ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de

față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin plângerea penală înregistrată la Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, la data de 5 ianuarie 2010 (fil.1),

petentul A.I. a solicitat tragerea la răspundere penală a intimaților

menționați în partea introductivă a sentinței „pentru abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual și

nerespectarea hotărârilor Judecătorești definitive și executorii

”

.

Petentul a susținut

că, la data de 7 decembrie 2009, a formulat o plângere penală cu același conținut

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (fil.2) iar

această instituție nu i-a comunicat rezoluția adoptată.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând actele dosarului, constată că plângerea

formulată de petent este inadmisibilă, întrucât nu respectă cerințele prevăzute

în art. 222 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Astfel, potrivit art.

221 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală poate fi sesizat prin

plângere sau denunț, ori se sesizează din oficiu, atunci când află pe orice

altă cale că s-a săvârșit o infracțiune.

Ca atare, mijloacele

sau modurile prin care organul de urmărire penală ia cunoștință, în condițiile

legii, despre săvârșirea unei infracțiuni, determinând obligația acestuia de a

se pronunța cu privire la eventuala începere a urmăririi penale referitoare la

acea infracțiune, pot fi clasificate în raport cu sursa de informare în:

- moduri de sesizare

externe (plângerea sau denunțul);

- moduri de sesizare

interne (sesizarea din oficiu).

Învestirea organelor

judiciare - organe de urmărire penală sau instanțe de judecată - nu se poate

face în lipsa unei sesizări legale, care constituie temeiul și punctul de

plecare al desfășurării procesului penal.

Sesizarea reprezintă,

așadar, actul procesual prin care subiectul îndreptățit se adresează organului

judiciar competent, cu solicitarea desfășurării activităților pe care legea i

le conferă ca atribuții funcționale.

Potrivit art. 222 alin.

(1) C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică

sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracțiune.

În alin. (2) al

aceluiași articol se arată că plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele,

calitatea, domiciliul petentului, descrierea faptei care formează obiectul

plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Indicarea în

cuprinsul plângerii a tuturor acestor mențiuni constituie o condiție privind

admisibilitatea plângerii, dându-i acesteia un conținut precis, constituind,

totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate.

Examinând plângerea

formulată de petent, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta nu

cuprinde elementele cerute de textul de lege anterior invocat întrucât, în

conținutul său, nu sunt descrise în concret faptele pentru care se solicită

tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate, nefiind indicate data,

locul și împrejurările în care se presupune că acestea ar fi fost săvârșite.

Întrucât plângerea,

astfel cum a fost formulată, nu poate conduce la un rezultat concret pentru o

eventuală începere a cercetărilor sau măcar pentru demonstrarea atingerii

intereselor legitime ale petentului, Înalta Curte va dispune respingerea

acesteia, ca inadmisibilă.

În final, Înalta

Curte mai constată și că, potrivit art. 278

1

alin. (2) C.proc.pen.

(text invocat în plângerea petentului), este obligatorie existența unei

rezoluții sau ordonanțe de netrimitere în judecată.

Conform art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., petentul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor

judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca

inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul A.I.

Obligă petiționarul

să plătească suma de 500 lei cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 2 martie 2010.