ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea penală înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la 16 noiembrie 2009, petentul A.I. a solicitat tragerea la răspundere împotriva magistratului de la Curtea de la Apel Timișoara – C.I. și procurorului I.M. pentru abuzuri în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual, nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii și complicitate la tentativa de omor” plângere supusă prin lucrarea nr. 25418/5577/VIII - 1/2009 din 15 decembrie 2009 cu motivarea că soluțiile adoptate pot fi contestate în căile de atac prevăzute de legile aplicabile în materie.

Ulterior la 25 ianuarie 2010 s-a înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție plângerea petentului, nemulțumit de răspunsul primit. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând actele și lucrările dosarului constată că plângerea formulată de petent este inadmisibilă, întrucât nu respectă cerințele prevăzute de art. 222 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 221 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală poate fi sesizat prin plângere sau denunț ori se sesizează din oficiu, atunci când află pe orice cale că s-a săvârșit o infracțiune. Astfel, investirea organelor judiciare – organe de urmărire penală sau instanțe de judecată - nu se poate face în lipsa unei sesizări legale, care constituie termenul și momentul începerii desfășurării procesului penal.

Așadar, actul procesual prin care subiectul îndreptățit să adreseze organului judiciar competent îl reprezintă sesizarea. Or, potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. pen., plângerea este în fapt sesizarea persoanei fizice sau juridice căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune. La alin. 2 al aceluiași articol se arată că plângerea trebuie să cuprindă numele și prenumele, cetățenia, domiciliul petentului, descrierea faptei, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut și mijloacele de probă, mențiuni obligatorii ce constituie condiție pentru admisibilitatea plângerii. Totodată, potrivit art. 278 C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute în condițiile și în conformitate cu art. 275-278 C. proc.

pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, ori după caz a rezoluției de desemnare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale, date de procuror persoana vătămată poate face plângere la judecătorul de la instanța căruia i-ar reveni potrivit legii să judece cauza în primă instanță. În cauză, petentul nu a atacat vreun act al procurorului din cele susmenționate, iar plângerea astfel formulată nu demonstrează atingerea intereselor sale legitime, Înalta Curte va dispune respingerea acestuia, ca inadmisibil. Se mai constată că nu este incident nici art. 278 1 alin. (13) C. proc. pen. astfel încât plângerea să poată fi considerată greșit îndreptată.

Pentru considerentele sus arătate, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge plângerea ca inadmisibilă. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă T Ă Ș T E Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul A.I. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 16 martie 2010.