ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1147/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, la data de 6 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Comuna Frâncești, prin primar, în contradictoriu cu pârâtul A., a formulat acțiune în anulare împotriva hotărârii arbitrale nr. 40/A din 10.06.2013, a încheierii de ședință din 11.06.2013 și a încheierii de ședință din 30.07.2013, toate pronunțate de Tribunalul Arbitral București, în dosarul arbitral nr. x/2012, fiind invocate patru motive de anulare a hotărârii.

În primul rând, s-a arătat că tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală, caz prevăzut de art. 364 lit. b) din C. proc. civ.

În acest sens, s-a evidențiat faptul că se pretinde, în mod nereal, în Hotărârea arbitrală nr. 40/A din 10 iunie 2013 a Tribunalului Arbitral București existența unei convenții între părți în care să fie menționată clauza arbitrală ce atrage competența de soluționare a litigiului în favoarea instanței arbitrale.

Totodată, s-a susținut că hotărârea arbitrală, deși menționează în detaliu o serie de acte, cu număr și dată, indicate în mod expres, menționează în termeni vagi existența unei convenții, fără a indica, în concret, un număr și o dată a încheierii acesteia.

Reclamanta a arătat faptul că este imposibil să se fi încheiat o convenție, întrucât daunele au fost cerute și acordate pentru neîndeplinirea obligației de punere în posesie, fiind vorba despre o răspundere civilă delictuală or, clauza arbitrală este indisolubil legată de existența unei convenții între părți.

În susținerea celui de-al doilea motiv de anulare s-a arătat că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii. Astfel, s-a menționat că singura instanță de arbitraj instituționalizat, potrivit art. 29 din Legea nr. 335/2007, este Curtea de Arbitraj Comercial Internațional ce funcționează pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

Cel de-al treilea motiv de anulare a vizat faptul că hotărârea arbitrală nu cuprinde locul pronunțării, fiind indicată în cuprinsul acesteia doar localitatea, respectiv București, fără a exista alte date suplimentare de individualizare în spațiu a locului unde a avut loc judecarea pricinii de către arbitrul unic.

Prin cel de-al patrulea motiv s-a invocat faptul că partea nu a fost niciodată citată de Tribunalul Arbitral București pentru judecarea dosarului nr. x/2012

În drept, reclamanta Comuna Frâncești, prin primar, a invocat prevederile art. 364 din C. proc. civ. de la 1865.

La dosarul cauzei s-au depus înscrisuri, respectiv hotărârea arbitrală nr. 40/A din 10 iunie 2013, încheierea de ședință din 11 iunie 2013, încheierea de ședință din 30 iulie 2013, adresa din 12 mai 1997, emisă de Prefectura Județului Vâlcea, adresa din 31 august 2016, emisă de Curtea de Arbitraj Comercial Instituțional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și jurisprudență.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare la data de 18 octombrie 2016, prin care a solicitat respingerea acțiunii în anulare, raportat la dispozițiile art. 364 C. proc. civ.. Totodată, a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului Vâlcea, excepția tardivității formulării acțiunii în anulare și excepția nulității acțiunii.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că, pentru a se pronunța, Tribunalul Arbitral București a analizat și a îndeplinit toate actele de procedură, analizând întregul material probator aflat la dosarul arbitral, respectiv înscrisurile despre care se face vorbire în hotărârea arbitrală.

La 24 octombrie 2016 Comuna Frâncești, prin primar, a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a susținut că excepția necompetenței materiale și teritoriale nu poate fi soluționată în lipsa dosarului arbitral. S-a mai arătat că din interpretarea prevederilor art. 365 alin. (1) și art. 342 din C. proc. civ. de la 1865 rezultă că acțiunea în anulare este de competența Tribunalului Vâlcea.

Cu privire la excepția tardivității formulării acțiunii în anulare, reclamanta Comuna Frâncești, prin primar, a menționat faptul că hotărârea arbitrală nu a fost comunicată așa cum prevăd dispozițiile art. 365 alin. (2) din același cod, iar în ceea ce privește excepția nulității acțiunii, a arătat că primarul Comunei Frâncești a semnat personal cererea.

De asemenea, reclamanta a solicitat instanței să-i pună în vedere pârâtului să depună la dosar originalul convenției arbitrale și a reiterat argumentele cuprinse în acțiunea în anulare.

Prin sentința civilă nr. 1725 din 25 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Vâlcea și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 19 decembrie 2016.

La termenul de judecată din 14 martie 2017 Curtea de Apel București a respins, ca nefondate, excepția necompetenței materiale și excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și a acordat termen la 16 mai 2017, cu citarea părților.

Prin sentința civilă nr. 105/F din 16 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis acțiunea în anulare formulată de petenta Comuna Frâncești prin primar, în contradictoriu cu intimatul A. și s-a anulat hotărârea arbitrală nr. 40/A din 10.06.2013 și încheierile de ședință din 30 iulie 2013 și din 11 iunie 2013, pronunțate de Tribunalul Arbitral Arbitru Unic B..

Curtea a procedat la verificarea temeiniciei acțiunii în anulare, în considerarea prevederilor art. 364 - art. 366 C. proc. civ., reținând următoarele:

În raport de susținerile părților, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a înțeles să efectueze demersuri pentru a verifica dacă dosarul în cadrul căruia au fost pronunțate hotărârea arbitrală nr. 40/A/10.06.2013 și încheierile de ședință din 30 iulie 2013 și din 11 iunie 2013 a fost depus la instanța judecătorească prevăzută de dispozițiile art. 363

1

din C. proc. civ.

În acest sens, au fost emise adrese către Tribunalul Vâlcea și Tribunalul București, instanțe care au comunicat Curții că dosarul arbitral nr. x/2012 nu a fost identificat în arhiva acestor instituții .

Petenta Comuna Frâncești a învederat că a făcut demersuri pentru identificarea instanței arbitrale. De asemenea, a susținut faptul că nu există, în opinia sa, instanța Tribunal Arbitral București și că nu este de datoria sa, ca reclamant în acțiunea în anulare, să arate unde se află dosarul cauzei arbitrale.

Totodată, Curtea de Apel București a reținut că pârâtul C. a menționat în cuprinsul memoriului depus la Tribunalul Vâlcea în data de 24 noiembrie 2016 că nu a avut nicio competență legală să verifice activitatea arbitrului unic B., modul cum a întocmit dosarul arbitral și unde l-a depus. S-a mai arătat că arbitrul a decedat, iar demersurile părții pârâte pentru identificarea dosarului, adresate avocatului care l-a reprezentat la ședințele tribunalului arbitral, au rămas fără răspuns. Pârâtul a apreciat că actele dosarului se află la Primăria Frâncești, care a declarat, cu rea-credință, că nu le are.

În acest context, Curtea a concluzionat că persoana care a realizat arbitrajul nu a respectat prevederile art. 363

1

din C. proc. civ., astfel încât hotărârea ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză va valorifica probele administrate de către părți în fața instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

S-a constatat că motivele pentru care petenta cere desființarea hotărârii arbitrale au fost circumscrise prevederilor art. 364 lit. b), d), g) și i) din C. proc. civ.

În analiza primului caz de desființare, Curtea a reținut că se contestă de către petentă existența unei convenții arbitrale.

Astfel, petenta Primăria Frâncești a afirmat că o astfel de convenție nu a fost încheiată și, în măsura în care pârâtul A. va depune vreo convenție din care să reiasă clauza compromisorie, înțelege să formuleze cerere de înscriere în fals.

Verificând cuprinsul hotărârii arbitrale nr. 40/A din 10 iunie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2012, încheierile de ședință din 11 iunie 2013 și din 30 iulie 2013, precum și înscrisul depus, în copie, de către pârâtul A. și intitulat Convenție arbitrală/clauză compromisorie, aflat la dosarul Tribunalului Vâlcea, Curtea a constatat că în cauză se contestă legalitatea unei hotărâri pronunțate, aparent, în cadrul unui arbitraj ad-hoc a cărui organizare a fost atribuită domnului B. în baza unui compromis încheiat la data de 3 mai 2012.

Compromisul a fost depus la dosarul cauzei în copie, argumentându-se de către pârât că nu deține actele originale, astfel încât Curtea s-a aflat în situația de a nu putea efectua procedura prevăzută de art. 183 și art. 184 din C. proc. civ. de la 1865.

Pârâtul a susținut că respectivul compromis a fost încheiat la data de 3 mai 2012, însă Curtea de Apel București a apreciat că este unul inoperant, întrucât conținutul său nu satisface cerințele minime impuse de către prevederile art. 343

2

și art. 343 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut că acel compromis nu indică, în concret, obiectul litigiului în legătură cu care a fost încheiat, ci se rezumă la a menționa, în mod echivoc și generic, că privește orice litigiu decurgând din sau în legătură cu această acțiune/litigiu, dar fără a specifica și acțiunea în legătură cu care se încheie.

Or, prevederile art. 343

2

din C. proc. civ. sancționează cu nulitatea o astfel de omisiune.

În aceste condiții, Curtea a găsit întemeiat motivul de desființare a hotărârii arbitrale, reglementat de art. 364 lit. b) din C. proc. civ.

Curtea a constatat că este întemeiat și motivul prevăzut de art. 364 lit. d), potrivit căruia hotărârea arbitrală poate fi desființată atunci când partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.

Astfel, în condițiile în care dosarul arbitral nu a fost depus la tribunal conform art. 363

1

din C. proc. civ. și nici nu a fost atașat ulterior dosarului având ca obiect acțiunea în anulare, Curtea a concluzionat că nu s-a făcut dovada legalei citări a pârâtei Comuna Frâncești în cadrul dosarului arbitral.

Referitor la motivul de anulare prevăzut de art. 364 lit. g), Curtea a constatat, în urma verificării copiei hotărârii și a încheierilor depuse la dosar, că în conținutul acestora nu se specifică locul pronunțării.

S-a reținut că tribunalul care a pronunțat hotărârea a menționat denumirea sa ca fiind Tribunalul Arbitral București, însă această împrejurare nu suplinește lipsa mențiunii exprese a locului pronunțării, astfel încât, și din această perspectivă, hotărârea și încheierile se impun a fi anulate.

Curtea a considerat că nu poate fi primit motivul de anulare prin care se reclamă încălcarea de către hotărârea arbitrală a ordinii publice, bunelor moravuri ori dispozițiilor imperative ale legii.

Instanța a reținut că argumentul petentei în susținerea acestui motiv de anulare constă în aceea că nu există ca instanță de arbitraj instituționalizat Tribunalul Arbitral București.

Din această perspectivă și, raportat la motivarea deficitară a cererii, Curtea a analizat în ce măsură au fost respectate prevederile art. 340-341

1

din C. proc. civ., în legătură cu organizarea arbitrajului.

S-a arătat că hotărârea și cele două încheieri au fost pronunțate în cadrul unui arbitraj ad-hoc, a cărui organizare a fost atribuită domnului B. în baza unui compromis.

Contrar susținerilor petentei Comuna Frâncești, curtea de apel a reținut că organizarea arbitrajului poate fi încredințată nu doar unei instituții permanente de arbitraj, ci și unei terțe persoane, conform art. 340

1

din C. proc. civ., arbitrajul ad-hoc fiind manifestarea principiului autonomiei de voință a părților, care au deplină libertate în a-și stabili normele privind constituirea tribunalului arbitral.

Or, în prezentul litigiu, nu au fost formulate de către pârât apărări în sensul că părțile compromisului ar fi apelat la o instanță de arbitraj instituționalizat, iar probele administrate în cauză nu conduc la o astfel de concluzie.

Pe cale de consecință, acest motiv de anulare nu a fost găsit întemeiat.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 366 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a admis acțiunea și a anulat hotărârea arbitrală nr. 40/A din 10 iunie 2013 și încheierile de ședință din 11 iunie 2013 și din 30 iulie 2013, pronunțate de Tribunalul Arbitral Arbitru Unic B..

Totodată, reținând că este necesară administrarea de probe, Curtea a stabilit termen la 13 iunie 2017 pentru judecarea cererii în fond, cu citarea părților. Prin sentința civilă nr. 24/F din 13 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Frâncești prin primar, ca neîntemeiată.

În argumentarea soluției pronunțate, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Prioritar analizei cererii cu care a fost învestită ca efect al invalidării hotărârii arbitrale, Curtea a considerat necesar să menționeze faptul că, în urma demersurilor întreprinse de părțile litigante, dar și ca urmare a cercetărilor efectuate de către instanța de judecată, a rezultat că singurele înscrisuri în legătură cu care se prezumă că au stat la baza pronunțării hotărârii arbitrale sunt cele aflate, în copie, la dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Vâlcea, reprezentând convenția arbitrală și la dosar, reprezentând acțiunea în pretenții.

În ceea ce privește înscrisul aflat la dosar, despre care reclamantul a afirmat, în ședința publică din data de 12 septembrie 2017, că reprezintă acțiunea arbitrală care a fost transmisă arbitrului în anul 2012, Curtea a arătat că nu îl va avea în vedere, întrucât conținutul acestuia nu se coroborează cu aspectele menționate în hotărârea arbitrală și indică alte părți decât cele ce se regăsesc în hotărârea arbitrală.

În aceste condiții, procedând la verificarea temeiniciei cererii reclamantului A., Curtea a constatat că acesta a formulat o acțiune în pretenții, solicitând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Comuna Frâncești pentru acoperirea pretinsului prejudiciu cauzat prin fapta acesteia, în sensul că nu a procedat la retrocedare și nu l-a pus pe reclamant în posesia terenurilor ce i se cuveneau.

În motivarea cererii, reclamantul a menționat că a efectuat toate demersurile legale posibile, încă de la adoptarea și aplicarea Legii nr. 18/1991, dar nu a fost pus în posesia tuturor terenurilor cuvenite.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 998 și art. 999 din C. civ. de la 1864, reclamantul indicând și dispozițiile de drept material corespunzătoare din C. civ. (2009), respectiv art. 1357.

Avându-se în vedere că pretinsa faptă ilicită a fost săvârșită începând cu anul 2012, Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

S-a arătat că, în cursul procesului desfășurat în fața Curții de Apel București, reclamantul și-a detaliat cererea, evidențiind că terenurile în discuție au aparținut autorilor săi.

La data de 28 decembrie 2017, apărătorul ales al reclamantului a depus la dosarul cauzei o precizare, prin care a menționat că obiectul cererii privește daunele aferente diferenței de teren ce trebuia reconstituită în proprietatea reclamantului (7,9 ha), suplimentar celei de 6,72 ha.

Curtea a constatat că precizarea, în aparență, se coroborează cu mențiunile cuprinse în hotărârea arbitrală și în încheierea de îndreptare a erorii materiale din data de 11 iunie 2013.

În acest context, raportându-se la probele administrate în cauză de către ambele părți, Curtea a constatat că reclamantul este fiul defunctului C. (tata decedat în anul 1996) și al defunctei D. (mama decedată în anul 1989), de pe urma cărora au fost emise certificatul de moștenitor nr. x din 16 mai 2002 și certificatul de moștenitor suplimentar și act de partaj succesoral nr. 78 din 16 mai 2002 .

S-a mai reținut că autorul reclamantului, numitul C., a solicitat, prin cererea de reconstituire nr. x din data de 6 martie 1991, restituirea în proprietate a terenului agricol care a intrat în Cooperativa agricolă de producție din comuna Frâncești, respectiv suprafața de 15,5 ha, reclamantul declarând că a avut-o în posesie mama sa, D. .

Prin Hotărârea nr. 55 din 24 septembrie 1991 a fost validată documentația Comisiei comunale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din comuna Frâncești, împrejurare care rezultă din cuprinsul adresei nr. x din 18.09.1992 .

Autorul reclamantului a formulat contestație, iar prin H.C.J. nr. 55 din 27 august 1992 aceasta a fost respinsă, fiind menținută validarea pentru suprafața de 6,72 ha .

Prin sentința civilă nr. 9482 din 22 septembrie 1992, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, în dosarul nr. x/1992, contestația formulată de C. a fost respinsă, iar, ulterior, acesta s-a adresat Prefecturii Județului Vâlcea, în cursul anilor 1994 și 1995, reclamând faptul că i s-a refuzat punerea în posesie de către Comisia Locală Frâncești.

Tribunalul București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 489 din data de 21 septembrie 1994, a admis acțiunea formulată de C. împotriva Comisiei comunale pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 de pe lângă Consiliul Local Frâncești, județul Vâlcea, pârâta fiind obligată să procedeze la punerea în posesie a reclamantului pentru suprafața de 6,72 ha, ce i-a fost reconstituită în exclusivitate și împreună cu moștenitorii E., F. și G. pentru suprafața de 4,06 ha pe raza comunei Frâncești, județul Vâlcea .

Curtea a constatat că reconstituirea dreptului de proprietate s-a materializat prin emiterea proceselor-verbale de punere în posesie .

Raportat la această situație de fapt și, constatând că reclamantul a adresat o cerere arbitrului în cursul anului 2012, care a vizat o suprafață de teren suplimentară celei în legătură cu care s-a recunoscut autorului reclamantului dreptul de proprietate prin hotărârea nr. 55 din 24 septembrie 1991 a Comisiei județene de aplicare a legii fondului funciar, Curtea a ajuns la concluzia că în speță nu sunt întrunite, cumulativ, condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, în temeiul art. 998-999 C. civ.

Astfel, instanța a constatat că fapta ilicită imputată pârâtei constă în privarea reclamantului, în calitate de moștenitor al numitului C., de la exercitarea dreptului de folosință asupra unei suprafețe de 7,9 ha situate pe raza comunei Frâncești, teren în legătură cu care tatăl său a solicitat, în cursul anului 1991, reconstituirea dreptului de proprietate.

Or, astfel cum s-a arătat, asupra legalității modului de stabilire și reconstituire a dreptului de proprietate, instanța de judecată a fost sesizată, anterior, în condițiile și termenele expres prevăzute de normele speciale ale Legii nr. 18/1991.

Curtea a reamintit faptul că prin sentința civilă nr. 9482 din 22 septembrie 1992, pronunțată de Judecătoria Vâlcea, în dosarul nr. x/1992, s-a respins plângerea petiționarului C., autorul reclamantului din prezenta cauză, formulată în legătură cu suprafața de teren pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate și persoanele pe numele cărora a operat reconstituirea.

Față de caracterul irevocabil al acestei sentințe, Curtea de Apel București a reținut că nu poate, la acest moment, să invalideze efectele unei hotărâri judecătorești, care conferă legitimitate faptei reclamate.

În aceeași măsură, și sub aspectul vinovăției, s-a reținut că pârâta a acționat în limitele hotărârii judecătorești care a cenzurat legalitatea și temeinicia hotărârii comisiei județene de aplicare a legii fondului funciar.

Tot astfel, în ceea ce privește prejudiciul pretins suportat de către reclamant, Curtea a observat că acesta nu are caracter cert sub aspectul întinderii sale, partea înțelegând să se raporteze la o evaluare care, aparent, a avut loc în cadrul dosarului arbitral, respectiv la expertiza efectuată de către S.C. EVALUĂRANU S.R.L., ing. H..

S-a arătat că în această fază procesuală expertiza nu poate fi valorificată, întrucât dosarul arbitral nu a fost pus la dispoziția instanței și, mai mult decât atât, hotărârea instanței arbitrale a fost invalidată și pentru motivul că pârâtei i-a fost încălcat dreptul la apărare, față de nelegala sa citare.

Prin urmare, Curtea a apreciat că nu poate să rețină întocmirea expertizei în condiții de contradictorialitate, constatând, totodată, că reclamantul nu a solicitat administrarea altor probe în afara înscrisurilor depuse cu ocazia rejudecării litigiului după anularea hotărârii arbitrale.

În aceste împrejurări, Curtea a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada caracterului cert al prejudiciului pretins.

Față de toate aceste considerente, instanța a concluzionat în sensul că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei în condițiile art. 998-999 din C. civ.

La data de 2 noiembrie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de reclamantul C. împotriva sentinței civile nr. 105/F din 16 mai 2017 și a sentinței civile nr. 24/F din 13 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurentul-reclamant C. a solicitat, în temeiul art. 304 și art. 304

1

și urm. din C. proc. civ. de la 1865, admiterea recursului, anularea sentinței civile nr. 105/F din 16 mai 2017 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus anularea hotărârii arbitrale, precum și anularea sentinței civile nr. 24/F din 13 martie 2018 a aceleiași curți de apel.

În opinia recurentului, excepția tardivității formulării acțiunii în anulare, invocată prin întâmpinarea depusă la dosarul curții de apel, se impunea a fi admisă, raportat la dispozițiile art. 365 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, care stabilesc că acțiunea în anulare se depune în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale.

În ceea ce privește excepția nulității acțiunii, invocată prin aceeași întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat să se constate că lipsește atâta dovada calității de reprezentant, cât și semnătura persoanei care a înțeles să formuleze și să depună acțiunea în anularea hotărârii arbitrale.

Pe fondul cauzei, recurentul a susținut că instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni în anularea hotărârii arbitrale este ținută să se pronunțe stricto sensu cu privire la cererea formulată, ținând cont de înscrisurile depuse la dosar, care trebuie să fie coroborate cu probatoriul administrat, și nu pe baza jurisprudenței.

Astfel, a arătat că normele care reglementează arbitrajul nu cuprind o asemenea dispoziție, care se regăsește doar în materia asigurărilor, respectiv atunci când trebuie să se stabilească cuantumul daunelor morale într-o acțiune având ca temei răspunderea civilă delictuală.

Recurentul a apreciat că instanța a anulat, în mod greșit, hotărârea arbitrală atâta timp cât arbitrul unic B. a decedat, fără a mai putea să înregistreze dosarul arbitral la instanța competentă.

Totodată, a susținut faptul că s-a făcut dovada încheierii convenției arbitrale și că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că hotărârea arbitrală a fost comunicată către partea adversă.

În susținerea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 24/F din data de 13 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, recurentul-reclamant C. a arătat că, la solicitarea acestei instanțe, a înțeles să formuleze și să depună la dosar precizări cu privire la întinderea și cuantificarea pretențiilor sale.

A menționat faptul că instanța a calificat o cerere în revendicare ca fiind una în atragerea răspunderii civile delictuale și, fără a cerceta fondul cauzei, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Mai mult, recurentul a considerat că instanța de fond era ținută de întinderea convenției arbitrale, pe care a apreciat-o a fi incompletă.

Pentru aceste argumente, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor sentințe recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Analizând sentințele recurate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, trebuie reamintit că în cazul acțiunii în anulare controlul judecătoresc se declanșează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 364 C. proc. civ., iar instanța poate efectua acest control numai în limitele în care legea îi permite.

Acțiunea în anulare nu este asimilată apelului în privința devoluțiunii, astfel că prin intermediul recursului se realizează controlul judiciar asupra sentinței pronunțate în acțiunea în anulare, în condițiile prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. coroborat cu art. 364 lit. a) - i) din același cod.

Susținerile recurentului-reclamant nu pot fi examinate prin prisma art. 304

1

C. proc. civ. din 1865, așa cum se solicită, deoarece în situația recursului exercitat împotriva sentinței pronunțate în acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale, un astfel de control nu este permis, atât timp cât însăși judecata acțiunii în anulare nu are caracter devolutiv.

În speță, Curtea de Apel București a realizat controlul judiciar asupra hotărârii arbitrale și a găsit întemeiate motivele de anulare reglementate de art. 364 lit. b), d) și g) C. proc. civ., dispunând, în mod corect, anularea hotărârii arbitrale nr. 40/A din 10.06.2013 și a încheierilor de ședință din 30 iulie 2013 și din 11 iunie 2013, pronunțate de Tribunalul Arbitral Arbitru Unic B..

Recurentul din prezenta cauză nu a înțeles să invoce motive de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată de Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 105/F din 16 mai 2017, ci a reiterat apărările formulate în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul curții de apel, respectiv excepția tardivității formulării acțiunii în anulare și excepția nulității acțiunii.

Faptul că soluția pronunțată nu corespunde opiniei recurentului nu constituie o critică de nelegalitate.

În acest sens, se cuvine menționat că recurentul s-a limitat la a susține că instanța a anulat, în mod greșit, hotărârea arbitrală atâta timp cât arbitrul unic B. a decedat, fără a mai putea să înregistreze dosarul arbitral la instanța competentă.

În plus, recurentul a susținut faptul că s-a făcut dovada încheierii convenției arbitrale și că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei a rezultat că hotărârea arbitrală a fost comunicată către partea adversă.

Or, sub acest aspect, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a reținut că este inoperant compromisul încheiat la data de 3 mai 2012, întrucât conținutul său nu satisface cerințele minime impuse de către prevederile art. 343

2

și art. 343 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.

De asemenea, s-a reținut că acel compromis nu indică, în concret, obiectul litigiului în legătură cu care a fost încheiat, ci se rezumă la a menționa, în mod echivoc și generic, că privește orice litigiu decurgând din sau în legătură cu această acțiune/litigiu, fără a specifica și acțiunea în legătură cu care se încheie, omisiune care se sancționează cu nulitatea, raportat la prevederile art. 343

2

din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant nu combate cu niciun argument pertinent concluzia la care a ajuns curtea de apel atunci când a analizat cazul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 364 lit. d) C. proc. civ., în sensul că nu s-a făcut dovada legalei citări a pârâtei Comuna Frâncești în cadrul dosarului arbitral.

Va fi înlăturată și critica ce vizează sentința civilă nr. 24/F din 13 martie 2018 a Curții de Apel București, prin care recurentul-reclamant a invocat faptul că instanța, fără a cerceta fondul cauzei, a respins ca neîntemeiată acțiunea, calificând o cerere în revendicare ca și o acțiune în atragerea răspunderii civile delictuale.

O astfel de susținere este lipsită de fundament, în condițiile în care reclamantul C. a indicat expres prin "acțiunea în pretenții", aflată la fila x, volumul II al dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel București, dispozițiile art. 1357-1371 din C. civ. (2009), care reglementează "Răspunderea pentru fapta proprie" și art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

Mai exact, s-a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Comuna Frâncești pentru acoperirea pretinsului prejudiciu cauzat prin fapta acesteia, în sensul că nu a procedat la retrocedare și nu l-a pus pe reclamant în posesia terenurilor ce i se cuveneau în calitate de moștenitor, iar Curtea de Apel București a verificat, în mod judicios, îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a fi antrenată o astfel de răspundere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C. împotriva sentinței civile nr. 105/F din 16 mai 2017 și a sentinței civile nr. 24/F din 13 martie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant C. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă COMUNA FRÂNCEȘTI PRIN PRIMAR.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 iunie 2020.