ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1089/2020

Ședința publică din data de 23 iunie 2020

Asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 20 iunie 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 760.600 RON (echivalentul a 173.400 euro) reprezentând contravaloarea aparatelor de climatizare proprietatea reclamantei sustrase din incinta imobilului situat în comuna Chiajna, șoseaua x, județul Ilfov, de autori necunoscuți, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculată de la data de 8 august 2012 până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

La 16 iulie 2013, reclamanta a depus la dosar cerere prin care a precizat că, în speță, cuantumul dobânzii legale solicitate este de 34.570,84 RON, iar în total suma solicitată cu titlu de dobândă și debit este de 795,170,84 RON.

La data de 6 august 2013, pârâta S.C. B. S.R.L. a depus cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 499.298,40 RON reprezentând contravaloarea facturilor emise de S.C. B. S.R.L. conform contractului de prestări-servicii încheiat cu reclamanta, sumă ce a fost recunoscută de către reclamantă prin procesul-verbal nr. x/03.09.2012 încheiat între părți, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6 august 2013, pârâta S.C. B. S.R.L. a depus cerere de chemare în garanție prin care a solicitat introducerea în cauză a S.C. ASIGURARE REASIGURARE C. S.A., arătând că la momentul în care reclamanta a formulat împotriva societății B. plângere penală pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat și distrugere, înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea sub nr. x/2012, iar prin rezoluția din 25.04.2013 s-a dispus față de B. neînceperea urmăririi penale, S.C. B. S.R.L., așa cum rezultă și din contractul încheiat între părți, era asigurată conform poliței de asigurare nr. x/29.09.2011 ce este destinată pentru solvabilitate în caz de producere de pagube materiale și pentru acoperirea prejudiciului.

La data de 9 decembrie 2014, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 931.831 RON reprezentând contravaloarea aparatelor de climatizare distruse și sustrase și dobânda legală aferentă calculată de la data de 8 august 2012 și până la achitarea integrală a debitului.

Prin sentința civilă nr. 2896 din 26 mai 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2013, s-a admis cererea principală formulată de reclamantă. A fost obligată pârâta la plata sumei de 931.831 RON reprezentând contravaloarea aparatelor de climatizare proprietatea reclamantei sustrase din imobilul situat în comuna Chiajna, șoseaua x, jud. Ilfov.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente debitului principal de la data de 8 august 2012 și până la achitarea integrală a debitului.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 23.672,30 RON (taxa de timbru, onorariu expert, onorariu avocat).

S-au respins ca neîntemeiate cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție formulate de pârâtă.

A fost obligată pârâta să plătească chematei în garanție Societatea de Asigurare - Reasigurare C. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 RON, reprezentând onorariu expert.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.A., care a fost admis prin decizia civilă nr. 217 din 5 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul schimbării în parte a sentinței civile atacate, cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 724.757 RON prejudiciu și la suma de 21.590,30 RON cheltuieli de judecată.

Prin aceeași decizie, s-a admis cererea reconvențională, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 433.144,8 RON reprezentând contravaloarea facturilor.

S-a dispus suspendarea de drept a soluționării cererii de chemare în garanție, conform art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În fundamentarea acestei decizii instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Potrivit art. 13 din contractul încheiat de părți, pârâta avea obligația de a răspunde pentru pagubele ivite pe timpul îndeplinirii obligațiilor ce-i revin, dacă acestea sunt urmarea atitudinii sale culpabile. Prestatorul, potrivit art. 8 lit. g) din contract avea obligația să studieze și să propună Beneficiarului metodele și mijloacele de pază și alarmare în funcție de specificul obiectivului.

Cu privire la motivul de apel privind faptul că aparatele de climatizare nu ar fi fost evidențiate în procesul-verbal de predare primire la încheierea contractului, Curtea a reținut că intimata a făcut dovada dreptului de proprietate și a instalării/montării instalațiilor de climatizare cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv factura nr. x/14.10.2008, factura nr. xA 10/09.02.2010, corespondența cu privire la plățile efectuate, transportul aparatelor, dovada înregistrării în contabilitate a instalațiilor de climatizare, ca mijloace fixe, contract de montaj și situații de lucrări instalații de climatizare, extras de cont din contabilitatea intimatei.

În ceea ce privește existența răspunderii contractuale a apelantei, Curtea a reținut că, în materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată, iar pe baza acestor dovezi, culpa debitorului este prezumată.

S-a reținut că neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de către pârâtă, ce constituie fapta ilicită, a determinat încetarea contractului, împrejurare consemnată în procesul-verbal nr. x/3.09.2012 .

Sub acest aspect, instanța a reținut că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în contractul nr. x/14.01.2011 încheiat cu reclamanta, în principal, obligația asumată în art. 8 din contract, referitoare la asigurarea pazei, supravegherii și controlului obiectivului indicat la art. 1 alin. (2), ceea ce constituie fapta ilicită.

Prin Rezoluția din 25.04.2013, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul D., reprezentant la B. S.R.L., în baza art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat și distrugere. Împotriva acestei rezoluții, reclamanta din cauză a formulat plângere, care a fost respinsă prin rezoluția din 17.06.2013, în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de la lângă Judecătoria Buftea.

Prin sentința penală nr. 708/20.12.2013 pronunțată de Judecătoria Buftea, în temeiul art. 287

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen. s-a admis în parte plângerea formulată de petenta S.C. A., s-a desființat, în parte, Rezoluția nr. 4883/P/2012, emisă la data de 25.04.2013 de Parchetul de la lângă Judecătoria Buftea și Rezoluția nr. 777/2013 emisă la data de 17.06.2013 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea și a trimis dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea în vederea dispunerii unei soluții legale, menținând celelalte dispoziții ale rezoluției atacate, respectiv în ce privește soluția adoptată în privința intimatului D..

Prin Ordonanța din data de 28.05.2014, în dosarul nr. x/2012, s-a dispus clasarea, față de faptul că nu exista probe că o persoană a săvârșit infracțiunea.

Împotriva acestei ordonanțe s-a formulat plângere, iar prin ordonanța din 28.07.2014, s-a respins plângerea formulată.

Prin Încheierea Judecătoriei Buftea-Camera Preliminară, nr. 222/22.10.2014, s-a respins plângerea formulată de petenta S.C. A., s-au menținut ordonanța procurorului din data de 28.05.2014 pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, precum și ordonanța aceluiași parchet nr. 1039/2014 din data de 28.07.2014.

Curtea a reținut că ordonanța procurorului nu are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile, însă în ceea ce privește soluția judecătorului de cameră preliminară, potrivit art. 278

1

alin. (11) C. proc. pen. se instituie o condiționare a autorității de lucru judecat a hotărârii respective, în sensul că ea există atât timp cat nu apar fapte noi sau împrejurări noi în cauză.

In ceea ce privește cererea reconvențională, potrivit contractului de prestări servicii intervenit între părți, potrivit art. 1, obiectul contractului l-a reprezentat prestarea activității de pază, supraveghere și control pentru următoarele locații: E. - Autostrada A1, București-Pitești.

Reclamanta a solicitat repararea prejudiciului cauzat pentru dispariția, distrugerea aparatelor de climatizare de la imobilul F., situat in Comuna Chiajna, iar prin Procesul-verbal din 03.09.2012, reclamanta a recunoscut suma datorata de 499.298 RON către pârâtă, reprezentând debit restant calculat pana la data încheierii prezentului Proces-verbal, conform contractului încheiat și a facturilor aferente, acceptate și însușite prin semnătură, sumă pe care reclamanta s-a obligat sa o achite integral prin eșalonarea datoriei.

Debitul era calculat pentru cele 3 locații ce au făcut obiectul contractului de pază, însă prejudiciul pretins prin prezenta cerere de chemare in judecată a avut in vedere o singura locație.

Pe de alta parte, facturile sunt emise în temeiul contractului, în perioada 08.12.2011-11.09.2012, iar pretinsele fapte ilicite au fost reclamate în luna august, plângerea la poliție fiind înregistrată în luna septembrie 2012.

Curtea a constatat neîntemeiata excepția de neexecutare invocată și a constatat întemeiată cererea reconvențională.

La data de 22 octombrie 2018, respectiv 29 octombrie 2018, reclamanta S.C. A. SR.L. și pârâta B. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

I. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și pe fond admiterea acțiunii modificate, obligarea pârâtei la plata prejudiciului de 982.830 RON plus dobânda aferentă debitului din data de 8.08.2012 până la achitarea integrală a debitului (210.560 Euro x 4,6677 RON/l euro, la data formulării recursului) stabilit prin expertiza tehnică din 28.10.2014, respingerea cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 494 și 478 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

O primă critică de nelegalitate adusă deciziei recurate vizează neacordarea integrală a despăgubirilor contractuale solicitate prin acțiune, recurenta S.C. A. S.R.L. invocând faptul că instanța de apel nu a explicat modul în care a calculat suma ce reprezintă prejudiciul și nu a indicat criteriile ce au stat la baza acestui calcul. Din acest punct de vedere, recurenta-reclamantă consideră că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la despăgubirea contractuală, cu încălcarea prevederilor art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ. din 1864.

În acest sens, se susține că instanța de apel a introdus un criteriu irelevant și nelegal pentru a recalcula și diminua prejudiciul, respectiv repararea a opt unități de climatizare din cele deteriorate și descompletate, reparație efectuată de reclamantă pe cheltuială proprie.

S-a subliniat că pârâta S.C. B. S.R.L. nu a solicitat niciodată pe cale reconvențională să se scadă din valoarea prejudiciului contravaloarea aparatelor de climatizare reparate de reclamantă în timpul procesului, la patru ani de la formularea acțiunii, astfel că instanța a dat pârâtei ceea ce nu s-a cerut, încălcând principiul disponibilității, efectuând operațiuni de scădere a prejudiciului fără a fi învestită cu o asemenea cerere și fără a o fi pus în discuția părților.

Prin cea de-a doua critică, recurenta-reclamantă învederează că decizia atacată este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii și în ceea privește modul greșit de soluționare a excepției de neexecutare a contractului, în raport cu prevederile menționate și de cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Referitor la excepția de neexecutare a contractului, recurenta-reclamantă precizează că intimata - pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile asumate în contractul nr. x din l4.01.2011 încheiat cu reclamanta, în principal, obligația asumată prin art. 1 și art. 8 lit. d) pct. 5, art. 8 lit. f) și e) din contract, precum și prin anexa 1 la contract și planul de pază referitor la asigurarea pazei, supravegherea și controlul obiectivului indicat la art. 1 alin. (2) din contract de către patru agenți de pază în patru posturi permanente 24 de ore din 24.

Recurenta-reclamantă menționează că, în speță, instanța de apel în mod greșit a reținut că pentru perioada decembrie 2011 - septembrie 2012 serviciile facturate trebuiau plătite, întrucât sustragerile și distrugerile au fost constatate de poliție la data de 8 august 2012, iar plângerea penală s-a formulat abia în septembrie 2012, în condițiile în care probele au demonstrat că faptele ilicite s-au derulat timp îndelungat, pe toată durata contractului, anterior datelor calendaristice menționate și, de aceea, trebuia primită apărarea legată de excepția de neexecutare a contractului.

Consideră recurenta-reclamantă că neexecutarea obligațiilor asumate prin contract din culpa pârâtei determină, în mod direct, respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale prin care s-a solicitat obligarea reclamantei la plata facturilor pentru servicii de pază, astfel cum în mod corect a hotărât prima instanță.

Prin urmare, se arată, față de neexecutarea obligațiilor de către firma de pază, în mod justificat și legal, S.C. A. S.R.L. a refuzat plata, ca manifestare a excepției de neexecutare a contractului și a formulat acțiune în justiție pentru daunele suferite.

În opinia reclamantei cererea reconvențională trebuia respinsă, cu atât mai mult cu cât S.C. A. S.R.L. a fost indusă și menținută în eroare întrucât toate facturile depuse la dosar se referă la contractul x/14.01.2011 încheiat între S.C. B. S.R.L. și S.C. G. S.R.L.

Față de argumentele prezentate, recurenta-reclamantă solicită casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii modificate, obligarea pârâtei la plata prejudiciului de 982.830 RON plus dobânda aferentă debitului de la 8.08.2012 până la achitarea integrală a debitului (210.560 Euro x 4,6677 RON/1 euro, la data formulării recursului) stabilit prin expertiza tehnică din 28.10.2014 și respingerea cererii reconvenționale.

II. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă B. a solicitat casarea în parte a deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte vizând exclusiv soluția instanței de apel de obligare a pârâtei la plata sumei de 724.757 RON prejudiciu și la suma de 21.590,30 RON.

În opinia recurentei-pârâte, considerentele deciziei atacate prezintă vulnerabilități, din perspectiva cerințelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sub două aspecte: motivarea referitoare la calitatea de proprietar a intimatei - reclamante asupra bunurilor pretins a fi furate sau distruse; motivarea cu privire la săvârșirea furtului și/sau a distrugerii bunurilor pretins a fi în patrimoniul intimatei.

Cu privire la primul aspect, recurenta-pârâtă învederează că înscrisurile care au stat la baza convingerii instanței de apel cu privire la intrarea în patrimoniul reclamantei a bunurilor pretins a fi fost furate sau distruse au fost analizate necorespunzător. Astfel, s-a arătat că dovada intrării în patrimoniul societății A. S.R.L. a bunurilor pretins a fi furate sau distruse poate fi făcută doar cu facturi fiscale, CMR, dovada plății (extrase de cont sau chitanțe), procese-verbale de recepție și procesele-verbale de punere în funcțiune a bunurilor pretins a fi fost furate sau distruse.

În acest sens, se arată, instanța de apel a reținut cu titlu de situație de fapt că bunurile existau în patrimoniul reclamantei, în condițiile în care, această instanță nu s-a limitat la a verifica doar existența unor facturi proforma. În opinia recurente - pârâte, facturile fiscale, iar nu cele proforma, fac dovada intrării în patrimoniul unei societăți comerciale a unui bun, care trebuie să fie evidențiat în contabilitate prin elemente distinctive, întrucât nu este un bun de gen (serie, număr etc). De asemenea, s-a precizat că, în speță, corespondența prin e-mail nu face dovada plății, iar în ceea privește contractul de montaj, situațiile de lucrări și extrasul de cont din contabilitatea firmei, la care face referire instanța de apel, sunt întocmite ulterior pretinselor fapte de furt sau distrugere și nu s-a probat că bunurile care au făcut obiectul montajului sunt aceleași bunuri cu cele pretins a fi fost dobândite prin factura proforma indicată de instanța de apel.

Cu privire la motivarea instanței de apel referitoare la săvârșirea furtului și/sau a distrugerii bunurilor pretins a fi în patrimoniul reclamantei A. S.R.L., recurenta-pârâtă apreciază că era în sarcina instanței de apel să răspundă motivat apărărilor sale formulate în cauză cu privire la această împrejurare.

Se arată că, în considerentele hotărârii atacate, instanța de apel a făcut referire la sentința penală nr. 780/20.12.2013 pronunțată de Judecătoria Buftea, însă nu a analizat considerentele acestei hotărâri, deși s-a solicitat acest lucru în mod expres prin punctul B al concluziilor scrise, cu atât mai mult cu cât judecătorul de camera preliminară a reținut în cuprinsul sentinței penale că nu există indicii cu privire la existența elementelor laturii obiective ale infracțiunilor reclamate.

Prin urmare, judecătorul din dosarul nr. x/2013 a constatat în mod definitiv că nu a existat în cauză nicio infracțiune de furt sau de distrugere, această constatare având putere de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă precizează că atitudinea organelor de urmărire penală reflectă inexistența faptei, raportat la faptul că, deși soluția de clasare este întemeiată pe dispozițiile art. 16 lit. c) C. proc. pen., întreaga atitudine procesuală a organului de urmărire penală reflectă fidel conduita ce trebuie avută în cazul pronunțării unei soluții de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 lit. a) C. proc. pen.

Recurenta - pârâtă susține că, în speță, dacă s-ar fi apreciat că fapta există, organele de urmărire penală ar fi trebuit să continue cercetările față de persoane necunoscute. Aceste cercetări ar fi putut fi efectuate în acest dosar, situație în care nu ar fi trebuit pronunțată nicio soluție până la constatarea prescripției faptelor, dată la care ar fi trebuit dispusă clasarea cauzei pentru persoanele împotriva cărora s-a formulat plângerea penală, în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., iar pentru autorii necunoscuți clasarea pentru art. 16 lit. f) C. proc. pen. (intervenirea prescripției).

O altă modalitate propusă de recurenta-pârâtă referitoare la continuarea cercetărilor împotriva unor autori necunoscuți ar fi fost aceea de a se dispune clasarea pe art. 16 lit. c) C. proc. pen. cu privire la persoanele împotriva cărora s-a formulat plângerea penală, disjungerea și formarea unui nou dosar penal pentru autorii necunoscuți.

Se arată că instanța de apel a ignorat teza finală a art. 13 din contract care exprimă voința părților, stipulând că " în situația în care din cercetarea organelor abilitate rezultă culpa în sarcina societății S.C. B., prestatorul va suporta integral valoarea prejudiciului".

Recurenta-pârâtă subliniază faptul că omisiunea instanței de apel de a analiza aceste chestiuni este de natură a-i produce o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a hotărârii pronunțate în aceste condiții, întrucât neanalizarea respectivelor apărări este de natură a aduce atingere dreptului la apărare, componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de dispozițiile art. 6 din CEDO, echivalând cu o nesoluționare a fondului cauzei.

La data de 28 noiembrie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul pârâtei, prin care a solicitat respingerea acestuia, susținând că hotărârea este amplu motivată pe toate aspectele repuse în discuție de pârâta B. S.R.L. chiar dacă unele considerente nu convin acesteia.

S-a învederat că recurenta-pârâtă nu a arătat care sunt normele de drept material încălcate, aceasta a reiterat susținerile din apel, procedeu prin care se urmărește a se da o nouă apreciere a probelor administrate, ceea ce nu este posibil în recurs.

Reclamanta a susținut că a făcut dovada dreptului de proprietate și a instalării/montării instalațiilor de climatizare a acoperișului cu înscrisurile depuse în fața primei instanțe și, în completare, cu cele depuse în apel însoțite de opis explicativ la termenul din 31 ianuarie 2017.

Întrucât bunurile au fost sustrase/distruse în timpul când reclamanta a beneficiat de paza și protecția asigurate de S.C. B. S.R.L., în opinia reclamantei se impunea obligarea acesteia la repararea prejudiciului compus din contravaloarea bunurilor, dobânda legală calculată la această sumă de la data sustragerii până la plata ei și la cheltuieli de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a mai susținut că prin toate motivele de apel pârâta a invocat propria culpă, deși era prima interesată și obligată ca, la preluarea obiectivului, să semnaleze existența instalațiilor de climatizare montate pe acoperișul halelor, dată fiind valoarea acestora ori, eventual, faptul că acestea prezintă degradări pentru a nu i se aduce acuzații. Însă, nici atunci și nici pe parcursul derulării contractului nu a făcut-o așa cum avea obligația, potrivit art. 8 lit. f) din contract.

La data de 17 decembrie 2018 a formulat întâmpinare și recurenta-pârâtă B. S.R.L. prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă, susținând că apărările formulate de A. S.R.L. vizează doar chestiuni de temeinicie, care nu pot constitui obiect al controlului judiciar în recurs.

S-a învederat că recurenta-reclamantă nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate în ceea ce privește textele legale încălcate și în ce ar consta eventuala contrarietate în considerentele hotărârii instanței de apel.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea recursului reclamantei, precizând că, în speță, criticile acesteia sunt nefondate.

În opinia pârâtei, parte din aparatele de climatizare au fost repuse în funcțiune, aspect recunoscut chiar de reclamantă, respectiv din totalul aparatelor pretins a fi fost furate sau distruse, opt aparate nu se încadrează în această categorie.

Pârâta a menționat că o încălcare a principiului disponibilității ar fi operat doar în situația în care instanța ar fi acordat despăgubiri și pentru contravaloarea repunerii în funcțiune a celor opt aparate.

La data de 16 ianuarie 2019 recurenta-reclamantă și recurenta-pârâtă au depus la dosar, fiecare, răspuns la întâmpinarea părții potrivnice, solicitând fiecare respingerea apărărilor și excepției invocate de partea adversă.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor iar, prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de reclamantă, invocată de recurenta-pârâtă și a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 217 din 5 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din 17 martie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la data de 23 iunie 2020, când a fost pronunțată prezenta hotărâre.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată următoarele.

I. Recursul reclamantei este nefondat.

Prima critică ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva neacordării integrale a despăgubirilor contractuale solicitate prin acțiunea principală, ca urmare a faptului că instanța de apel nu ar fi explicat modul în care a calculat suma ce reprezintă prejudiciul și nu a indicat criteriile ce au stat la baza acestui calcul, este susținută de argumente ce readuc în discuție stabilirea situației de fapt printr-o reinterpretare a probatoriilor.

În concret, deși în cauză se invocă încălcarea prevederilor art. 969, art. 970 și art. 1073 C. civ. din 1864, referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor contractuale acordate, în realitate recurenta-reclamantă tinde ca instanța de recurs să procedeze la o verificare a modului în care instanța de apel a făcut aprecieri asupra stării de fapt și a probelor sau a evaluat ansamblul probator, ceea ce nu este permis în acest cadru procesual, pentru că recursul este o cale extraordinară de atac, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de admitere a apelului pârâtei și de înlăturare a apărărilor reclamantei.

Astfel, instanța de apel a schimbat sentința prin care pârâta a fost obligată la plata sumei de 931.831 RON, reprezentând contravaloarea aparatelor de climatizare proprietate a reclamantei, sustrase din imobilul situat în comuna Chiajna, Șoseaua x, aceste despăgubiri fiind reduse la suma de 724.757 RON prejudiciu.

Curtea a motivat că reclamanta, deși ar fi dovedit că a încheiat un contract de reparație a unor aparate de climatizare, nu poate solicita contravaloarea reparațiilor, întrucât nu a fost inclusă în cadrul prejudiciului pretins prin acțiunea introductivă.

Instanța de apel a soluționat acțiunea principală în raport cu obiectul procesului determinat de pretențiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a se depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Or, instanța de apel reține că reclamanta ar fi pretins prin acțiunea dedusă judecății doar prejudiciul reprezentat de contravaloarea bunurilor dispărute, precum și a celor care necesită înlocuire, urmare a deteriorării.

De altfel, în recurs nici nu se invocă încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (1) C. proc. civ. și reclamanta nu critică modul în care instanța de control judiciar devolutiv a stabilit limitele procesului, astfel cum au fost fixate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ci se limitează la felul în care s-au determinat limitele apărărilor pârâtei prin cererea reconvențională, motive care nu pot fi reținute.

Față de admiterea acțiunii reclamantei, pârâta a declarat apel, solicitând schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii, motivând că nu existau condițiile unei răspunderi contractuale, inclusiv în ce privește existența prejudiciului.

Prin motivele de apel s-au adus și critici asupra modului în care a fost stabilit la prima instanță prejudiciul, respectiv printr-o expertiză în care valoarea a rezultat fără o identificare a bunurilor, a stării de funcționare și fără a se distinge între bunurile sustrase ori distruse.

Rezultă, deci, că instanța de apel se afla în situația în care pârâta criticase hotărârea în întregime și, potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluțiunea opera cu privire la întreaga cauză.

Procedându-se legal la rejudecarea fondului, în virtutea învestirii cu soluționarea căii de atac declarate de pârâtă, în legătură cu care s-au asigurat garanțiile contradictorialității și dreptului la apărare, nu pot fi reținute motivele de nelegalitate legate de pretinsa încălcare a principiului disponibilității de către instanța de apel.

În legătură cu modul de soluționare a cererii reconvenționale, nu există contradicție între motivarea admiterii față de dispozitiv, instanța de apel expunându-și cu claritate argumentele de fapt și de drept.

Astfel, se reține că sumele pretinse de pârâtă reprezintă contravaloarea facturilor aferente perioadei ianuarie 2011 - august 2012, pentru serviciile prestate în temeiul contractului dintre părți, suma de 433.144,8 RON fiind recunoscută integral ca fiind datorată de către reclamantă, prin procesul-verbal din 3.09.2012, încheiat de părțile în litigiu.

Excepția de neexecutare a contractului reprezintă un mijloc de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, pe care îl exercită în cazul în care se pretinde executarea obligației ce îi incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute propriile obligații.

Critica deciziei în ce privește greșita analiză a excepției de neexecutare a contractului nu este fondată.

Recurenta-reclamantă a invocat în fața instanțelor de fond excepția de neexecutare a contractului, susținând că pârâta nu și-a îndeplinit propriile obligații rezultate din convenție, deși în realitate era cazul unei neexecutări culpabile parțiale a obligațiilor convenționale.

Soluționarea aspectelor legate de neexecutarea contractului de către pârâtă a primit o dezlegare corectă din partea instanței de apel, bazată pe interpretarea probatoriului administrat în cauză, cu referire la neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor de pază a locației F. din comuna Chiajna, care a justificat răspunderea contractuală.

Instanța de apel a procedat legal, mai departe, la verificarea reciprocității și interdependenței obligațiilor. S-a constatat corect că pretențiile din cererea reconvențională priveau plata unor prestații deja efectuate de către pârâtă, la alte locații stabilite convențional, unde au fost asigurate serviciile contractate de pază, pentru o perioadă în afara disputei din cadrul acțiunii în răspundere contractuală.

Mai mult, acestea erau recunoscute de debitoare, în forma unor plăți eșalonate, periodice, astfel încât excepția "non adimpleti" nu își atingea scopul de remediu, contractul încetându-și efectele juridice.

În raport cu limitele căii extraordinare de atac a recursului, nu se pot reține susținerile recurentei-reclamante că faptele ilicite ale pârâtei s-ar fi derulat timp mai îndelungat, înainte de constatările organelor de poliție din august 2012, respectiv pe toată durata contractului, ceea ce ar fi justificat respingerea cererii reconvenționale.

Înalta Curte face precizarea că, prin intermediul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este permisă remedierea oricărei nelegalități numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanțial, fără a fi reanalizat pe fond litigiul dintre părți, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului, concluzia fiind că nu se confirmă criticile de nelegalitate din conținutul căii extraordinare de atac.

II. Recursul recurentei-pârâte B. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.R.L. este nefondat.

Critica vizând motivarea deficitară a deciziei atacate, în ce privește admiterea acțiunii principale și verificarea calității de proprietar a recurentei-reclamante asupra bunurilor pretins furate sau distruse, în stabilirea despăgubirilor, este susținută în totalitate de argumente ce tind la restabilirea situației de fapt prin reinterpretarea probatoriilor.

Or, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cea de-a doua critică, referitoare la caracterul deficitar al motivării deciziei atacate cu privire la săvârșirea furtului și/sau a distrugerii bunurilor reclamantei, este nefondată. Aceasta, întrucât instanța de apel a făcut o amplă motivare în legătură cu efectele sentinței penale nr. 708/20.12.2013, pronunțată de Judecătoria Buftea.

Astfel, instanța de apel s-a raportat în motivarea soluției la sentința penală nr. 708/20.12.2013, pronunțată de Judecătoria Buftea, la Ordonanța din data de 28.05.2014, la dosarul nr. x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, în care s-a dispus, în baza art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și art. 16 alin. (1) lit. c) din același cod clasarea cauzei, având ca obiect infracțiunile de furt și distrugere prevăzute de art. 228 alin. (1) C. pen. și art. 253 alin. (1) C. pen. cu privire la pârâtă, întrucât nu existau probe că o persoană ar fi săvârșit infracțiunea, la Încheierea Judecătoriei Buftea - Camera Preliminară, nr. 222/22.10.2014, prin care s-a respins plângerea și s-au menținut Ordonanța procurorului din data de 28.05.2014 pronunțată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, precum și Ordonanța aceluiași parchet nr. 1039/2014 din data de 28.07.2014.

Curtea a reținut că ordonanța procurorului nu are autoritate de lucru judecat în fata instanței civile, însă în ceea ce privește soluția judecătorului de cameră preliminară, a statuat în sensul că art. 278

1

alin. (11) C. proc. pen. instituie o condiționare a autorității de lucru judecat a hotărârii respective, care subzistă atâta timp cât nu apar fapte sau împrejurări noi în cauză.

A statuat instanța de apel asupra faptului că temeiul juridic reținut de judecătorul de camera preliminară în încheierea din data de 22.10.2014, se pronunță în situația în care există fapta în materialitatea ei, dar probele nu pot conduce la concluzia indubitabilă a existenței vinovăției unei persoane, operând principiul "in dubio pro reo".

Curtea a subliniat, totodată, că sfera răspunderii penale nu se suprapune cu sfera răspunderii delictuale și, cu atât mai mult, cu sfera răspunderii contractuale, că în cauza penală nu a fost analizată incidența răspunderii juridice ce derivă din obligațiile contractuale asumate de apelantă, în calitate de prestator al serviciului de pază ce a format obiectul contractului încheiat de părțile în litigiu.

Curtea a notat, de asemenea, faptul că lipsa unuia din elementele constitutive al infracțiunii: subiectul, obiectul infracțiunii (latura obiectivă și subiectivă) face ca fapta săvârșită să nu fie infracțiune și să nu existe temei pentru tragerea la răspundere penală, dar nu înlătură răspunderea contractuală, în măsura în care sunt dovedite condițiile acestui tip de răspundere civilă.

Instanța de apel nu a ignorat, așa cum susține în mod nefondat recurenta-pârâtă, teza finală a art. 13 din contract care prevede că " în situația în care din cercetarea organelor abilitate rezultă culpa în sarcina societății S.C. B., prestatorul va suporta integral valoarea prejudiciului", în condițiile în care s-au pronunțat soluții de netrimitere în judecată penală, motiv pentru care, evident, această clauză nu a fost activată.

Instanța de apel a aplicat principiul de drept potrivit cu care instanța civilă nu este nicidecum legată de hotărârile pronunțate în procesul penal, în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

S-a constatat că, urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către pârâtă în cadrul contractului nr. x/14.01.2011 încheiat cu reclamanta, în special a obligației referitoare la asigurarea pazei, supravegherii și controlului obiectivului indicat la art. 1 alin. (2), contractul a încetat, împrejurare consemnată în cuprinsul Procesului-Verbal nr. x/3.09.2012, aspecte necontestate în recurs.

Acțiunea în despăgubire a fost soluționată potrivit regulilor de drept ale răspunderii contractuale, pârâta fiind în situația în care, neîndeplinindu-și corespunzător obligațiile, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu.

Instanța de apel, care a și admis calea de atac devolutivă a pârâtei-recurente și a redus cuantumul despăgubirilor stabilite prin sentință, a realizat o analiză corespunzătoare a motivelor de apel și a apărărilor formulate la prima instanță, nefiind cazul unei atingeri a garanțiilor instituite prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același timp, nu este incident nici motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea legii de drept material ori interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor egale incidente și a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b), în motivarea hotărârii, cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că ar fi cazul unui motiv de nelegalitate a hotărârii atacate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 217 din 5 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâta B. S.R.L. prin administrator judiciar H. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 217 din 5 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2020.