Anastasopoulos și alții împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25833/04) îndreptată împotriva Republicii Elene de douăzeci și opt de cetățeni ai acestui stat, ale căror nume figurează în anexă („reclamanții”), care au sesizat Curtea la 2 iulie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

Guvernul grec („Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, domnul Y. Halkias, asesor pe lângă Consiliul juridic al Statului, și doamna S. Trekli, auditor pe lângă Consiliul juridic al Statului.

La 20 septembrie 2005, Curtea a decis să comunice Guvernului capătul de cerere privind durata procedurii. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenție, ea a decis să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și a fondului. ÎN FAPT

La 21 mai 1996, tribunalul administrativ din Atena le-a respins cererea (decizia nr. 8626/1996).

La 15 noiembrie 1996, reclamanții au declarat apel.

La 12 martie 1999, curtea administrativă de apel din Atena a confirmat decizia atacată (hotărârea nr. 1085/1999).

La 19 martie 1999, ministrul apărării a adresat o scrisoare Parlamentului grec, informându-l că un proiect de lege care va acorda suplimentul de pensie în cauză pentru perioada în litigiu va fi depus în curând.

La 19 octombrie 1999, reclamanții au formulat recurs în casație.

La 26 ianuarie 2004, Consiliul de Stat a respins recursul în casație ca inadmisibil. În special, înalta instanță a remarcat, pe de o parte, că la 17 aprilie 2003 reclamanții depuseseră la grefa Consiliului de Stat o declarație de desistare din recursul în casație fără a îndeplini condițiile cerute de legislația relevantă. Consiliul de Stat a concluzionat că respectiva declarație nu antrenase anularea cauzei. Pe de altă parte, înalta instanță a constatat că reclamanții nu erau nici prezenți la ședință pentru a depune procura avocatului care semnase inițial recursul în casație, nici reprezentați de un alt avocat, condiții cerute de legislația relevantă în ceea ce privește admisibilitatea unei cauze (hotărârea nr. 132/2004).

Din dosar rezultă că procedura în cauză a respectat principiul contradictorialității și că în cursul acesteia reclamanții au avut posibilitatea de a prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei lor. ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE ÎN CEEA CE PRIVEȘTE DURATA PROCEDURII

Reclamanții susțin că durata procedurii în cauză a încălcat principiul „termenului rezonabil”, astfel cum este prevăzut la articolul 6 § 1 din Convenție, care are următorul cuprins: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)”

Guvernul se opune acestei teze. El afirmă că durata procedurii în litigiu, desfășurată cu celeritate, nu poate fi criticată. El adaugă că miza cauzei nu era atât de importantă pentru reclamanți. Pentru Guvern, această ultimă constatare este confirmată de atitudinea lor în fața Consiliului de Stat, prin faptul că au depus inițial o declarație de desistare, apoi nu s-au prezentat la ședința cauzei lor. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea remarcă, de asemenea, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Cu privire la fond 1. Perioada care trebuie luată în considerare

Perioada care trebuie luată în considerare a început la 31 mai 1994, odată cu sesizarea tribunalului administrativ din Atena, și s-a încheiat la 26 ianuarie 2004, prin hotărârea nr. 132/2004 a Consiliului de Stat. Așadar, ea a durat nouă ani și mai mult de opt luni pentru trei grade de jurisdicție. 2. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franței [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea a tratat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare celei din prezenta speță și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (Tzaggaraki și alții c. Greciei, nr. 17965/03, §§ 17-20, 26 ianuarie 2006).

După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față. În special, Curtea remarcă faptul că această cauză a rămas pe rol în fața Consiliului de Stat pentru o perioadă mai mare de patru ani, termen care, în circumstanțele speței, este în sine nerezonabil pentru un singur grad de jurisdicție. Desigur, este adevărat că miza procedurii în fața Consiliului de Stat nu pare să fi fost importantă pentru reclamanți; aceștia au depus inițial o declarație de desistare, apoi nu au asistat la ședința cauzei lor. Cu toate acestea, Curtea nu pierde din vedere faptul că, începând cu 17 aprilie 2003, dată la care reclamanții au înștiințat grefa Consiliului de Stat cu privire la intenția lor de a se desista din cauză, înalta instanță a avut nevoie de mai mult de opt luni pentru a se pronunța asupra acesteia printr-o hotărâre de inadmisibilitate. Guvernul nu furnizează nicio explicație valabilă pentru a justifica această întârziere.

Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu a fost excesivă și nu îndeplinește cerința „termenului rezonabil”. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.

Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra alegațiilor formulate, Curtea nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. În special, în ceea ce privește capătul de cerere privind echitatea procedurii în cauză, Curtea remarcă faptul că reclamanții nu argumentează în niciun fel modul în care scrisoarea pe care puterea executivă a adresat-o Parlamentului ar fi putut influența rezultatul procedurii judiciare în cauză. În plus, Curtea nu detectează niciun indiciu de arbitrariu în desfășurarea procedurii în litigiu, care a respectat principiul contradictorialității și în cursul căreia reclamanții au avut posibilitatea de a prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei lor.

În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe dreptul la respectarea bunurilor, pretinsa creanță a reclamanților nu poate fi considerată drept un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât nu a fost constatată printr-o decizie judiciară având autoritate de lucru judecat. Aceasta este însă condiția pentru ca o creanță să fie certă și exigibilă și, prin urmare, protejată de această dispoziție (a se vedea Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 301-B, p. 84, § 59).

Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții solicită o sumă forfetară de 6.360 de euro (EUR) fiecare cu titlu de prejudiciu material și moral pe care l-ar fi suferit, precum și de cheltuieli de judecată.

Guvernul contestă aceste pretenții. El afirmă în special că nu există nicio legătură de cauzalitate între un eventual prejudiciu material și încălcarea constatată. În plus, în ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul afirmă că o constatare a încălcării ar constitui prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă. În cele din urmă, în ceea ce privește suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, Guvernul remarcă faptul că reclamanții nu formulează nicio cerere separată sub acest titlu. El adaugă că aceștia nu prezintă nicio factură pentru cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne.

Curtea reamintește că constatarea încălcării Convenției la care a ajuns rezultă exclusiv din nerespectarea dreptului persoanelor interesate de a li se judeca cauzele într-un „termen rezonabil”. În aceste condiții, ea nu observă o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și vreun prejudiciu material pe care reclamanții ar fi avut de suferit.

În schimb, Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu dincolo de „termenul rezonabil” a cauzat reclamanților un prejudiciu moral cert care justifică acordarea unei indemnizații. Curtea ia în considerare în acest sens numărul reclamanților, natura încălcării constatate, precum și necesitatea de a stabili sumele astfel încât cuantumul global să se încadreze în jurisprudența sa în materie și să fie rezonabil în lumina mizei procedurii în cauză (Arvanitaki-Roboti și alții c. Greciei [MC], nr. 27278/03, § 36, 15 februarie 2008). Ea ia, de asemenea, în considerare absența unei legături de cauzalitate între încălcarea constatată și vreun prejudiciu material pe care reclamanții ar fi avut de suferit. Având în vedere cele de mai sus, Curtea acordă 3.180 EUR fiecăruia dintre reclamanți cu titlu de prejudiciu moral suferit, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea remarcă faptul că reclamanții nu formulează nicio cerere distinctă sub acest titlu. În plus, ei nu prezintă nicio factură sau notă de onorariu. Așadar, este necesar să se respingă cererea lor cu privire la acest punct. B. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să calculeze rata dobânzilor de întârziere după rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru rest; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanți, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, 3.180 EUR (trei mii o sută optzeci de euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; b) că, începând de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 aprilie 2008 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă Lista reclamanților 1. Ilias ANASTASOPOULOS 2. Ilias ANTONAKOS 3. Sofoklis VALSAMIDIS 4. Nikolaos GEORGILAS 5. Ioannis GEORGOUDAS 6. Athanassios GAMPOURAS 7. Nikolaos DIAGOMAS 8. Diogenis KAMPOURAKIS 9. Aristidis KAPETANAKIS 10. Dimitrios KOTRIDIS 11. Vaios KOSTARELOS 12. Konstantinos MERKOURIS 13. Panayotis BERTOLIS 14. Grigorios BRISKAS 15. Aristidis NATHANAIL 16. Konstantinos XANTHOPOULOS 17. Ioannis PANTELOPOULOS 18. Evangelos PAPANIKOLAOU 19. Ioannis PYRGIANOS 20. Ioannis ROUSAKIS 21. Emmanouil SOKORELIS 22. Periklis SYKAS 23. Akrivos TSOLAKIS 24. Andreas MELISTAS 25. Ilias SASSARIS 26. Konstantinos SIOUMIS 27. Efstratios STAVRELIS 28. Georgios STROUMPAS

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 25833/04) dirigée contre la République hellénique par vingt-huit ressortissants de cet Etat, dont les noms figurent en annexe (« les requérants ») qui ont saisi la Cour le 2 juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. Y. Halkias, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me S. Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le 20 septembre 2005, la Cour a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT

Le 21 mai 1996, le tribunal administratif d’Athènes rejeta leur demande (décision n o 8626/1996).

Le 15 novembre 1996, les requérants interjetèrent appel.

Le 12 mars 1999, la cour administrative d’appel d’Athènes confirma la décision attaquée (arrêt n o 1085/1999).

Le 19 mars 1999, le ministre de la Défense adressa une lettre au Parlement grec, l’informant qu’un projet de loi qui accorderait le complément de retraite en cause pour la période incriminée serait déposé prochainement.

Le 19 octobre 1999, les requérants se pourvurent en cassation.

Le 26 janvier 2004, le Conseil d’Etat rejeta le pourvoi en cassation comme irrecevable. En particulier, la haute juridiction nota, d’une part, que le 17 avril 2003, les requérants avaient déposé près le greffe du Conseil d’Etat une déclaration de désistement du pourvoi en cassation sans remplir les conditions exigées par la législation pertinente. Le Conseil d’Etat conclut que la dite déclaration n’avait pas entraîné l’annulation de l’instance. D’autre part, la haute juridiction constata que les requérants n’étaient ni présents lors de l’audience pour déposer le pouvoir de l’avocat ayant initialement signé le pourvoi en cassation, ni représentés par un autre avocat, conditions requises par la législation pertinente quant à la recevabilité d’une affaire (arrêt n o 132/2004).

Il ressort du dossier que la procédure en cause a respecté le principe du contradictoire et qu’au cours de celle-ci, les requérants ont eu la possibilité de présenter tous les arguments pour la défense de leur cause. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Les requérants allèguent que la durée de la procédure en cause a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Il affirme que la durée de la procédure litigieuse, menée avec célérité, ne prête pas à critique. Il ajoute que l’enjeu de l’affaire n’était pas si important pour les requérants. Pour le Gouvernement, cette dernière constatation est confirmée par leur attitude devant le Conseil d’Etat, du fait qu’ils ont initialement déposé une déclaration de désistement, puis qu’ils ne se sont pas présentés lors de l’audience de leur affaire. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond 1. Période à prendre en considération

La période à considérer a débuté le 31 mai 1994, avec la saisine du tribunal administratif d’Athènes et a pris fin le 26 janvier 2004, avec l’arrêt n o 132/2004 du Conseil d’Etat. Elle a donc duré neuf ans et plus de huit mois pour trois instances. 2. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Tzaggaraki et autres c. Grèce , n o 17965/03, §§ 17-20, 26 janvier 2006).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, la Cour note que l’affaire est restée pendante devant le Conseil d’Etat pour une période supérieure à quatre ans, délai qui, dans les circonstances de l’espèce, est en soi déraisonnable pour un seul degré de juridiction. Certes, il est vrai que l’enjeu de la procédure devant le Conseil d’Etat ne semble pas avoir été important pour les requérants ; ceux-ci ont initialement déposé une déclaration de désistement, puis n’ont pas assisté à l’audience de leur affaire. Toutefois, la Cour ne perd pas de vue que, depuis le 17 avril 2003, date à laquelle les requérants ont averti le greffe du Conseil d’Etat de leur intention de se désister de l’affaire, la haute juridiction a mis plus de huit mois pour se prononcer sur celle-ci par un arrêt d’irrecevabilité. Le Gouvernement ne fournit aucune explication valable pour justifier ce retard.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse a été excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. En particulier, s’agissant du grief tiré de l’équité de la procédure en cause, la Cour note que les requérants n’étayent aucunement la manière dont la lettre que le pouvoir exécutif adressa au Parlement aurait pu influencer le résultat de la procédure judiciaire en cause. En outre, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure litigieuse, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle les requérants ont eu la possibilité de présenter tous les arguments pour la défense de leur cause.

Quant au grief tiré du droit au respect des biens, la prétendue créance des requérants ne peut pas passer pour un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, puisqu’elle n’a pas été constatée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par cette disposition (voir Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A, n o 301-B, p. 84, § 59).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Les requérants réclament un montant forfaitaire de 6 360 euros (EUR) chacun au titre du préjudice matériel et moral qu’ils auraient subi ainsi que des frais et dépens.

Le Gouvernement conteste ces prétentions. Il affirme notamment qu’il n’existe aucun lien de causalité entre un préjudice matériel potentiel et la violation constatée. En outre, s’agissant du dommage moral, le Gouvernement affirme qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. Enfin, s’agissant de la somme sollicitée au titre des frais et dépens, le Gouvernement note que les requérants ne formulent aucune demande séparée à ce titre. Il ajoute qu’ils ne produisent aucune facture pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement d’une méconnaissance du droit des intéressés à voir leurs causes entendues dans un « délai raisonnable ». Dans ces conditions, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont les requérants auraient eu à souffrir.

En revanche, la Cour considère que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du « délai raisonnable » a causé aux requérants un tort moral certain justifiant l’octroi d’une indemnité. La Cour prend à ce titre en considération le nombre des requérants, la nature de la violation constatée ainsi que la nécessité de fixer les sommes de façon à ce que le montant global cadre avec sa jurisprudence en la matière et soit raisonnable à la lumière de l’enjeu de la procédure en cause ( Arvanitaki-Roboti et autres c. Grèce [GC], n o 27278/03, § 36, 15 février 2008). Elle tient aussi compte de l’absence de lien de causalité entre la violation constatée et un quelconque dommage matériel dont les requérants auraient eu à souffrir. Au vu de ce qui précède, la Cour alloue 3 180 EUR à chacun des requérants au titre du dommage moral subi, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.

S’agissant des frais et dépens, la Cour note que les requérants ne formulent aucune demande distincte à ce titre. De surcroît, ils ne produisent aucune facture ou note d’honoraires. Il convient donc d’écarter leur demande sur ce point. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3 180 EUR (trois mille cent quatre-vingt euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 avril 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente Liste des requérants 1. Ilias ANASTASOPOULOS 2. Ilias ANTONAKOS 3. Sofoklis VALSAMIDIS 4. Nikolaos GEORGILAS 5. Ioannis GEORGOUDAS 6. Athanassios GAMPOURAS 7. Nikolaos DIAGOMAS 8. Diogenis KAMPOURAKIS 9. Aristidis KAPETANAKIS 10. Dimitrios KOTRIDIS 11. Vaios KOSTARELOS 12. Konstantinos MERKOURIS 13. Panayotis BERTOLIS 14. Grigorios BRISKAS 15. Aristidis NATHANAIL 16. Konstantinos XANTHOPOULOS 17. Ioannis PANTELOPOULOS 18. Evangelos PAPANIKOLAOU 19. Ioannis PYRGIANOS 20. Ioannis ROUSAKIS 21. Emmanouil SOKORELIS 22. Periklis SYKAS 23. Akrivos TSOLAKIS 24. Andreas MELISTAS 25. Ilias SASSARIS 26. Konstantinos SIOUMIS 27. Efstratios STAVRELIS 28. Georgios STROUMPAS