ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1745/2020

Ședința publică din data de 29 septembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Acțiunea a fost formulată pentru constatarea unor cauze de nulitate absolută care afectează valabilitatea acestui contract de împrumut, respectiv contractul a fost încheiat pentru o cauză ilicită și lipsa obiectului contractului, întrucât împrumutătorul B. nu a acordat acest împrumut, nu a predat nicio sumă de bani către C. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1179, art. 1236, art. 1238, art. 2158, art. 2160 C. civ.

În motivarea acestei sentințe instanța a arătat că între pârâții B., împrumutător, și S.C. C. S.R.L., împrumutat, s-a încheiat un contract de împrumut fără dobândă autentificat sub nr. x/25.07.2015 pentru suma împrumutată în cuantum de 1.422.551,53 RON, cu scadența la data de 20.08.2015, rectificat prin Incheierea de rectificare nr. 11/10.04.2017, iar acțiunea reclamantei a fost justificată prin existența unor contracte de leasing financiar încheiate cu societatea pârâtă și prin demararea executării silite față de debitoarea C. S.R.L. pentru suma de 306.646,75 RON.

Prima instanță a reținut că, potrivit contractului de împrumut menționat, creanța a fost dobândită de împrumutător în baza contractului de cesiune de creanță cu dată certă încheiat, la data de 25.07.2015, cu E., iar suma împrumutată reprezintă debitele acumulate de societate, până în anul 2015 inclusiv, față de E., în calitate de asociat unic și administrator, precum și că împrumutătorul B. a solicitat punerea în executare a titlului executoriu, respectiv contractul de împrumut învestit cu formula executorie.

Tribunalul a mai arătat că întocmirea unui act juridic în forma autentică nu exclude posbilitatea atacării lui pentru vicii de consimțământ, fraudarea legii, împrejurări ce pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Prima instanță a motivat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1239 alin. (2) C. civ.., art. 1239 C. civ.. și art. 1236 alin. (2) C. civ.., arătând că împrejurarea potrivit căreia părțile au încheiat contractul la patru zile după demararea procedurilor de executare silită sau scadența contractului de împrumut de o lună nu pot constitui motive de nulitate absolută, nu pot conduce la concluzia existenței unei cauze ilicite fără a fi susținute și de alte dovezi, chiar în condițiile în care se rețin dispozițiile art. 329 C. proc. civ. Prezumția trebuie să aibă greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins și să fie admisibilă proba prin declarațiile martorilor, fiind incidente dispozițiile art. 309 alin. (4) pct. 5 C. proc. civ.

Susținerea că datoria nu a fost înregistrată în contabilitatea societății, a conchis prima instanță, atrage incidența sancțiunilor fiscale, nefiind relevant ca motiv de nulitate absolută.

În ceea ce privește incidența art. 1237 C. civ.., tribunalul a argumentat că se consideră cauză ilicită prin raportare la o normă imperativă care ar fi fost aplicată în defavoarea cel puțin a uneia dintre părțile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. În vederea aplicării sancțiunii nulității absolute a contractelor pentru eludarea unei norme imperative este necesar, conform art. 1238 C. civ.., ca ambele părți să fie animate de scopul comun astfel menționat, sau cel puțin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop în privința cocontractantului.

In speță, a reținut tribunalul, trebuie făcută distincție între fraudarea legii, în sensul art. 1237 C. civ.. și fraudarea intereselor altor persoane, terțe de contract, caz în care nu este incidentă sancțiunea nulității, ci a inopozabilității.

Reclamanta nu a învederat motive de natură să atragă nulitatea absolută a contractului de împrumut fără dobândă, nedovedind cauza ilicită și invocând motive referitoare la fraudarea intereselor proprii, aspecte care nu pot atrage incidența art. 1238 alin. (1) C. civ.

Cu privire la lipsa obiectului, tribunalul a arătat că între asociatul E. și B. s-a încheiat un contract de cesiune de drepturi potrivit art. 1566 si 1567 alin. (3) C. civ.. și că pârâtul B. a dobândit calitatea de împrumutător prin subrogare în drepturile cedentului, asociat al S.C. C. în condițiile art. 1568 coroborat cu art. 1566 C. civ.., nefiind astfel incidente dispozițiile art. 1 si art. 4 din Legea nr. 70/2015.

Tribunalul a motivat că nu s-a predat efectiv nicio sumă de bani de către creditorul B. direct în beneficiul împrumutatei C. S.R.L., fiind vorba de debitul cumulat ca urmare a creditării societății de către asociatul unic, cedentul E., în final reținându-se că obiectul contractului fără dobândă, autentificat sub nr. x/25.07.2015 există și este determinat și licit.

Prin decizia civilă nr. 667/A din 10 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A.. S.A. împotriva sentinței civile nr. 469/26.02.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost schimbată în tot sentința apelată în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a contractului de împrumut fără dobândă autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BNI D..

Au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 17.831 RON, cheltuieli de judecată în prima instanță, precum și la plata sumei de 8.915,25 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că din interpretarea dispozițiilor art. 1179 alin. (1) pct. (4) C. civ., a art. 1236, 1237 și art. 1238 alin. (2) din același cod, rezultă că nulitatea absolută a unui contract intervine dacă acesta are o cauză ilicită sau imorală, care este comună părților contractante sau cel puțin cocontractantul a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască, precum și că, în speță, s-a răsturnat prezumția de valabilitate a cauzei, stipulată de art. 1239 alin. (2) C. civ., fiind făcută dovada cauzei ilicite comune a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D..

Evidențiindu-se dispozițiile art. 1235 și art. 2158 alin. (1) C. civ., instanța de apel a arătat că, deși, în speță, pârâtul B. a încheiat cu C. S.R.L. un contract de împrumut fără dobândă, conform mențiunilor din contract, nu a fost remisă către societatea împrumutată nicio sumă de bani, obiectul contractului constituindu-l creanța ce a fost dobândită de pârâtul B. de la E., în sumă de 1.422.551,53 RON, în baza contractului de cesiune de creanță încheiat la data de de 25.07.2015.

Ca urmare, scopul comun urmărit de părți nu a fost cel prevăzut de lege pentru acest tip de contracte, respectiv remiterea unei sume de bani către împrumutat, determinată, eventual, de nevoia financiară a societății împrumutate, ci preconstituirea unui înscris care să aibă caracter de titlu executoriu, sens în care contractul a fost încheiat în formă autentică, pentru a putea demara executarea silită împotriva S.C. C. S.R.L. cu privire la imobilul ce era urmărit și de reclamantă, cu consecința fraudării drepturilor acesteia, scopul ilicit comun părților contractului de împrumut rezultând din coroborarea probelor administrate de tribunal.

Instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile ce se desprind din art. 329 C. proc. civ., având în vedere că se dorește dovedirea unui fapt juridic stricto sensu, respectiv a cauzei ilicite a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D. și că, prin probele administrate în cauză, au fost dovedite o serie de împrejurări și fapte care au greutatea și puterea de a naște probabilitatea existenței unei cauze ilicite comune părților contractului a cărui nulitate absolută se solicită.

Suma de 1.422.551,53 RON nu a fost efectiv remisă către S.C. C. S.R.L., astfel că, prin încheierea contractului de împrumut a cărui nulitate absolută se solicită, nu a avut loc nicio modificare în ceea ce privește situația financiară a societății, ca urmare, contractul nu a fost încheiat cu scopul de finanțare a activității acestei societăți, aflată în dificultate financiară.

Instanța de apel a arătat că la încheierea contractului de cesiune E., în calitate de asociat unic și administrator al S.C. C. S.R.L., cunoștea situația financiară a societății și declanșarea procedurii de executare silită împotriva acesteia, aspecte cunoscute și de pârâtul B..

Instanța de prim control judiciar a reținut ca fiind întemeiate și susținerile apelantei-reclamante referitoare la nulitatea contractului de împrumut pentru lipsa obiectului.

Astfel, potrivit art. 1174 alin. (4) C. civ., pentru validitatea unui contract real, cum este contractul de împrumut de consumație, este necesară remiterea bunului, iar, conform dispozițiilor art. 1225 alin. (3) din același cod, obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute.

Obiectul contractului este reprezentat de drepturile și obligațiile părților iar, în cazul contractului de împrumut de consumație, împrumutătorul are obligația de a remite o sumă de bani sau un alt bun fungibil și consumptibil prin natura lui.

A reținut instanța de apel că, potrivit mențiunilor din contractul de împrumut autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D., pârâtul B. a acordat cu titlu de împrumut creanța dobândită de la E. în baza contractului de cesiune de creanță, cu dată certă, încheiat la 25.07.2015, precum și că în contract nu se specifică faptul că suma de 1.422.551,53 RON ar fi fost efectiv remisă de pârâtul B. către societate.

Deoarece creanța în sumă de 1.422.551,53 RON fusese cesionată de E. către pârâtul B., suma respectivă nu a mai fost remisă efectiv către societate de acesta din urmă, prin înscrisul intitulat Contract de împrumut fără dobândă autentificat sub nr. x/25.07.2015, realizându-se doar o informare a societății cu privire la cesiunea de creanță.

În speță, a arătat instanța de apel, declarațiile părților referitoare la obiectul contractului sunt în sensul că acesta e reprezentat de suma de 1.422.551,53 RON, creanță dobândită de pârâtul B. de la E. în baza contractului de cesiune de creanță cu dată certă încheiat la data de 25.07.2015, intimații-pârâți nefăcând dovada contrară celor menționate în contract, respectiv că această sumă a fost efectiv remisă de B. către societate.

Față de considerentele expuse, instanța de apel a reținut că, în speță, contractul autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D. este nul absolut pentru cauză ilicită și lipsa obiectului.

Recurenții-pârâți au arătat că înțeleg să critice hotărârea atacată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ.

Astfel, au susținut că, în ceea ce privește pretinsa cauză ilicită a contractului perfectat între părți, instanța de apel, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept comun a reținut faptul că scopul comun urmărit de părți nu a fost cel prevăzut de lege pentru acest tip de contract, respectiv remiterea unui sume de bani către împrumutat, ci preconstituirea unui înscris care să aibă caracter de titlu executoriu, iar scopul ilicit comun părților contractului de împrumut rezultă din coroborarea probelor administrate în fața primei instanțe. În acest sens, s-a învederat că instanța de apel și-a însușit pe deplin argumentele prezentate de reclamantă, anume relația de rudenie dintre părți, momentul încheierii contractului, valoarea cesiunii.

Recurenții au precizat că, în acord cu normele de drept comun aplicabile în cauză operațiunii juridice de cesiune de creanță ce a avut loc între asociatul E. și pârâtul B., toate drepturile deținute de asociatul cedent E., față de societatea C. S.R.L., în legătură cu creditările, împrumuturile acordate societății de-a lungul timpului, au fost transferate în patrimoniul cesionarului B..

Prin raportare la înscrisurile existente la dosarul cauzei, reprezentate de situațiile financiar-contabile ale societății, recurenții-pârâți au susținut că nu poate fi contestată operațiunea juridică de împrumut, în sens de negotium, ce a avut loc între părți. Într-o atare situație, faptul că ulterior părțile au înțeles să cuprindă manifestarea lor de voință într-un act juridic scris, în sens de instrumentum, nu imprimă operațiunii un caracter ilicit, menționează recurenții.

În acest context, în opinia recurenților-pârâți, analiza existenței și a caracterului licit al obiectului ori a cauzei unui act juridic se raportează la operațiunea juridică în sine, la actul juridic în sens de negotium, la acordul părților și nu la actul juridic, instrumentum, în care a fost cuprins acordul de voință al părților.

S-a învederat că instanța, analizând existența unui obiect sau a unei cauze licite a contractului de împrumut, trebuia să se raporteze la operațiunea juridică, negotium, operațiune care a fost reală, licită, societatea fiind creditată cu sumele în discuție.

Recurenții au mai arătat că instanța de apel a apreciat că, în cauză, contractul de împrumut este lipsit de obiect întrucât nu au fost remise sumele și că ar avea o cauză ilicită întrucât scopul a fost preconstituirea unui titlu executoriu, numai prin raportare la încheierea actului în sens de instrumentum. În opinia recurenților, împrumutul în sens de negotium are un obiect real și licit întrucât sumele au fost remise societății și înregistrate în contabilitatea acesteia, inclusiv la organele fiscale, iar cauza acestei operațiuni nu este ilicită. De asemenea, transferul creanței prin contractul de cesiune de creanță s-a realizat respectând strict condițiile legii.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1238 alin. (2) și art. 1239 C. civ., recurenții-pârâți au precizat că, pentru a putea întoarce existența prezumată a cauzei valabile și prezumția de bună-credință, trebuia să se facă dovada faptului că cesionarul B. avea cunoștință, sau cel puțin, trebuia să cunoscă situația raporturilor juridice dintre C. S.R.L. și A. IFN S.A..

S-a subliniat că recurentul-pârât B. nu avea obligația legală să cunoască toate raporturile comerciale ale C. S.R.L., deci nici raportul cu A. IFN S.A., atâta vreme cât nu avea nicio calitate în cadrul persoanei juridice.

În plus, s-a arătat că sarcina probei ce revenea reclamantei era mult mai amplă și presupunea, în concret, dovedirea unei conivențe a părților.

În vederea asigurării dreptului de creanță al reclamantei pus în executare de la data de 6 februarie 2013, recurenții au arătat că executorul judecătoresc a notat somația imobiliară emisă cu privire la imobilul aflat în proprietatea debitoarei-pârâte C. S.R.L., iar în ipoteza în care s-ar fi urmărit un alt scop decât cel declarat în cuprinsul contractului autentic, părțile ar fi perfectat actul de împrumut imediat ulterior acestui moment, pentru că debitoarea C. știa că este urmărită silit, însă actul a fost perfectat la mai bine de doi ani de la momentul notării somației.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc analizate dispozițiile relative la efectele cesiunii de creanță, în raport cu care cesionarul B. a dobândit toate drepturile deținute de asociatul E. față de societatea C. S.R.L., inclusiv calitatea de împrumutător.

O altă critică vizează încălcarea normelor de procedură de ordine publică ce reglementează conținutul hotărârii, dar și principiul egalității și dreptul la apărare al părților, principii prevăzute de art. 8 și art. 13 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenții au susținut că dreptul de a face apărări este lipsit de conținut dacă acestea nu sunt analizate de instanță, iar părții nu i se prezintă motivele pentru care i-au fost înlăturate aceste apărări și, totodată, prin analizarea doar a apărărilor formulate de o parte, fără a examina apărările celeilalte părți, instanța creează o situație de inechitate și inegalitate în raport de drepturile procesuale recunoscute de lege subiecților procesuali.

Totodată, recurenții au susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, câtă vreme instanța de apel nu a înțeles pe deplin situația juridică dintre părți, mecanismul ce a stat la baza acordării împrumuturilor, reținând faptul că societatea nu ar fi fost împrumutată, că nu ar fi fost remise sumele de bani în discuție concluzionând astfel că este lipsit de obiect contractul de împrumut.

Recurenții au învederat că din documentația existentă la dosar, rezultă că nu poate fi vorba de o cauză ilicită sau imorală întrucât creditările au fost realizate de-a lungul anilor pentru funcționarea societății.

În opinia recurenților-pârâți, instanța de apel, în mod nelegal, a reținut faptul ca nulitatea contractului de împrumut rezidă și din faptul ca nu a existat remiterea personală a sumelor de bani de către pârâtul B. către societate. Mecanismul creditării societății a fost altul, potrivit susținerilor recurenților, respectiv sumele au fost remise societății de către asociat prin creditarea efectuată, în decursul funcționării acesteia, de-a lungul mai multor ani, iar remiterea s-a realizat efectiv și a fost înregistrata în documentele contabile ale societății, fiind reliefată în situațiile financiare înregistrate la organele fiscale.

Daca nu s-ar fi realizat o astfel de creditare, acestea nu s-ar fi regăsit în contabilitatea societății, iar la controlul organelor fiscale ar fi fost luate măsuri sancționatorii, susțin recurenții.

De asemenea, s-a arătat că nu există nicio normă legală care să impună ca cesionarul unor drepturi de creanță rezultate din contracte de împurmut de creditare să remită el însuși sumele.

La dosarul cauzei nu s-au depus întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Relevând critici sub aspectul nemotivării hotărârii în sensul neanalizării apărărilor formulate și neindicării motivelor pentru care au fost înlăturate acestea, precum și al analizării doar a apărărilor uneia dintre părți, recurenții au susținut încălcarea normelor de procedură de ordine publică ce reglementează principiul egalității și dreptul la apărare al părților, principii prevăzute de art. 8 și art. 13 C. proc. civ., a căror nerespectare determină incidența motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte amintește că principiul egalității părților în procesul civil are semnificația faptului că acestea au dreptul să fie judecate după aceleași reguli de drept procedurale, beneficiind de drepturi procesuale egale, în raport de cauza concretă dedusă judecății, iar acest principiu a fost respectat de instanța de apel.

De asemenea, dreptul la apărare al părților dă expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege, printre aceste drepturi și garanții fiind dreptul părților de a face cereri, de a cunoaște actele de la dosar, de a propune probe, precum și dreptul lor de a participa la dezbateri și de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac, iar nesocotirea de către instanță a oricăreia dintre acestea constituie o încălcare a dreptului la apărare susceptibilă să atragă nulitatea hotărârii, ceea ce nu este cazul în speță.

Cât privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din modul de expunere al susținerilor formulate de recurenții-pârâți rezultă că aceștia înțeleg să critice aspecte referitoare la situația de fapt reținută de către instanța de apel și la modul cum au fost interpretate probele, astfel că acest motiv de recurs este invocat formal.

Se reține că sub aparența lipsei motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, precum și a existenței ipotezei motivelor contradictorii și străine de natura cauzei, recurenții invocă aspecte de netemeinicie.

Astfel, susținerile recurenților în sensul că în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc analizate dispozițiile relative la efectele cesiunii de creanță, în raport cu care cesionarul B. a dobândit toate drepturile deținute de asociatul E. față de societatea C. S.R.L., inclusiv calitatea de împrumutător, respectiv criticile recurenților cu privire la mecanismul creditării societății în sensul că sumele au fost remise acesteia de către asociat prin creditarea efectuată, în decursul funcționării acesteia, de-a lungul mai multor ani, iar remiterea s-a realizat efectiv și a fost înregistrată în documentele contabile ale societății, fiind reliefată în situațiile financiare înregistrate la organele fiscale, nu sunt întemeiate, în condițiile în care acestea relevă nemulțumirea recurenților cu privire la modalitatea de interpretare a probatoriului administrat și la modul de stabilire a situației de fapt.

Deși, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, recurenții, prin criticile formulate, tind la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă, respectiv a declarațiilor părților, a situațiilor financiar-contabile ale societății și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenții tind să obțină o nouă verificare a susținerilor formulate, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurenții susțin, totodată, că instanța de apel nu a analizat apărările acestora și nu a motivat de ce au fost înlăturate, fiind examinate doar apărările formulate de cealaltă parte.

Or, din verificarea considerentelor deciziei recurate această critică ce vizează ipoteza nemotivării hotărârii nu poate fi reținută, având în vedere că instanța de apel a procedat la o analiză completă și corectă a tuturor argumentelor părților, arătând în concret de ce a înlăturat anumite apărări și pentru ce motiv altele au fost considerate întemeiate.

Mai mult, Înalta Curte constată că toate elementele prevăzute la art. 425 lit. b) C. proc. civ. se regăsesc în conținutul hotărârii recurate, iar împrejurarea că recurenții nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel, susținând că aceasta nu a înțeles situația juridică dintre părți și mecanismul ce a stat la baza acordării împrumuturilor, nu echivalează cu incidența unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe acest temei vor fi respinse.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În speță, se reține că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului de împrumut fără dobândă încheiat între B., în calitate de împrumutător și S.C. C. S.R.L., în calitate de împrumutată autentificat sub nr. x/25.07.2015 la BIN D..

Din perspectiva motivului de recurs anterior evocat, se constată că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, instanța de apel făcând o amplă analiză a raporturilor juridice dintre părți, a contextului de fapt și de drept în care a fost încheiat contractul de împrumut a cărui nulitate se solicită în cauză, reținându-se, în mod corect, prin raportare la dispozițiile art. 1174 alin. (4), art. 1225 alin. (3), art. 1179 alin. (1), art. 1236, art. 1237, art. 1238 alin. (2) și art. 1239 C. civ., contrar susținerilor recurenților, că societatea nu a fost împrumutată și că nu au fost remise sumele de bani în discuție, astfel încât contractul de împrumut este lipsit de obiect, precum și că în speță s-a răsturnat prezumția de valabilitate a cauzei, fiind făcută dovada cauzei ilicite comune a contractului de împrumut contestat.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenți cu privire la statuările instanței de apel în sensul că, în cauză, contractul de împrumut este lipsit de obiect întrucât nu au fost remise sumele și că ar avea o cauză ilicită întrucât scopul a fost preconstituirea unui titlu executoriu, numai prin raportare la încheierea actului în sens de instrumentum, nu pot fi primite, ținând cont de faptul că raționamentul juridic al instanței de apel este unul valid și a avut la bază dispozițiile legale aplicabile speței.

Astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că, în conformitate cu art. 1179 C. civ., condițiile esențiale pentru validitatea contractului sunt capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală, iar potrivit art. 1238 alin. (2) C. civ., "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască." și totodată, conform art. 1239 din același cod, contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută și existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.

Conform art. 2158 alin. (1) din C. civ., "Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate".

Împrumutul este un contract real, întrucât pentru încheierea sa valabilă este necesară predarea unei sume de bani sau altor bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, dovada predării făcându-se prin orice mijloc de probă.

Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic, definind motivul pentru care acesta s-a încheiat, valabilitatea cauzei necesitând îndeplinirea cumulativă a cerinței existenței acesteia și a caracterului său licit.

Instanța de apel a reținut, din coroborarea probelor administrate, a căror analiză este exclusă în recurs, scopul ilicit comun al părților contractului de împrumut, iar acest aspect nu mai poate fi reluat în calea extraordinară de atac a recursului, nefiind o critică de nelegalitate.

Așa cum a reținut instanța de apel, potrivit mențiunilor din contractul de împrumut, pârâtul B. a acordat cu titlu de împrumut creanța dobândită de la E. în baza contractului de cesiune de creanță, iar în contract nu se specifică faptul că suma de 1.422.551,53 RON ar fi fost efectiv remisă de pârâtul B. către societate.

Distinct de faptul că vizează netemeinicia, argumentele recurenților în sensul că respectivul contract de împrumut are obiect, deoarece sumele ce fac obiectul acestei convenții au fost avansate anterior perfectării actului privind creditarea societății de către asociatul acesteia, sumele respective regăsindu-se în documentele contabile ale societății, nu sunt fondate având în vedere că suma de bani nu a fost remisă la momentul încheierii contractului de împrumut, iar formalitatea contabilă de înregistrare a operațiunilor financiar-contabile nu are efecte asupra valabilității și dovedirii actelor juridice.

Astfel, a reținut instanța de apel că, în speță, contractul de împrumut autentificat sub nr. x/25.07.2015 de BIN D., prin care s-a realizat doar o informare a societății cu privire la cesiunea de creanță, este nul absolut pentru cauză ilicită și lipsa obiectului, având în vedere prețul derizoriu al cesiunii de creanță și condiționarea plății de încasarea în prealabil a debitului de la societatea C. S.R.L., neremiterea niciunei sume de bani de către pârâtul B. către societate, în baza contractului de împrumut, precum și împrejurarea că pârâtul B. a declanșat executarea silită imobiliară împotriva S.C. C. S.R.L., solicitând în mod expres vânzarea imobilului urmărit de reclamanta A. IFN.

Prin urmare, Înalta Curte reține că argumentele recurenților-pârâți întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite, având în vedere că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1179, art. 1238 alin. (2) și art. 1239 C. civ. privitoare la condițiile esențiale pentru validitatea unui contract, la cauza unui contract, reținând că, în speță, contractul de împrumut a cărui nulitate se solicită este nul absolut pentru cauză ilicită și lipsa obiectului, motiv pentru care urmează a fi înlăturate.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că se impune admiterea apelului reclamantei, fiind evocat raționamentul în baza căruia s-a ajuns la această concluzie, argumentele fiind dezvoltate punctual, prin expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței și care au condus la soluția pronunțată, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B. și C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B. și C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 667/A din 10 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2020.