ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin plângerea penală înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la data de 5 ianuarie 2010 (fil.1), petentul A.I. a solicitat tragerea la răspundere penală a intimaților menționați în partea introductivă a sentinței „pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual și nerespectarea hotărârilor Judecătorești definitive și executorii ” . Petentul a susținut că, la data de 7 decembrie 2009, a formulat o plângere penală cu același conținut la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (fil.2) iar această instituție nu i-a comunicat rezoluția adoptată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând actele dosarului, constată că plângerea formulată de petent este inadmisibilă, întrucât nu respectă cerințele prevăzute în art. 222 alin. (1) și (2) C. proc. pen. Astfel, potrivit art. 221 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală poate fi sesizat prin plângere sau denunț, ori se sesizează din oficiu, atunci când află pe orice altă cale că s-a săvârșit o infracțiune. Ca atare, mijloacele sau modurile prin care organul de urmărire penală ia cunoștință, în condițiile legii, despre săvârșirea unei infracțiuni, determinând obligația acestuia de a se pronunța cu privire la eventuala începere a urmăririi penale referitoare la acea infracțiune, pot fi clasificate în raport cu sursa de informare în: - moduri de sesizare externe (plângerea sau denunțul); - moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu).

Învestirea organelor judiciare - organe de urmărire penală sau instanțe de judecată - nu se poate face în lipsa unei sesizări legale, care constituie temeiul și punctul de plecare al desfășurării procesului penal. Sesizarea reprezintă, așadar, actul procesual prin care subiectul îndreptățit se adresează organului judiciar competent, cu solicitarea desfășurării activităților pe care legea i le conferă ca atribuții funcționale. Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune. În alin. (2) al aceluiași articol se arată că plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele, calitatea, domiciliul petentului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Indicarea în cuprinsul plângerii a tuturor acestor mențiuni constituie o condiție privind admisibilitatea plângerii, dându-i acesteia un conținut precis, constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate. Examinând plângerea formulată de petent, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu cuprinde elementele cerute de textul de lege anterior invocat întrucât, în conținutul său, nu sunt descrise în concret faptele pentru care se solicită tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate, nefiind indicate data, locul și împrejurările în care se presupune că acestea ar fi fost săvârșite. Întrucât plângerea, astfel cum a fost formulată, nu poate conduce la un rezultat concret pentru o eventuală începere a cercetărilor sau măcar pentru demonstrarea atingerii intereselor legitime ale petentului, Înalta Curte va dispune respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

În final, Înalta Curte mai constată și că, potrivit art. 278 1 alin. (2) C.proc.pen. (text invocat în plângerea petentului), este obligatorie existența unei rezoluții sau ordonanțe de netrimitere în judecată. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul A.I. Obligă petiționarul să plătească suma de 500 lei cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 2 martie 2010.