ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1244/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23 iunie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. reprezentată prin lichidator judiciar CII B. a chemat în judecată pe pârâții C., D. - CABINET DE AVOCAT, E. și S.C. F. S.A., solicitând instanței pe calea acțiunii revocatorii să declare inopozabilitatea față de ea a următoarelor contracte: contractul de fiducie autentificat sub nr. x/30.01.2017 de BNP G. încheiat între primii doi pârâți, contractele de credit nr. x/06.04.2017 și nr. y/26.04.2017 încheiate între pârâtele C., E. și S.C. F. S.A., contractele de ipotecă autentificate sub nr. x/06.04.2017 și nr. y/26.04.2017 de BNP H. încheiate între C. și S.C. F. S.A.. Reclamanta a arătat că a încheiat cu prima pârâtă un antecontract de vânzare-cumpărare vizând achiziția unui teren, pentru care a achitat suma de 650.000 RON; vânzarea nu a fost finalizată, ulterior fiind deschisă procedura insolvenței față de reclamantă. În cadrul procedurii de insolvență, lichidatorul judiciar a notificat primei pârâte denunțarea antecontractului, fiind obținută în instanță obligarea aceleiași pârâte la restituirea sumei primite; în cadrul executării silite demarate pentru recuperarea sumei de 650.000 Euro, a constatat că pârâta C. a încheiat actele ce fac obiectul acțiunii în scopul diminuării patrimoniului pentru a împiedica recuperarea sumei la care a fost obligată prin hotărâre definitivă.

Hotărârea primei instanțe:

Prin sentința civilă nr. 4403 din 29 noiembrie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat inopozabilitatea față de reclamantă a contractelor de credit nr. x/06.04.2017 și nr. y/26.04.2017 încheiate între pârâtele E., C. și S.C. F. S.A., precum și contractele de ipotecă autentificate sub nr. x/06.04.2017 și nr. y/26.04.2017 de BNP H. încheiate între pârâtele C. și S.C. F. S.A..

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea inopozabilității contractului de fiducie.

Apelul:

Împotriva sentinței de fond a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar CII B., în timp ce pârâta F. S.A. a promovat cerere de recurs. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr unic 22659/3/2017.

Prin decizia civilă nr. 379 din 16 noiembrie 2018 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în complet de recurs, a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâta F. S.A., dispunând, totodată, măsuri procesuale pentru soluționarea apelului declarat de reclamantă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2018. În cadrul acestui dosar, față de soluția de respingere ca inadmisibilă a căii de atac a recursului, pârâta F. S.A. a depus cerere de apel.

Prin decizia civilă nr. 585 din 29 martie 2019 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta F. S.A.; a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar CII B., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat și inopozabilitatea față de reclamantă a contractului de fiducie încheiat între pârâții C. și CABINET DE AVOCAT D. autentificat sub nr. x/30.01.2017 de BNP G..

Recursul:

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel au declarat recurs motivat pârâții F. S.A. și CABINET DE AVOCAT D., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă sub nr. x/2018.

Motivarea recursurilor:

După o prezentare succintă a parcursului procesual din perspectiva cererilor părților, a apărărilor invocate și a soluțiilor pronunțate în fond și apel, recurenta - pârâtă F. S.A. a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta - pârâtă a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin neexaminarea probelor aflate la dosarul cauzei și nevalorificarea acestora la aflarea adevărului, precum și prin formularea unor motivări fără existența unui probatoriu, nefiind solicitată suplimentarea acestuia în cadrul obligației legale a instanței de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Recurenta - pârâtă a susținut că instanțele devolutive, reținând complicitatea terțului, și-au limitat analiza la contractul a cărui inopozabilitate s-a solicitat, fără a analiza celelalte contracte încheiate în aceleași condiții, depuse la dosar, nefiind considerente cu privire la aceste probatoriu; a mai arătat că analiza complicității terțului trebuie analizată prin raportare la prevederile art. 14 C. civ. referitoare la buna credință care instituie o prezumție legală ce trebuie răsturnată de cel care susține contrariul. Recurenta - pârâtă a arătat, totodată, că instanța de apel își motivează soluția prin raportare la condițiile de creditare, precum și asupra procedurii urmate anterior acordării creditului către intimata - pârâtă E., în condițiile în care apelul era limitat la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute pentru acțiunea revocatorie reglementate de art. 1562 C. civ. De asemenea, a arătat că nu a fost administrată nicio probă care să formeze convingerea instanței care a judecat apelul că nu au fost analizate situațiile financiare și veniturile celor două pârâte, astfel încât în măsura în care aprecia că se impune o asemenea analiză era necesar să dispună suplimentarea probatoriului.

În cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta - pârâtă a susținut că instanța de apel a depășit atribuțiile sale jurisdicționale intervenind într-un domeniu de competența exclusivă a Băncii Naționale a României. În acest context, a arătat că instanța de apel, statuând ca s-a analizat "în mod simplist" situația datoriilor debitoarei și garantului ipotecar, fără analizarea urmărilor ce se pot produce asupra patrimoniului celor două echivalează cu a susține că Normele BNR sunt simpliste, întrucât la acordarea creditului nu a fost încălcată nicio normă legală din cele care reglementează activitatea de creditare. A mai susținut că legislația specială nu stabilea un grad maxim de îndatorare la data acordării creditului, invocând în fața instanței de apel prevederile art. 19 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, aspect neanalizat.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1562 C. civ., intimata-reclamantă nedovedind îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de textul legal. A arătat că în ce privește prima condiție nu s-a dovedit existența prejudiciului, instanța de apel făcând confuzie între creanța cu care intimata-pârâtă C. figurează în evidențele intimatei-reclamantei și eventualul prejudiciu pe care aceeași parte l-ar fi suferit prin încheierea contractelor de credit; de asemenea, a susținut că prin contractele de credit nu s-a generat ori mărit starea de insolvabilitate, patrimoniul intimatei - pârâte nefiind diminuat prin încheierea acelor contracte. A arătat, în continuare, că nu poate fi dedus scopul ilicit urmărit la momentul încheierii celor două contracte din caracterul excesiv de oneros al obligațiilor asumate, acestea fiind încheiate în condițiile ofertei curente și publice, că s-au negociat condițiile de creditare, că valoarea comisioanelor a fost diminuată față de oferta standard, că în calitate de terț nu cunoștea la momentul încheierii contractelor că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate, urmărirea silită fiind notată în cartea funciară ulterior perfectării contractelor.

Recurenta-pârâtă a reluat critica referitoare la inexistența unui grad de îndatorare ce ar fi trebuit respectat la momentul creditării, invocând din nou art. 19 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, apreciind că instanța de apel a folosit un act normativ inaplicabil în speță.

În același context, recurenta-pârâtă a susținut că art. 1562 C. civ. nu vorbește de existența unei complicități, normele dreptului civil reglementând conceptul de bună-credință; totodată, reia susținerile referitoare la buna sa credință la momentul perfectării contractelor de credit în condițiile în care nu avea cunoștință despre existența vreunui raport juridic între intimata-pârâtă C. și intimata-reclamantă.

Pentru toate aceste critici, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel, rejudecarea cauzei pe fond și respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât I. AVOCAT D., după o prezentare a parcursului procesual, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

A susținut nelegalitatea considerentelor din decizia de apel în care se reține calitatea sa de avocat al recurentei-pârâte F. S.A., arătând că a avut un contract de asistență cu aceasta care a încetat în anul 2016 (anterior perfectării actelor ce fac obiectul acțiunii), că actul de fiducie a fost încheiat cu trei luni înaintea contractelor de credit când nu mai reprezenta societatea de creditare, fiind astfel greșit aplicată dispoziția art. 327 C. proc. civ.

Subsumat celor două motive de casare invocate prin memoriul de recurs, recurentul-pârât a prezentat operațiunea fiduciară, susținând că prin încheierea contractului de fiducie s-a constituit un patrimoniu de afectațiune - masa fiduciară ce urma a fi administrată de el, nefiind, deci, în prezența unui act de înstrăinare. În consecință, a apreciat că în mod nelegal instanța de apel a considerat că încheierea acestui contract ar fi determinat o majorare a stării de insolvabilitate, în condițiile în care masa fiduciară s-ar fi întors în patrimoniul constitutoarei, cu titlu gratuit, la expirarea termenului contractual - 01.02.2017.

A mai susținând că în mod nelegal instanța de apel a analizat clauzele contractului de fiducie, nefiind investită cu analiza acestuia.

Recurentul-pârât a mai susținut existența considerentelor contradictorii, criticând acele considerente care fac referire la prețul contractului și onorariul cuvenit.

În sfârșit, recurentul-pârât critică decizia de apel din perspectiva greșitei extinderi a unei nulități a contractului de fiducie în analiza condițiilor reglementate pentru acțiunea revocatorie, greșita apreciere a momentului la care se apreciază cunoașterea de către terț a măririi de către debitor a stării de insolvabilitate (arătând că a cunoscut abia la momentul formulării cererii de chemare în judecată acest aspect), greșita aplicare a normelor ce reglementează prezumțiile simple (art. 327-329 C. proc. civ.).

Pentru toate aceste critici, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Regularitatea recursurilor:

Cererile de recurs au fost depuse cu respectarea prevederilor art. 460 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., recursurile fiind declarate și motivate în termenul legal de 30 zile, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Referitor la condițiile intrinseci, s-a constatat că cererile de recurs îndeplinesc cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la condițiile extrinseci, s-a constatat că cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă F. S.A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., fiind depusă la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul legal, astfel cum s-a dispus de către instanța supremă.

Cererea de recurs formulată de recurentul - pârât CABINET DE AVOCAT D. nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., nefiind făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă căii extraordinare de atac.

Recurentul pârât a formulat în cauză cerere de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, cerere respinsă în ședința din Camera de consiliu din data de 10 octombrie 2019; recurentul - pârât nu a formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii de ședință din 10 octombrie 2019.

Admisibilitatea recursurilor:

Recursurile au ca obiect decizia civilă nr. 585 din 29 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Pentru verificarea admisibilității căii de atac a recursului s-a avut în vedere obiectul cauzei deduse judecății care, în speță, vizează declararea inopozabilității unor contracte în temeiul art. 1562 C. civ. Raportat la art. 98 alin. (1) C. proc. civ., art. 101 C. proc. civ., coroborat cu art. 483 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum a fost modificată, s-a apreciat că decizia de apel este susceptibilă a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

A fost întocmit și comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

La termenul din 23 ianuarie 2020 Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis excepția de netimbrare a recursului declarat de recurentul - pârât CABINET DE AVOCAT D.; a admis în principiu recursul declarat de recurenta - pârâtă F. S.A. și stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționare recursului acesteia.

Analiza recursului declarat de recurentul - pârât CABINET DE AVOCAT D.:

În temeiul art. 24 alin. (1) și (2), coroborat cu art. 32 și at. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, având în vedere motivele de casare invocate prin memoriul de recurs, Înalta Curte a stabilit în sarcina recurentului - pârât obligația de achitare a unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 17.278,68 RON.

Deși s-a comunicat recurentului - pârât, în procedura prealabilă, obligația de a achita taxa judiciară de timbru, acesta nu a dovedit îndeplinirea obligației până la termenul stabilit pentru analiza admisibilității recursului, moment în care este analizată îndeplinirea condițiilor intrinseci și extrinseci ale cererii de recurs, astfel cum sunt reglementate de art. 486 C. proc. civ.

Având în vedere textele legale menționate, precum și faptul că recurentul - pârât nu a dovedit îndeplinirea obligației stabilite în sarcina de achitare a taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., urmare a admiterii excepției de netimbrare în ședința din data de 23 ianuarie 2020, va dispune anularea recursului declarat în cauză.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta - pârâtă F. S.A.:

Față de actele dosarului, de înscrisurile administrate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Critica vizând depășirea de către instanța de apel a atribuțiilor puterii judecătorești, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondată. O primă observație care se impune este aceea că susținerea recurentei - pârâte privind neexaminarea de către instanța de apel a probelor aflate la dosarul cauzei și nevalorificarea acestora la aflarea adevărului nu se încadrează în motivul de casare invocat de parte. Se reține, totodată, că în raport de dezvoltarea criticii, cele susținute sub acest aspect de către recurenta-pârâtă nu pot fi încadrate în motivele de casare astfel cum sunt reglementate în cuprinsul art. 488 C. proc. civ., în condițiile în care partea nu critică decizia de apel din perspectiva neadministrării unor probe, ci este nemulțumită de pretinsa neanalizare a unor înscrisuri depuse la dosar. Or, asemenea critici, ce țin de stabilirea situației de fapt nu pot determina o nelegalitate a deciziei de apel, instanța fiind suverană în aprecia, din ansamblul înscrisurilor depuse de părți la dosar, care sunt relevante pentru stabilire situației de fapt, fără a fi obligată să se pronunțe, să analizeze fiecare înscris în parte.

Tot în cadrul aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat o pretinsă neaplicare a dispozițiilor art. 14 C. civ. Nici această critică nu se încadrează în motivul de casare invocat de parte, el putând fi încadrat, în raport și de cele arătate în memoriul de recurs, în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că se referă la modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor acțiunii revocatorii. Plecând de la aceste statuări, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticii formulate, în speță neputând fi reținută nelegalitatea deciziei de apel prin neaplicarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 14 C. civ. Se reține că dispoziția legală invocată de recuerenta-pârâtă este una cu caracter general, stipulând că orice persoană (fizică sau juridică) trebuie să-și exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună credință. Această normă nu influențează analiza efectuată de instanța de apel în ce privește condițiile de admisibilitate ale acțiunii revocatorii, în condițiile în care art. 1562 C. civ. (sediul materiei) impune verificarea împrejurării că terțul contractant cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. Această condiție impusă de lege în cazul contractelor cu titlu oneros a fost definită atât în doctrină, cât și în jurisprudență, ca fiind complicitatea terțului la fraudarea de către debitor a creditorului său. În consecință, principiul general al bunei credințe reglementat de art. 17 C. civ. este subsumat și înglobat în analiza acestei complicități a terțului la fraudarea creditorului, urmând a se administra, de principiu, probele necesare dovedirii și acestei condiții specifice contractelor cu titlu oneros. În concluzie, chiar plecând de la prezumția de bună credință, în cadrul acțiunii revocatorii, având în vedere condițiile de admisibilitate ale acesteia, sunt administrate probatorii care să conducă la răsturnarea prezumției, tocmai pentru a se determina caracterul fondat al acțiunii promovate de creditor.

O a doua critică formulată de recurenta-pârâtă subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. vizează neadministrarea tuturor probelor în cadrul obligației instanței de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului. Nici această critică nu se încadrează în motivul de casare invocate ci, față de cele susținute în memoriul de recurs, ar putea fi încadrată în motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Concret, recurenta-pârâtă critică decizia de apel sub aspectul formării convingerii instanței cu privire la situația de fapt fără să administreze sau să dispună din oficiu administrare unor probe care să conducă la concluzia reținută, invocând, probabil, (fără să indice în mod expres) o încălcare a art. 22 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că în materia probelor, legea are dispoziții speciale, aplicabile în speță. Se reține, astfel, că soluția primei instanțe a fost defavorabilă recurentei-pârâte, aceasta fiind cea care a declarat apel față de dispoziția de declarare a inopozabilității față de intimata-reclamantă a celor două contracte de credit, împreună cu cele două contracte de ipotecă. Față de cele dispuse de instanța de fond, având în vedere și criticile formulate în calea devolutivă de atac, recurenta-pârâtă avea dreptul, dar și obligația de a propune administrarea oricăror probe necesare pentru susținerea criticilor sale. În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. care prevăd că partea nu poate invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care nu le-a propus și administrat în condițiile legii. Se observă, astfel, că una din criticile părții în calea devolutivă de atac viza modalitatea în care instanța de fond a apreciat asupra condiției complicității terțului, motivat de comportamentul recurentei-pârâte în acordarea celor două credite. Fiind cea care contesta această situație de fapt, recurenta-pârâtă avea, așa cum s-a arătat, dreptul și obligația de a propune toate probele care să demonstreze temeinicia susținerilor sale. În speță, însă, în cadrul recursului, recurenta-pârâtă este nemulțumită de neadministrarea, în opinia sa, a unui probatoriu care să susțină cele reținute de instanța de fond și confirmate de instanța de apel. Or, în raport de art. 254 alin. (6) C. proc. civ., partea nu poate invoca acest aspect în calea de atac, în lipsa unei propuneri proprii de probatoriu, critica recurentei fiind, în consecință, înlăturată.

În final, recurenta-pârâtă critică decizia de apel sub aspectul intervenirii într-un domeniu care este de competența exclusivă a Băncii Naționale a României. Deși formal critica este încadrată corect, prin modul de formulare conturând sfera de aplicare a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. care are în vedere acte săvârșite de instanța judecătorească ce intră în atribuțiile unor alte organe aparținând unei alte autorități constituite în stat, ea nu este fondată. Se reține că instanța de apel nu a depășit sfera sa de atribuții și nici nu a intrat în domeniul de reglementare al Băncii Naționale a Romăniei.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut în memoriul de recurs că prin faptul că instanța de apel a apreciat că s-ar fi analizat în mod simplist situația datoriilor împrumutatei și ale garantei ipotecare, ar fi enunțat, în mod implicit, și caracterul simplist al reglementării adoptate de Banca Națională a României. Trecând peste faptul că nu este nicio interdicție pentru instanțele de judecată de a aprecia caracterul lacunar, confuz sau deficiar al unui act normativ - aspect care nu are semnificația depășirii atribuțiilor puterii judecătorești, în speță nu se regăsește nici măcar o asemenea situație. Instanța de apel nu a apreciat în nicio măsură actul normativ emis de Banca Națională a României, ci doar a concluzionat asupra modalității în care recurenta-pârâtă a aplicat respectivul act normativ în activitatea de acordare a creditelor supuse analizei.

Recurenta-pârâtă mai critică decizia de apel sub aspectul unei pretinse nemotivări în ce privește susținerea sa privind neaplicarea în cauză a unui grad maxim de îndatorare, prin raportare la art. 19 din Regulamentul BNR nr. 17/2012. Critica, ce ar putea fi încadrată în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată. Se observă că instanța de apel a răspuns acestei critici, în considerentele deciziei recurate fiind făcută mențiunea că sunt însușite concluziile instanței de fond privind depășirea gradului de îndatorare.

În același context al criticii se poate aprecia că recurenta-pârâtă susține și o greșită aplicare a legii, motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul neaplicării în cauză a dispozițiilor art. 19 din Regulamentul BNR nr. 17/2012 (critică reluată în memoriul de recurs în expunerea subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Se observă, din această perspectivă, că recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 19 din actul normativ menționat, fără a proba incidența acestuia în speță. Astfel, textul legal nu poate fi interpretat decât coroborat cu restul actului normativ din care face parte, în sensul că pentru a se verifica incidența sa este necesară dovedirea respectării normelor ce vizează stabilirea gradului de îndatorare - respectiv a art. 12 - 13 din Regulamentul BNR. nr. 17/2012. Or, recurenta-pârâtă s-a limitat în calea devolutivă de atac doar să invoce prevederile art. 19 din Regulament - citate incomplet, susținând că nu este reglementat un grad maxim de îndatorare pentru activitatea de creditare

Înalta Curte reține, într-un prim aspect, că chiar textul art. 19 din regulament menționează existența unui grad maxim de îndatorare (cel stabilit de instituția financiară nonbancară în aplicarea criteriilor reglementate de art. 12) și că acela poate fi depășit, dar numai în anumite condiții - respectiv pentru împrumutătorii care respectă dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. f) și g) și alin. (2). În speță, recurenta-pârâtă nu a dovedit îndeplinire condițiilor de aplicare a art. 19 din Regulamentul, singurele sale apărări vizând nivelul dobânzii așa cum este afișat pe site-ul acesteia, precum și prin depunerea unor contracte încheiate cu terți pentru exemplificarea ratei dobânzii. Or, simpla depunere a acestor documente nu este de natură a determina aplicarea în speță a textului legal invocat de recurenta-pârâtă, fiind necesar a se dovedi îndeplinirea condițiilor cuprinse în actul normativ pentru stabilirea unui prag maxim de îndatorare, conform criteriilor enunțate în document.

Sub al doilea aspect, plecând de la nedovedirea de către recurenta-pârâtă a îndeplinirii condițiilor stipulate de art. 19, Înalta Curte reține dispozițile art. 20 din Regulament care prevăd în mod expres că pentru împrumutătorii care nu aplică art. 12 alin. (1) lit. f) și g) și alin. (2), nivelul maxim al gradului de îndatorare total este limitat la 35 % (în forma în vigoare a actului normativ la momentul acordării creditelor).

În consecință, critica este nefondată, actul normativ invocat de recurenta-pârâtă menționând în mod expres un grad maxim de îndatorare, nefiind dovedit de către parte că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare a legii prin valorificarea considerentelor primei instanțe vizând existența unui grad maxim de îndatorare.

Criticile dezvoltate în memoriul de recurs în cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu vor fi analizate de Înalta Curte întrucât, deși se invocă formal o greșită aplicare a legii din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1562 C. civ., susținerile recurentei-pârâte determină o analiză a situației de fapt. Astfel, sub critica de neaplicare legală a temeiul de drept al acțiunii revocatorii, recurenta-pârâtă invocă aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt, ori de probatoriul administrat. Sub acest aspect, înalta Curte reține că sub aparența criticii de nelegalitate, recurenta-pârâtă invocă aspecte ce țin de situația de fapt sau de modul de interpretare a probatoriului administrat.

Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte examinează, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, criticile vizând existența prejudiciului, a situației de generare ori mărire a stării de insolvabilitate și a complicității terțului nu pot fi analizate, presupunând o evaluare atât a situației de fapt, cât și a probatoriului administrat de instanțele devolutive.

Pentru toate considerentele reținute, în temeiul art. 496 C. proc. civ. recursul declarat de recurenta - pârâtă S.C. F. S.A. va fi respins ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul - pârât CABINET DE AVOCAT D., față de neîndeplinirea obligației de achitare a taxei judiciare de timbru, va fi anulat ca netimbrat în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul-pârât CABINET DE AVOCAT D. împotriva deciziei civile nr. 585 din 29 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII B. și intimatele-pârâte C. și E..

Respinge ca nefondat recursul declarat de S.C. F. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Fără cale de atac în ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât CABINET DE AVOCAT D..

Definitivă în ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. F. S.A..

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2020.