ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2558/2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x din 4 noiembrie 2014, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 4.778.339,09 RON, la plata dobânzii legale până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La solicitarea instanței reclamanta a precizat cuantumul dobânzii solicitate la 548.949,16 RON.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a CES S.A. Brăila, prin care a solicitat ca, în cazul în care cererea principală va fi admisă, chemata în garanție să fie obligată la plata sumei de 4.778.339,09 RON.

Prin încheierea de ședință din data de 25.06.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 s-a dispus, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 noul C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și chemată în garanție CET S.A. prin lichidator judiciar C. până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2013

Prin decizia civilă nr. 76/R din 15 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea recursurilor declarate împotriva măsurii de suspendare a judecării cauzei s-a reținut de către instanța de control că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă doar suma de bani rezultată din obligațiile asumate de banca prin contractul de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004, în preambulul căruia se menționează că a fost încheiat în scopul plății prețului contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29 iulie 2004 și că din declarația de creanță rezultă că reclamanta s-a înscris la masa credală în dosarul nr. x/2013 cu suma totală de 10.374.642,94 RON rezultată din alte contracte decât cel menționat mai sus, respectiv contractele de furnizare gaze naturale nr. 16 din 2 martie 2005, nr. 25bis din 1 iulie 2001 și nr. 19 din 29 iunie 2012.

S-a apreciat de instanța de recurs, după compararea sferei pretențiilor care fac obiectul cauzei de față cu cea a pretențiilor care fac obiectul cauzei nr. 2712/113/2013, concluzionându-se că cele doua sfere nu se suprapun, astfel că nu există temei pentru a suspenda judecarea cauzei în condițiile art. 413 alin. .1 pct. 1 noul C. proc. civ. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2062 din 25 mai 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 s-a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtei B. S.A., s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta B. S.A. în contradictoriu cu intimata - chemată în garanție CET S.A., a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă B. S.A. a sumei de 56.388,39 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și s-a dispus înaintarea cererii de reexaminare formulată de doamna expert D. către completul competent în vederea soluționării.

Prima instanță a opinat că obligația pârâtei B. S.A. de a efectua viramentul către reclamanta A. S.A. este indisolubil legată de obligația chematei în garanție, CET S.A. Brăila, de a alimenta contul escrow, iar această obligație se naște doar în măsura în care CET S.A. Brăila are un debit față de reclamanta A. S.A. născut din raportul fundamental.

S-a arătat că reclamanta a susținut, prin precizarea cererii de chemare în judecată, că toate plățile izvorâte din toate cele patru contracte de vânzare-cumpărare s-au derulat prin contul escrow deschis în baza contractului de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004).

A reținut prima instanță că atât contractul de vânzare-cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 25bis din 1 iulie 2011, valabil de la de la 1 iulie 2011 la 30 iunie 2012, cât și contractul de vânzare-cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 19 din 29 iunie 2012, valabil de 1 iulie 2012 la 30 iunie 2013, au fost încheiate după data de 15 februarie 2011, când contractul de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004 a suferit ultima sa modificare, prin actul adițional nr. x, astfel că nu ar putea fi angajată răspunderea civilă contractuală a pârâtei pentru modul pretins defectuos în care a executat obligațiile asumate prin contractul de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004, modificat la 15 februarie 2011, în legătură cu operațiuni de plată izvorâte din contractele de vânzare-cumpărare încheiate la 1 iulie 2011 și 29 iunie 2012, în absența unei dispoziții exprese potrivit căreia agentul escrow era ținut să vireze și sume provenind din plățile efectuate în baza unor contracte de vânzare-cumpărare viitoare, încă inexistente la data încheierii/modificării contractului de depozit escrow.

Referitor la derularea plăților născute din contractul de vânzare-cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 16 din 2 martie 2005 s-a arătat că părțile au încheiat contractul de depozit escrow nr. 146 din 3 decembrie 2009 și contractul de escrow nr. 973 din 1 februarie 2012 în cuprinsul cărora se stipulează, în mod expres, că au ca obiect derularea plăților născute din contractul de vânzare-cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 16 din 2 martie 2005.

Prima instanță a mai învederat că, deși a susținut că pentru derularea plăților din contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 martie 2005 părțile au încheiat actul adițional din data de 7 noiembrie 2005 la contractul de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004, reclamanta nu a dovedit că în cuprinsul acestui act adițional - sau în cuprinsul oricăruia din actele adiționale prin care contractul de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004 a fost modificat - părțile au înțeles să se refere la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 2 martie 2005.

S-a reținut că prin actele adiționale la contractul de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004 părțile nu au înțeles decât să modifice cota procentuală care urma să fie virată de agentul escrow către vânzător, aceasta crescând în progresia 10% - 50% - 70% - 75%.

În ceea ce privește derularea plăților născute din contractul de vânzare-cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 107 din 29 iulie 2004 s-a menționat că obiectul cauzei deduse judecății constă în "diferența procentului de 75% din fondurile primite, depozitate si blocate în contul escrow aferent contractului de cont escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004 și suma efectiv virată către reclamantă pentru perioada ianuarie 2012 - decembrie 2013".

Or, potrivit susținerilor reclamantei, contractul de vânzare-cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 107 din 29 iulie 2004 a încetat la data de 12 decembrie 2004, astfel că în baza acestei convenții nu au fost emise facturi în perioada ianuarie 2012 - decembrie 2013 pe care CET S.A. Brăila să fi dorit să le stingă prin alimentarea contului escrow deschis în baza contractului nr. x din 17 septembrie 2004.

A concluzionat prima instanță că soluția pronunțată cu privire cererea principală face inutilă cercetarea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă pentru ipoteza în care ar fi căzut în pretenții. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de ședință din datele de 2 aprilie 2015, 28 mai 2015, 25 iunie 2015, 26 mai 2015, 29 septembrie 2016, 24 noiembrie 2016, 2 februarie 2017, 16 martie 2017, 13 aprilie 2017, 11 mai 2017 și 25 mai 2017, a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și, după rejudecarea fondului, admiterea cererii de chemare în judecată, iar, în subsidiar, schimbarea, în tot, a hotărârii în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Împotriva încheierii de ședință din data de 13.04.2017 și a sentinței civile nr. 2062 din 25 mai 2017 a declarat apel incident și pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea încheierii de ședință apelate în sensul admiterii obiecțiunilor la raportul de expertiză contabilă și, în cazul admiterii apelului principal, schimbarea sentinței apelate în sensul obligării chematei în garanție CET S.A. Brăila la plata sumei de 3.525.076,82 RON și a dobânzii legale calculată până la data plății efective.

La termenul de judecată din data de 15 noiembrie 2018, instanța de apel a admis excepția inadmisibilității apelului principal formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva încheierii de ședință din data din 25 iunie 2015, iar intimata-pârâtă B. S.A. a precizat că nu mai susține excepțiile netimbrării și tardivității apelului principal, decăderea apelantei-reclamante din dreptul de a motiva apelul principal împotriva încheierilor de ședință din datele de 2 aprilie 2015, 28 mai 2015, 25 iunie 2015, 26 mai 2016, 29 septembrie 2016, 24 noiembrie 2016, 2 februarie 2017, 16 martie 2017, 13 aprilie 2017, 11 mai 2017 și 25 mai 2017, iar referitor la inadmisibilitatea solicitării de schimbare a încheierii prin care a fost respinsă proba cu interogatoriul a învederat că este o apărare de fond. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia nr. 2674 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca inadmisibil, apelul principal formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 25.06.2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu intimata - pârâtă B. S.A. și cu intimata - chemată în garanție CET S.A. BRĂILA, prin lichidator judiciar C.. A fost respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva încheierilor de ședință din datele de 02.04.2015, 28.05.2015, 26.05.2016, 23.06.2016, 29.09.2016, 24.11.2016, 02.02.2017, 16.03.2017, 13.04.2017, 11.05.2017 și 25.05.2017 și sentinței civile nr. 2062/25.05.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu intimata - pârâtă B. S.A. și cu intimata - chemată în garanție CET S.A. BRĂILA, prin lichidator judiciar C.. A fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta - pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 13.04.2017 și sentinței civile nr. 2062/25.05.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu intimata - reclamantă A. S.A. și cu intimata - chemată în garanție CET S.A. BRĂILA, prin lichidator judiciar C.. Au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile formulate de apelanta - reclamantă A. S.A. și apelanta - pârâtă B. S.A. având ca obiect cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Cu privire la raportul juridic dedus judecății, instanța de apel a reținut următoarele: - apelanta - reclamantă A. S.A., în calitate de vânzător și intimata - chemată în garanție CET S.A. BRĂILA, în calitate de cumpărător, au încheiat: - contractul de vânzare - cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 107/29.07.2004 pentru o perioada de patru luni, cu începere de la 01.09.2004; - contractul de vânzare - cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 16/02.03.2005 pentru o perioada de un an, de la 01.04.2005 la 31.03.2006 (art. 4), care a fost ulterior prelungit până la data de 31.03.2012; - contractul de vânzare - cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 25bis/01.07.2011 pentru o perioada de un an, de la 1.07.2011 la 30.06.2012 (art. 3); - contractul de vânzare - cumpărare a gazelor naturale pentru consumatori eligibili nr. 19/29.06.2012 pentru o perioada de un an, de la 01.07.2012 la 30.06.2013 (art. 4).

Totodată, apelanta - reclamantă A. S.A. în calitate de vânzător, intimata - chemată în garanție CET S.A. BRĂILA în calitate de cumpărător și apelanta - pârâtă B. S.A., în calitate de agent escrow, au perfectat: - contractul de depozit escrow nr. 205/17.09.2004, care a fost modificat prin patru acte adiționale, ultimul din data de 15.02.2011, având ca obiect constituirea la agentul escrow a unui depozit escrow în baza contractului nr. x/29.07.2004; - contractul de depozit escrow nr. 146/03.12.2009 având ca obiect constituirea la agentul escrow a unui depozit escrow în baza contractului nr. x/02.03.2005; - contractul de escrow nr. x/1.02.2012 pentru efectuarea plăților datorate în temeiul contractului nr. x/02.03.2005.

Referitor la contractul de depozit escrow nr. 205/17.09.2004, instanța de apel a constatat că acesta prevede, în mod expres, faptul că: - a fost încheiat având în vedere faptul că apelanta - reclamantă A. S.A. și intimata - chemată în garanție CET S.A. BRĂILA au perfectat la data de 29.07.2004 contractul de vânzare - cumpărare nr. x; - art. 6 alin. (1) - Părțile au convenit ca durata de funcționare a contului escrow să fie durata contractului de vânzare - cumpărare nr. x/29.07.2004; - art. 8 alin. (1) - În perioada de valabilitate a contractului de depozit temporar, părțile nu pot renunța sau modifica niciuna din condițiile și prevederile lui decât printr-un document scris și semnat de către toate părțile contractante.

Prin actele adiționale la contractul de depozit escrow nr. 205/17.09.2004 părțile nu au înțeles decât să modifice cota procentuala care urma să fie virată de agentul escrow către vânzător, aceasta crescând în progresia 10% - 50% - 70% - 75%.

Așa cum rezultă din cuprinsul contractului de depozit escrow nr. 205/17.09.2004, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale, nu este făcută nicio mențiune din care să rezulte că această convenție a fost încheiată în baza altor contracte de vânzare - cumpărare decât cel cu nr. x/29.07.2004.

Contrar susținerilor apelantei - reclamante, nu există nicio dovadă din care să reiasă că, la momentul încheierii contractului de depozit escrow nr. 205/17.09.2004 sau ulterior acestui moment, ar fi existat o înțelegere a părților în sensul extinderii efectelor acestei convenții și în ceea ce privește contractele de vânzare - cumpărare nr. x/02.03.2005, nr. 25bis/01.07.2011 și nr. 19/30.06.2012, iar aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor prevăzute de art. 970, art. 977 și art. 985 C. civ. de la 1864 nu conduce la altă concluzie.

Împrejurarea că O.U.G. nr. 115/2001 prevede obligația deschiderii unor conturi de tip escrow la o societate bancară în sarcina agenților economici producători/distribuitori de energie termică nu poate conduce la concluzia că, raportat la art. 970 C. civ. de la 1864, ar putea fi extinse, de către instanța de judecată, efectele unui contract peste cele agreate de părți.

De altfel, apelanta - pârâtă nu are calitatea de producător/distribuitor de energie termică, astfel că o eventuală încălcare a obligațiilor prevăzute de O.U.G. nr. 115/2001 nu îi poate fi imputată acesteia.

S-a mai reținut că prin convenția de cont escrow nu s-au stabilit obligații de furnizare a energiei termice (gaze naturale) și nu există nicio dispoziție legală care să prevadă că obligația agentului escrow dintr-o convenție se întinde și asupra unor contracte viitoare.

Totodată, așa cum rezultă din art. 6.1 din contractul de depozit escrow nr. 205/17.09.2004, nu exista o obligație din partea apelantei - pârâte de a notifica închiderea contului escrow la expirarea duratei contractului de vânzare - cumpărare nr. x/29.07.2004.

Din prevederile art. 6 alin. (2) din convenție rezultă că apelanta - pârâtă avea obligația de a notifica închiderea contului de depozit escrow doar în cazul în care prin acesta nu se realizau operațiuni timp de 6 luni și nu prezinta sold mai mare decât limita practicată de bancă pentru închiderea conturilor.

În ceea ce privește încheierea actelor adiționale și distribuirea sumelor încasate în contul escrow după finalizarea duratei contractului de vânzare - cumpărare nr. x/29.07.2004, s-a reținut că la dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte că apelanta - pârâtă ar fi fost informată că părțile au înțeles să nu mai prelungească durata acestei convenții.

Totodată, așa cum rezultă din cuprinsul facturilor fiscale emise de apelanta - reclamantă, acestea nu conțin vreo referire la numărul contractului în baza căruia au fost efectuate prestațiile, astfel că apelanta - pârâtă nu a putut sesiza faptul că părțile nu au înțeles să prelungească contractul de vânzare - cumpărare nr. x/29.07.2004.

S-a mai reținut că, la data încheierii ultimului act adițional nr. x/15.02.2011 la contractul de depozit escrow nr. 205/17.09.2004, nu fuseseră încheiate contractele de vânzare - cumpărare nr. 25bis/01.07.2011 și nr. 19/29.06.2012 pentru se putea susține că apelanta - pârâtă avea cunoștință de existența lor.

Pentru derularea plăților născute din contractul de vânzare - cumpărare nr. x/2.03.2005 au fost încheiate contractele de depozit escrow nr. 146/03.12.2009 și nr. 973/01.02.2012. În cuprinsul acestor două contracte de cont escrow este indicat expres că au ca obiect derularea plăților născute din contractul de vânzare - cumpărare nr. x/02.03.2005.

Referitor la plățile aferente contractului de vânzare - cumpărare nr. x/29.07.2004, nu a fost indicată de către apelanta - reclamantă nicio factură fiscală emisă în baza acestei convenții și care să fie aferentă perioadei ianuarie 2012 - decembrie 2013.

În aceste condiții, apelanta - reclamantă nu era îndreptățită să primească vreo sumă de bani în temeiul contractului de depozit escrow nr. 205/17.09.2004 pentru facturile emise în perioada ianuarie 2012 - decembrie 2013, astfel că nu s-a putut reține în sarcina apelantei - pârâte încălcarea obligației contractuale de a distribui sumele existente în contul escrow.

Prin încheierea de ședință nr. 215/17.09.2013 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II a civilă și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013 s-a deschis procedura generală a insolvenței împotriva intimatei - chemate în garanție CET S.A. BRĂILA.

Ulterior, prin sentința nr. 881/06.12.2013 pronunțată de Tribunalul Brăila, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013 s-a dispus intrarea în faliment, prin procedura generală, a intimatei - chemate în garanție CET S.A. BRĂILA și s-a dat dispoziție tuturor băncilor la care debitoarea are disponibil în conturi să nu dispună de acestea fără un ordin al lichidatorului judiciar.

În aceste condiții, având în vedere notificarea nr. x/01.10.2013 comunicată de administratorul judiciar al intimatei - chemate în garanție CET BRĂILA S.A., prin care a fost informată cu privire la deschiderea procedurii insolvenței împotriva acestei societăți, în mod corect apelanta - pârâtă nu a mai procedat la distribuirea sumelor existente în conturile escrow .

În ceea ce privește sumele acordate cu titlu de subvenție în cuantum de 2.162.773,41 RON, s-a reținut că împrejurarea că acestea au fost acordate în baza O.G. nr. 36/2006 nu poate conduce la concluzie că nu ar fi putut face obiectul distribuirilor în temeiul contractului de depozit escrow nr. 205/17.09.2004 din moment ce, în cuprinsul acestei convenții, este indicat că fondurile escrow cuprind, inclusiv, sumele de bani virate de autoritățile locale ale administrației publice din subvenții.

Apelanta - reclamantă nu era îndreptățită să primească vreo sumă de bani în temeiul contractului de depozit escrow nr. 205/17.09.2004 pentru facturile emise în perioada ianuarie 2012 - decembrie 2013, astfel că nu se poate reține în sarcina apelantei - pârâte încălcarea obligației contractuale de a distribui sumele existente în contul escrow.

S-a mai reținut că apelanta - reclamantă a invocat pentru prima dată prin cererea de apel faptul că apelanta - pârâtă ar fi încălcat obligația de a sesiza părțile contractului de cont escrow cu problema legată de expirarea contractului de furnizare gaze nr. 107/29.07.2004 și că nu a oprit plățile până la încheierea unui acord cu privire la acest aspect.

Potrivit art. 478 alin. (3) noul C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Instanța de apel a reținut că nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată în sensul invocării încălcării unei noi obligații contractuale, acest lucru fiind interzis de dispozițiile art. 478 alin. (2) noul C. proc. civ.

Din prevederile art. 6 alin. (2) din convenție rezultă că apelanta - pârâtă avea obligația de a notifica închiderea contului de depozit escrow doar în cazul în care prin acesta nu se realizau operațiuni timp de 6 luni și nu prezinta sold mai mare decât limita practicată de bancă pentru închiderea conturilor.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de apel incident, critica referitoare la soluția dată cererii de chemare în garanție a fost formulată în subsidiar, în situația admiterii apelului principal și a cererii de chemare în judecată. Or, cum cererea de apel principal formulată de apelanta - reclamantă A. S.A. a fost respinsă ca nefondată, fiind menținută soluția de respingere a cererii de chemare în judecată pronunțată de prima instanță, astfel că nu a putut fi reținută critica apelantei - pârâte referitoare la soluția dată cererii de chemare în garanție. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., aducându-i următoarele critici.

Instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de recurs ce se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, potrivit prevederilor art. 24 C. proc. civ., dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Prezentul litigiu a fost înregistrat pe rolul instanțelor de judecată la data de 4 noiembrie 2014, astfel că orice reglementare nouă în materia procesual civilă, intrată în vigoare după această dată, nu este aplicabilă în prezenta cauză.

În fața instanței de apel, se susține de către recurenta-reclamantă, a fost invocată încălcarea prevederilor art. 41 C. proc. civ., în sensul că judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie nu poate judeca aceeași pricină în apel și nici după trimiterea în rejudecare.

Instanța de apel, soluționând acest motiv de apel l-a respins, dar a invocat forma art. 41 C. proc. civ. de după adoptarea Legii nr. 310/2018. În opinia recurentei-reclamante, judecătorul de la prima instanță, care a pronunțat o încheiere interlocutorie, prin care a dispus suspendarea cauzei, a devenit incompatibil odată cu pronunțarea instanței de recurs (Curtea de Apel București) prin care s-a dispus continuarea judecății, dosarul întorcându-se la judecătorul care a pronunțat suspendarea.

Instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că prevederile art. 501 alin. (1) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece instanța de recurs a modificat, în tot, încheierea de suspendare ce a fost atacată.

În legătură cu încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării la prima instanță, s-a arătat că, prin decizie nr. 76/2016 a Curții de Apel București, a fost admis recursul, a fost casată încheierea recurată și a fost trimisă cauza pentru continuarea judecății, instanța de apel nepronunțându-se asupra fondului cauzei.

În mod concret, recurenta-reclamantă a criticat considerentele instanței de apel aflate la fila x paragraful 8 din hotărâre, în sensul că "este evident faptul că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., aceste considerente se impun cu autoritate de lucru judecat", instanța de apel nesocotind normele de procedură aplicabile, omițând să constate faptul că prin decizia nr. 76/2016, nu a avut loc o casare ci o modificare a hotărârii date asupra suspendării soluționării cauzei.

Prin respingerea excepției de neconvenționalitate a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 6 din CEDO, s-a produs o aplicare greșită a normelor de procedură, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv o aplicare greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 3 C. proc. civ., dar și ale art. 11 și 20 din Constituție, prin refuzul de a înlătura de la aplicare prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens s-a arătat că decizia nr. 76/2016 a Curții de Apel București conține o serie de concluzii pe anumite aspecte care nu au fost puse în discuția părților și nu au nicio legătură cu obiectul cauzei cu care a fost învestită instanța ce a pronunțat decizia nr. 76/2016.

S-a mai susținut că este eronată concluzia instanței de apel cu privire la existența unui dublu grad de jurisdicție relativ la decizia nr. 76/2016, întrucât în cererea de suspendare nu s-au discutat aspectele ce vizau modalitatea prin care ar fi trebuit achitate facturile aferente contractelor de furnizare gaze din anii 2011 - 2012, în timp ce în considerentele deciziei nr. 76/2016 s-au analizat aceste aspecte, deși ele nu au fost discutate, iar dezlegările sunt străine de obiectul cauzei cu care a fost învestită instanța ce a pronunțat decizia nr. 76/2016.

În măsura în care s-ar găsi ca fiind aplicabile prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dreptul la un proces echitabil ar fi încălcat, deoarece, recurenta-reclamantă nu a avut posibilitatea să administreze probe în sensul că și facturile aferente contractelor de furnizare gaze din 2011 și 2012 au fost și trebuiau achitate tot în temeiul contractului escrow nr. 205/17.09.2004. De asemenea, nu a avut dreptul la un proces echitabil, în sensul că nu a beneficiat de un dublu grad de jurisdicție, din moment ce, prin hotărârea pronunțată asupra suspendării cauzei, instanța s-a pronunțat, pentru prima și ultima dată, asupra faptului că este exclusă posibilitatea recuperării creanțelor aferente contractelor de furnizare din anii 2011 și 2012 prin contul escrow.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de procedură cât și a normelor de drept material atunci când a considerat că nu au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerând, în mod greșit, că au fost analizate argumentele ce țineau de aplicarea art. 970, art. 977 și urm. din C. civ. din 1864.

În acest sens s-a susținut că instanța de apel nu a răspuns în mod corespunzător criticilor formulate în apel cu privire la pretinsa neanalizare de către prima instanță a probei cu expertiză administrată în cauză și nici cu privire la existența unor practici comerciale între reclamantă, pârâtă și chemata în garanție.

S-a mai susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material cu privire la interpretarea raportului juridic dedus judecății în acord cu voința reală a părților, respectiv în baza cutumelor agreate de părți, ca urmare a derulării relațiilor contractuale pe o perioadă de aproximativ 8 ani, încălcându-se astfel prevederile O.U.G. nr. 115/2001, precum și ale art. 970, art. 977 și art. 985 din C. civ. din 1864, precum și prevederile art. 329 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat faptul că a încheiat cu CET S.A. Brăila patru contracte: nr. x/29. 07.2004, pentru o perioadă de 4 luni; nr. 16/02.03.2005, de la 01.04.2005 până la 31.03.2012; nr. 25 bis/01.07.2011, pentru perioada 01.07.2011- 30.06.2013 și nr. 19/30.06.2012, pentru perioada 01.07.2012 - 30.06.2013.

S-a mai arătat că toate părțile au semnate acte adiționale la contractul de cont escrow ulterior momentului expirării valabilității contractului de furnizare gaze nr. 107 din 29 iulie 2004, la datele de 7 noiembrie 2005, 6 aprilie 2009 și 17 februarie 2011. Astfel, s-a susținut că rațiunea pentru care a fost încheiate acte adiționale a fost aceea că respectivul contract de cont escrow a fost privit ca un mijloc de plată și de garantare a plăților pentru toate relațiile contractuale, care au avut ca obiect furnizarea de gaze.

Deși la data de 1 februarie 2012 s-a încheiat contractul de cont escrow nr. 273 din 1 februarie 2012 dintre același părți, prin acest cont nu a fost derulată nicio tranzacție, plățile fiind efectuate în continuare din contul escrow aferent contractului nr. x din 17 septembrie 2004.

Instanța de apel a făcut o interpretare eronată a prevederilor O.U.G. nr. 115/2001 atunci când a reținut că pentru B. nu sunt obligatorii prevederile aceste ordonanțe, aceasta nefiind producător sau distribuitor de energie termică, această susținere a recurentei-reclamante fiind făcută doar cu scopul de a arăta că intenția reală a părților a fost aceea ca toate plățile să se facă prin intermediului primului cont escrow.

De asemenea, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 970, art. 977 și art. 985 din C. civ. din 1864. Astfel, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 115/2001, distribuitorii de energie termică au obligația să deschidă împreună cu agenții economici distribuitori de gaze naturale conturi de tip escrow la o societate bancară comercială convenită de comun acord, această obligație fiind una legală.

Modalitatea în care s-au desfășurat relațiile comerciale între părți denotă faptul că acestea au convenit să dea efect contractului de cont escrow pentru toate contractele de furnizare gaze naturale, or, prin prisma art. 970 C. civ., rezultă că acest contract, odată încheiat, chiar dacă s-ar referi la un anumit contract de furnizare, va fi extins și își va produce efectele în legătură cu toate contractele de furnizare gaze naturale, însă instanța de apel nu a dat o dezlegare corectă acestor apărări ale recurentei-reclamante.

S-a mai arătat că au fost încălcate și prevederile art. 977 din vechiul C. civ., în sensul că interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. Astfel, din moment ce pârâta B. nu a notificat părțile cu privire la închiderea contului escrow la 31 noiembrie 2004, pentru contractul nr. x din 29 iulie 2004, a continuat să distribuie sumele încasate din contul escrow în temeiul altor contracte de furnizare gaze naturale și a fost de acord să încheie acte adiționale la contractul de cont escrow ulterior expirării contractului de furnizare gaze nr. 107 din 29 iulie 2004, rezultă că intenția reală a părților a fost aceea de a extinde efectele acestui contract pentru toate contractele de furnizare gaze, inclusiv pentru cele care fac obiectul prezentei cauze.

Totodată, s-a mai arătat că au fost nesocotite și prevederile art. 985 din vechiul C. civ., nefiind necesar ca după expirarea contractului nr. x din 29 iulie 2004, să se indice noile contracte în contractul de cont escrow, întrucât indicarea primului contract a fost făcută cu titlu de exemplu.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 329 C. proc. civ., în sensul că putea să rețină existența unei prezumții judiciare, în sensul că cele trei părți a fost de acord să extindă efectele contractului de depozit escrow nr. 205/2004 și în ceea ce privește plățile aferente contractelor nr. x/2005, nr. 25bis/2011 și nr. 19/2012.

Astfel, contractul escrow nr. x/2004 a fost modificat prin acte adiționale, nefiind desființat la încetarea contractului inițial, iar față de împrejurarea ca toate plățile aferente tuturor contractelor încheiate cu CET S.A. Brăila au fost efectuate prin acest cont escrow, aferent contractului de depozit nr. x/2004, rezultă că pârâta B. este responsabilă pentru neplata sumelor către recurenta-reclamantă.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cu privire la convențiile legal făcute. S-a susținut că pârâta B. S.A. nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de cont escrow, aceea de a distribui sumele încasate de la CET S.A. Brăila.

Astfel, B. S.A. în loc să sesizeze părțile cu problema legată de expirarea contractului de vânzare gaze nr. 7/2004 și să oprească orice plată din contul escrow până la momentul la care părțile ar ajunge la un acord, aceasta a efectuat plăți din acest cont cu încălcarea obligației de a transmite reclamantei procentul de 75%.

Agentul escrow, respectiv B. S.A., avea ca singură obligație transferul fondurilor ce urma să se realizeze doar în baza instrucțiunilor comune și scrise date de vânzător și de cumpărător. În mod eronat, pârâta a susținut că sumele acordate cu titlu de subvenție nu puteau face obiectul transferului în procentul stabilit prin contractul de depozit escrow, cât timp din prevederile art. 1 lit. e) din contractul de depozit escrow rezultă contrariul.

O altă încălcare a prevederilor din contractul escrow a fost săvârșită de B. la momentul deschiderii procedurii insolvenței față de CET Brăila, când, la ordinul administratorului judiciar a transferat întreaga sumă aflată în contul de depozit escrow, deși acest contract de depozit era în derulare și reprezenta o garanție pentru plata creanțelor reclamantei.

Împotriva deciziei civile nr. 2674 din 20 decembrie 2018, pronunțate de instanța de apel, a formulat recurs și recurenta-pârâtă B. S.A., aducându-i următoarele critici:

Soluția instanței de apel în ceea ce privește cererea recurentei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante S.C. A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă apelului incident, a fost dată cu interpretarea și aplicare greșită a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și cu încălcarea prevederilor art. 1349, art. 1357 și urm. din Noul C. civ.

Astfel, s-a susținut că instanța de apel a atribuit, în mod greșit, culpa procesuală apelantei-pârâte, cât timp acordarea cheltuielilor de judecată este fundamentată pe culpa procesuală, reprezentând o sancțiune procesuală pentru partea care se face vinovată de declanșarea procesului și o modalitate de despăgubire a celeilalte părți.

În speță, recurenta-pârâtă a solicitat obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru aferentă apelului incident, a cărui promovare s-a impus în cauză ca urmare a declarării apelului principal de apelanta-reclamantă.

S-a mai susținut că dacă nu ar fi declarat apelul incident, instanța de apel era ținută a se pronunța doar în limitele cererii de apel cu care fuse învestită de apelanta-reclamantă, iar în situația în care ar fi admis apelul acesteia nu ar fi putut proceda la rejudecarea cauzei pe fond, decât în ceea ce privește cererea de chemare în judecată iar nu și în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Totodată, s-a mai arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale civile, astfel cum sunt prevăzute de art. 1349, art. 1357 și urm. din Noul C. civ., existând un prejudiciu, respectiv sumele de bani achitate cu titlu de taxă judiciară de timbru; există o faptă ilicită, anume formularea de S.C. A. S.A., a apelului principal, apel care a fost respins ca neîntemeiat; există un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; există vinovăția apelantei-reclamante care a căzut în pretențiile sale, prin respingerea apelului.

La data de 9 noiembrie 2019, recurenta-pârâtă B. S.A., a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 2674 din 20 decembrie 2018, solicitând instanței ca în situația în care va admite recursul principal promovat de reclamantă împotriva deciziei recurate, să se admită și recursul incident formulat și să se caseze decizia recurată și în ce privește soluția apelului incident de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, raportat la cererea de chemare în garanție. F. Apărările formulate.

La data de 12 septembrie 2019, intimata B. S.A., a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. G. Considerentele instanței de recurs.

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul recurentei-reclamante este nefondat, pentru următoarele considerente:

Critica referitoare la încălcarea regulilor de procedură raportat la dispozițiile art. 24 și art. 41 C. proc. civ., nu pot fi reținute. Chiar dacă art. 41 C. proc. civ., a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, în sensul că s-a precizat că judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza, poate să judece aceeași pricină, după casarea cu trimitere, dacă este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de recurs, această modificare nu are legătură cu situația din speța de față.

Prin încheierea din 25 iunie 2015, pronunțată de prima instanță în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., s-a luat măsura suspendării judecății până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2013 (ce viza insolvența chematei în garanție CET S.A. Brăila), însă, această măsură nu a vizat o soluție pe fondul cauzei în pricina de față, astfel încât nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 41 C. proc. civ., nici în forma inițială prevăzută de Legea nr. 134/2010, nici în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

Nu poate fi reținută nici critica cu privire la încălcarea regulilor de procedură raportat la prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Așa după cum în mod corect a reținut și instanța de apel, dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. sunt incidente, în cauză.

Din considerentele deciziei nr. 576 din 15 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, rezultă că această instanță de recurs a reținut că cererea formulată de reclamant împotriva pârâtei vizează o sumă de bani rezultată din obligațiile asumate de bancă prin contractul de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004.

Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., o hotărâre judecătorească definitivă are ca efect autoritatea de lucru judecat, atât în ce privește dispozitivul, cât și considerentele pe care se sprijină acestea. Cât timp, reclamanta nu mai avea la îndemână o cale de atac de reformare împotriva deciziei nr. 76/2016, în mod corect, a reținut instanța de apel că este ținută de considerentele acestei decizii.

Nu poate fi reținută nici critica privind excepția de neconvenționalitate a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 6 din CEDO (în realitate CADOLF - Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale).

Recurenta-reclamantă nu arată care sunt regulile de drept material care au fost greșit aplicate, astfel încât, din acest punct de vedere instanța de recurs nu poate analiza decizia recurată.

Nu s-a produs nici un fel de încălcare a dispozițiilor art. 3 din C. proc. civ. și nici ale art. 11 și art. 20 din Constituție, cât timp prima instanță, dar și instanța de apel au făcut o analiză, pe fond, a chestiunilor deduse judecății și au aplicat principiile de drept înscrise în C. proc. civ., cu privire la soluționarea cauzelor deduse judecății.

Recurenta-reclamantă este mai degrabă nemulțumită de soluția pronunțată prin decizia nr. 76 din 15 februarie 2016 de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, iar criticile formulate vizează soluția pronunțată prin această hotărâre.

Faptul că împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea cauzei în fața primei instanțe, reclamanta a avut deschisă doar calea de atac a recursului, nu poate conduce la concluzia că au fost încălcate prevederile art. 6 din CADOLF, deoarece, atât Curtea Constituțională a României cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), au statuat că nu este necesar ca în toate pricinile să se parcurgă același număr de grade de jurisdicție, fiind suficient faptul că în anumite pricini părțile au deschisă calea unei singure căi de atac.

Nu pot fi reținute nici criticile cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire la aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 970, art. 977, art. 985 și urm din C. civ. din 1864.

Sub un prim aspect, nu se poate reține critica referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi răspuns în mod corespunzător criticilor formulate cu privire la neanalizarea de prima instanță a criticilor cu privire la proba cu expertiză și respectiv la existența unor practici comerciale între reclamantă, pârâtă și chemata în garanție. După cum susține chiar recurenta-reclamantă, instanța de apel a răspuns acestor critici, însă nu în modul la care se aștepta recurenta-reclamantă, însă acest aspect nu poate conduce la concluzia că hotărârea instanței de apel este nelegală, mai ales că recurenta-reclamantă nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, sub acest aspect.

În realitate, criticile ce se referă la greșita aplicare a dispozițiilor art. 970, art. 977, art. 985 și urm. din C. civ. din 1864, precum și prevederile O.U.G. nr. 115/2001, vizează starea de fapt reținută de instanța de apel, care confirmă, de altfel, starea de fapt reținută de prima instanță, recurenta-reclamantă încercând pe această cale să îmbrace în haina nelegalității criticile vizând netemeinicia deciziei recurate.

În ce privește corecta aplicare a dispozițiilor art. 970 din C. civ. din 1864, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestora, atunci când a reținut că nu există nicio dovadă din care să reiasă că la momentul încheierii contractul de depozit escrow nr. 205/2004, sau ulterior, ar fi existat o înțelegere a părților în sensul extinderii efectelor acestei convenții și în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2005, nr. 25 bis/2011 și nr. 19/2012.

În conținutul contractului escrow nr. 205/2004, este menționat faptul că a fost încheiat ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004 și că acest cont va funcționa pe durata acestui contract.

Mai mult, la momentul perfectării contractului de depozit escrow nr. 205/2004, fusese încheiat doar contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004, neexistând celelalte contracte amintite mai sus.

În mod corect a reținut instanța de apel că în situația în care contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004, ar fi fost menționat doar ca exemplu, iar voința reală a părților la momentul perfectării contractului de depozit escrow nr. 205/2004 ar fi fost să extindă aplicarea acestei convenții și la alte contracte de vânzare, acest lucru ar fi fost indicat în mod expres.

De altfel, nici nu ar fi fost logic să fie indicat contractul de vânzare-cumpărare din anul 2004, pentru derularea plăților prin contul escrow din același an, cât timp la acel moment exista doar contractul de vânzare-cumpărare din 2004, iar în contractul de depozit escrow se menționa faptul că acesta este valabil doar pe timpul cât contractul de vânzare-cumpărare din anul 2004 era valabil.

Susținerile recurentei-pârâte relativ la faptul că actele adiționale la contractul de cont escrow din anul 2004 a fost încheiate în considerarea faptului că respectivul cont escrow a fost privit ca un mijloc de plată și de garantare a plăților pentru toate relațiile contractuale care au avut ca obiect furnizarea de gaze, inclusiv pentru contractele de furnizare gaze încheiate ulterior, pe de o parte, reprezintă tot o critică de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, or, în calea de atac, extraordinară a recursului, nu pot fi formulate critici de netemeinicie, ci doar de nelegalitate, iar pe de altă parte, nici nu reprezintă adevărul, deoarece prin încheierea celor patru acte adiționale la contractul de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004, s-a modificat doar cota procentuală care urma să fie virată de agentul escrow către vânzător, aceasta crescând de la 10% până la 75%, în etape.

De altfel, ca stare de fapt, care nu mai poate fi schimbată în recurs, instanța de apel a reținut că nu există nicio dovadă din care să rezulte că pârâta ar fi acceptat sau recunoscut că efectele contractului de depozit escrow nr. 205 din 17 septembrie 2004, se întind și asupra contractelor de vânzare-cumpărare din 2005, 2011 și 2013.

Nici critica cu privire la greșita interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 115/2001, nu poate fi reținută, în realitate această critică vizează tot starea de fapt, respectiv reprezintă un argument pentru susținerea ipotezei recurentei-reclamante, în sensul că părțile ar fi convenit să deruleze operațiunile comerciale ce vizau contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anii 2005, 2011 și 2012, tot prin intermediul contului escrow deschis în anul 2004 pentru contractul de vânzare nr. 107 din 29 iulie 2004.

Nici critica cu privire la lipsa notificării din partea pârâtei B. cu privire la închiderea contului escrow din anul 2004, nu reprezintă o critică de nelegalitate, mai ales că această obligație, așa după cum a reținut și instanța de apel nu revenea pârâtei B., ci doar reclamantei și chematei în garanție, care erau furnizori și respectivi producători de energie, această obligație incumbându-le în temeiul O.U.G. nr. 115/2001.

În ce privește greșita aplicare a prevederilor art. 329 C. proc. civ., nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, în afara faptului că a fost invocată direct în recurs, cu încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., raportat la art. 494 C. proc. civ., în cauză nici măcar nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 329 privind prezumțiile judiciare, în această situație legea neadmițând dovada cu martori, mai ales că în cuprinsul convenției privind depozitul escrow se prevede că modificarea clauzelor contractuale se poate face numai de comun acord și în scris.

Nu pot fi reținute nici criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. - 1864, vizând nerespectarea convenției dintre părți cu privire la contractul de cont escrow, tocmai având în vedere cele arătate mai sus, critici care, de altfel, înglobează, de fapt, mai toate motivele de recurs amintite mai sus.

Nici criticile privind încălcarea prevederilor din contractul escrow, relativ la momentul deschiderii procedurii insolvenței față de CET S.A. Brăila nu pot fi reținute, deoarece, B. S.A. a procedat conform dispozițiilor legale din Legea privind procedura insolvenței, atunci când a pus la dispoziția administratorului judiciar contul escrow.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2674 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 2674 din 20 decembrie 2018, pentru următoarele considerente:

Soluția instanței de apel în ce privește cererea recurentei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante S.C. A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru, este legală, fiind în concordanță cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., deoarece și pârâtei B. S.A. i s-a respins apelul incident.

Argumentele aduse în susținerea recursului său, în ce privește culpa procesuală, sunt, de fapt, valabile în defavoarea sa, în realitate, pârâta nefiind obligată să formuleze apel incident la apelul principal formulat de reclamantă, atâta timp cât avea reprezentarea că apelul principal este nefondat. Formulând apel incident, și-a asumat riscul ca în cazul în care apelul principal va fi respins, să fie respins și apelul incident, iar pe cale de consecință să nu-i fie acordate nici cheltuielile de judecată.

Cât privește încălcarea prevederilor art. 1349 și art. 1357 și urm. din Noul C. civ., acestea nu-și găsesc aplicabilitatea în speța de față, în cauză fiind aplicabile dispozițiile din C. civ. din 1864, pe de o parte, iar pe de altă parte, așa după cum s-a arătat mai sus, în speță trebuie avută în vedere culpa procesuală, raportat la prevederile art. 453 și următoarele din C. proc. civ., iar nu condițiile răspunderii delictuale civile, chiar dacă s-ar putea face o paralelă între cele două instituții.

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursul incident, declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2674 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, având în vedere soluția pronunțată cu privire la recursul principal, urmând a nu-i fi acordate nici cheltuielile de judecată.

De altfel, recurenta-pârâtă a acționat la fel ca în cazul apelului, atunci când a formulat recursul incident, asumându-și riscul ca, în cazul respingerii recursului principal, să fie respins și recursul incident și să nu-i fie acordate cheltuielile de judecată.