus consumatorului a contractului de credit, aceștia exprimându-și adeziunea la aceste contracte tipizate, fără să aibă posibilitatea de a influența natura lor.

Având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, recurenții-reclamanți apreciază că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăților, în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii contractului, calcularea ratelor și plata lor la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus de către reclamanți.

În raport de dispozițiile art. 966-970 C. civ. de la 1864, recurenții-reclamanți apreciază că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda naționala apare ca o soluție justă și echitabilă și că, având în vedere că s-au schimbat condițiile de contractare avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului, iar efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părțile au convenit, este necesară revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii.

Recurenții-reclamanți invocă și prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, în sensul că încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii se realizează numai în moneda națională, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 și că instanța nu a avut în vedere aplicarea în mod corect a acestor dispoziții.

Recurenții-reclamanți apreciază că teoria impreviziunii este aplicabilă contractelor încheiate sub imperiul vechiul C. civ. și că principiul nominalismului monetar nu poate împiedica aplicarea teoriei impreviziunii atâta vreme cât ne aflăm în fața unui risc supraadăugat și imposibil de prefigurat de către părți la momentul încheierii contractului, principiu la care face referire Curtea Constituțională în decizia nr. 623/2016.

În opinia recurenților-reclamanți, în măsura în care, pe parcursul executării contractului intervine o situație imprevizibilă, situație pe care părțile nu au cunoscut-o și nu au putut să o prevadă la momentul încheierii contractului, însă părțile nu doresc să își încalce obligațiile care le revin potrivit executării cu bună-credință a contractului, poate fi aplicată teoria impreviziunii.

Recurenții-reclamanți susțin că aprecierea monedei străine de aproape 100% a determinat perturbarea gravă a echilibrului contraprestațiilor, previzibilitatea contractului raportat la drepturile și obligațiile prevăzute în sarcina părților contractante și cunoscute la momentul încheierii contractului, iar pentru aceștia contractul a devenit excesiv de împovărător, fiind invocată, în acest sens. decizia nr. 62/2017, pronunțată de Curtea Constituțională.

În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 29 aprilie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020 precum și față de 63 alin. (11) al Anexei nr. 1 la Decretul privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 240/14.04.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în ședință publică pentru termenul din 14 octombrie 2020.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenți în memoriul de recurs, care vizează lipsa negocierii contractului nu pot face obiectul analizei, de vreme ce curtea de apel a reținut că, în cauză, prima instanță a apreciat în mod corect că prima condiție - inexistența negocierii este îndeplinită în privința clauzelor contestate, iar cum acest aspect nu a fost contestat de pârâtă, această concluzie se impune atât părților cât și instanței de control judiciar, astfel că, în apel, nu au mai fost analizate susținerile apelanților-reclamanți referitoare la lipsa negocierii clauzei care cuprindea obligația de plată a comisionului de administrare și a celei referitoare la obligația reclamanților de a rambursa ratele lunare în valuta în care s-a acordat creditul.

Criticile referitoare la comisionul de administrare nu pot fi reținute.

Analizând critica invocată de recurenții-reclamanți, așa cum judicios a reținut instanța de apel, banca efectuează operațiuni de cont bancar, în scopul utilizării și rambursării creditului.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a contului de credit.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta infra, sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator. Mai mult decât atât, clauza contractuală - art. 4.11 lit. b) din contract conține modalitatea de calcul a acestui comision.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxembourg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxembourg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, C.J.U.E. a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Or, așa cum judicios a remarcat prima instanță de control judiciar, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

O altă critică invocată de către recurenții-reclamanți vizează clauza de risc valutar, invocându-se, pe de o parte contextul istoric care a determinat recurenții-reclamanți să opteze pentru un credit în franci elvețieni, iar pe de altă parte, încălcarea de către bancă a obligației de informare, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, precum și lipsa negocierii clauzelor contractuale.

Față de argumentele expuse de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține că aspectele ce vizează situația de fapt nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, iar cele referitoare la existența dezechilibrului și a relei credințe a băncii, la încălcarea obligației de informare, nu au fost analizate de curtea de apel, care în mod judicios a reținut că art. 5.1 din contract transpune, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. de la1864.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Înalta Curte va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii și la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, unde era reglementată clauza de hardship, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Curtea a mai reținut că în determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie să se țină seama de ideea de risc a contractului; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de către cele două părți ale contractului și unul supraadăugat, care nu a putut face obiectul in concreto al previzionării de către niciuna dintre părți și care ține de intervenirea unor elemente care nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a apreciat că din modalitatea de formulare a cererii rezultă că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Având în vedere considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că în privința hotărârii atacate nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2299/A din 13 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2299/A din 13 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.