ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1799/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1799/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursului declarat

de revizuentul L.V. împotriva deciziei penale nr. 163/P din 19 decembrie 2013 a

Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 368 din 08

octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul penal nr.

7727/118/2013, în baza art. 403 alin. (1) și alin. (3) raportat la art. 394 C.

proc. pen. anterior, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată

de condamnatul L.V.

Pentru a pronunța această sentință,

Tribunalul Constanța a reținut următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție,

în decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009, pronunțată în dosarul penal nr.

632/118/2006, prin care a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța și de partea civilă Compania Industrială G. SA

împotriva deciziei penale nr. 118/P/11 noiembrie 2008 a Curții de Apel

Constanța și a dispus condamnarea lui L.V. la pedeapsa închisorii de 12 ani, a

făcut referire la o situație de fapt în parte diferită (în raport de aceea

pentru care a fost efectuată urmărirea penală și pentru care a fost trimis în

judecată), în sensul că a reținut următoarele „crearea unei stări de

insolvabilitate în detrimentul Companiei Industriale G. SA, prin înstrăinarea

bunurilor".

Ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 pronunțată în dosarul penal nr. 9279/118/2009,

care a avut ca obiect revizuirea sentinței penale menționate mai sus, a luat în

considerare o altă situație de fapt decât cea avută în vedere în rechizitoriul prin

care acesta a fost trimis în judecată și chiar în decizia penală nr. 1052 din 24

martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv „faptul principal

de natură a realiza inducerea în eroare, elementul material al infracțiunii de înșelăciune

susmenționate în raport cu care a fost adoptată în recurs hotărârea de condamnare

ce se solicită a fi revizuită, l-a constituit ascunderea față de partea contractantă

a unor împrejurări esențiale în încheierea și executarea contractului cu privire

la potențialul financiar propriu al SC D.R. SRL Constanța și condițiile suplimentare

de legalitate instituite pentru efectuarea operațiunilor financiare necesare în

derularea contractului încheiat între părți (...)".

Revizuentul a solicitat să se constate

că în cele două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia

penală nr. 1052 din 24 martie 2009, pronunțată în dosarul penal nr. 632/118/2006

și decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010, pronunțată în dosarul penal nr.

9279/118/2009, se abordează în mod diferit situația de fapt față de care se constată

întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de

art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, astfel încât acestea nu se

pot concilia.

S-a arătat că au fost pronunțate încheieri

de judecătorii de sector din București și sentințe civile prin care au fost constatate

ca fiind valide biletele la ordin în litigiu, ceea ce vine în contradicție cu cele

reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia penală nr. 1052

din 24 martie 2009 prin care revizuentul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune. Aceste hotărâri judecătorești civile pronunțate înainte de soluționarea

pe fond a cauzei penale privindu-l pe inculpat, având ca obiect săvârșirea infracțiunii

de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior,

au caracterul unor chestiuni prealabile conform art. 44 alin. (3) C. proc. pen.

anterior și au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale.

Prin urmare, revizuentul a solicitat a

se constata că decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție nu se poate concilia cu hotărârile judecătorești civile pronunțate anterior

celei penale.

În declarația dată în fața procurorului,

revizuentul a arătat că hotărârile judecătorești civile la care a făcut referire

se află la un dosar, având ca obiect o altă cerere de revizuire pe care a formulat-o

anterior.

În susținerea cererii de revizuire au fost

atașate copii ale deciziei penale nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată în dosarul penal nr. 632/118/2006 și a deciziei penale

nr. 1505 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în

dosarul penal nr. 9279/118/2009.

Motivele invocate de revizuent au fost

dezvoltate și prin notele scrise depuse la dosar de către avocatul ales (A.A.),

în care au fost reluate susținerile din cererea de revizuire, constituind o reiterare

a acelorași argumente și apărări.

Astfel, s-a susținut că prin concluziile

formulate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța nu se discută chestiunile

de substanță cu privire la hotărârile la care s-a făcut referire în sensul că nu

se pot concilia, respectiv situația de fapt reținută, de fiecare dată alta sau modificată,

în condițiile în care situația de fapt este aceea care, într-o cauză penală, dă

măsură existenței infracțiunii și a vinovăției, cu consecințe asupra pronunțării

unei hotărâri de condamnare sau de achitare.

S-a arătat că hotărârile se pronunță diferit

în legătură cu existența faptei; hotărârile se pronunță diferit în legătură cu situația

de fapt (de fiecare dată alta sau modificată), prin reținerea unei alte situații

de fapt; considerentele hotărârilor abordează diferit situația de fapt care este

luată în considerare la pronunțarea hotărârilor definitive.

S-a argumentat în acest sens astfel:

Pentru a se dispune trimiterea în judecată,

s-a reținut faptul că, în calitate de administrator al unei societăți comerciale,

cu prilejul încheierii, dar și pe parcursul derulării unui contract comercial, L.V.

a indus în eroare partea civilă, prin aceea că a emis opt bilete la ordin, inapte

să producă efecte juridice datorită lipsei de mandat a semnatarului (hotărârile

de achitare pronunțate de instanțele de fond și de apel au avut în vedere aceeași

situație de fapt).

Revizuentul a susținut că deși nu au mai

fost administrate probe, Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs, l-a condamnat

la pedeapsa de 12 ani închisoare, pentru aceeași infracțiune, dar prin reținerea

unei situații de fapt, modificată (în raport de aceea pentru care a fost efectuată

urmărirea penală, pentru care a fost trimis în judecată și pentru care a fost judecat

în fond și în apel), respectiv: „(...) crearea unei stări de insolvabilitate în

detrimentul Companiei Industriale G. SA București, prin înstrăinarea bunurilor"

(în referire la adjudecarea autobuzelor de către SC C.A. SA Constanța - administrator

F.C. - urmare licitației publice din 28 mai 2003; „(...) fapta inculpatului L.V.,

care în calitate de administrator la SC D.R. SRL Constanța, atât cu prilejul încheierii,

cât și pe parcursul derulării contractului nr. xx/2001, având ca obiect vânzarea

- cumpărarea unui număr de 10 (zece) autobuze, a indus în eroare Compania Industrială

G. SA București, prin aceea că, la data de 25 februarie 2002, a emis un număr de

8 (opt) bilete la ordin inapte să producă efecte juridice datorită lipsei de mandat

a semnatarului, cauzând astfel părții vătămate un prejudiciu total în valoare de

6.722.534.145 ROL (...)".

A mai arătat revizuentul că în considerentele

deciziei penale nr. 1505 din 20 aprilie 2010, pronunțată în recurs de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 9279/118/2009 (care a avut ca obiect

revizuirea deciziei penale nr. 1052 din 24 martie 2009, pentru cazul prevăzut de

art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior), instanța a luat în considerare

o cu totul alta situație de fapt (alta chiar decât aceea pentru care a fost condamnat

prin decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009, pronunțată în recurs de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 632/118/2006), respectiv: „(...) faptul

principal de natură a realiza inducerea în eroare - elementul material al infracțiunii

de înșelăciune sus-menționate în raport cu care a fost adoptată în recurs hotărârea

de condamnare ce se solicită a fi revizuită - l-a constituit ascunderea față de

partea contractantă a unor împrejurări esențiale în încheierea și executarea contractului

cu privire la potențialul financiar propriu al SC D.R. SRL Constanța și condițiile

suplimentare de legalitate instituite pentru efectuarea operațiunilor financiare

necesare în derularea contractului încheiat între părți (...)".

Referitor la validitatea biletelor la ordin

emise doar sub semnătura lui L.V. (administrator al societății), revizuentul a susținut

că hotărârile judecătorești pronunțate într-o cauză civilă, având ca obiect opoziție

la executare, acțiune formulată de SC D.R. SRL, în contradictoriu cu Compania Industrială

G. SA (sentința civilă nr. 3370 din 22 mai 2003, pronunțată de Judecătoria sectorului

1 București și decizia civilă nr. 2426 bis din 5 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul

București,, secția a V-a civilă), prin care a fost respinsă opoziția la executare,

au stabilit că emiterea de bilete numai sub semnătura administratorului societății

D.R., L.V., nu afectează validitatea acestora din perspectiva lipsei de mandat a

semnatarului.

Revizuentul a menționat că potrivit întâmpinării

pe care partea civilă Compania Industrială G. SA a formulat-o în cauză privind opoziția

la executare, a recunoscut și chiar a invocat în fața instanței civile (Judecătoria

sectorului 1 București) împrejurarea că biletele la ordin sunt valide numai cu semnătura

administratorului L.V. Aceste hotărâri se referă la împrejurări care constituie

chestiuni prealabile, cu autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, în

conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (3) C. proc. pen. anterior.

Totodată, a menționat revizuentul că prin

încheieri de ședință succesive, în Dosarele nr. 16117/2002, nr. 16118/2002, nr.

16119/2002 și nr. 11455/2005, la cererea Companiei Industriale G. SA, Judecătoria

sectorului 1 București s-a pronunțat în sensul învestirii cu formulă executorie

a biletelor la ordin emise de SC D.R. SRL, recunoscând validitatea acestora chiar

și numai cu semnătura lui L.V. Și aceste hotărâri judecătorești se referă la împrejurări

care constituie chestiuni prealabile, cu autoritate de lucru judecat în fața instanței

penale, în conformitate cu dispozițiile art. 44 alin. (3) C. proc. pen. anterior

și chiar dacă au fost pronunțate în materie civilă sau comercială, conțin dispoziții,

sub forța autorității de lucru judecat, în conformitate cu dispozițiile art. 44

alin. (3) C. proc. pen. anterior, de natură a caracteriza situația de fapt reținută

diferit in cele două hotărâri penale definitive care fac obiectul prezentei cereri

de revizuire și care nu se pot concilia cu acestea.

Prima instanță a reținut că prin rechizitoriul

nr. 618/P/2005 din 28 aprilie 2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța,

a fost trimis în judecată inculpatul L.V. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, întrucât în calitate

de administrator al SC D.R. SRL Constanța, atât cu prilejul încheierii cât și pe

parcursul derulării contractului nr. xx/2001, având ca obiect vânzarea-cumpărarea

unui număr de 10 autobuze «G. 71», a indus în eroare furnizoarea Compania Industrială

G. SA București, întrucât la data de 25 februarie 2002 a emis un număr de opt bilete

la ordin inapte să producă efecte juridice datorită lipsei de mandat a semnatarului,

prejudiciind astfel partea vătămată, care s-a constituit parte civilă.

Prin sentința penală nr. 150 din 19

martie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța (Dosar nr. 632/118/2006), în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, a fost

achitat inculpatul L.V. pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit

de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior și s-au

respins ca nefondate pretențiile civile formulate, constatându-se că inculpatului

nu i se pot reține valențe frauduloase îndreptate către vânzător, nefiind întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii deduse judecății.

Prin decizia penală nr. 118 din 11

noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, s-a dispus respingerea, ca

nefondate, a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța

și de partea civilă Compania Industrială G. SA București, considerându-se că instanța

de fond a stabilit corect situația de fapt iar soluția de achitare este legală și

temeinică.

Prin decizia penală nr. 1052 din 24

martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și de partea civilă Compania Industrială

G. SA București, au fost casate hotărârile pronunțate anterior și s-a dispus condamnarea

inculpatului L.V. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de

art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, la pedeapsa de 12 ani închisoare

și 5 ani pedeapsă complementară, acesta fiind obligat și la plata sumelor de 672.253,41

RON reprezentând contravaloare marfă, 18.108,54 dolari S.U.A. sau contravaloarea

în RON la data efectuării plății efective, calculată la cursul Băncii Naționale

a României din ziua plății, reprezentând contravaloare marfă și penalități de întârziere

calculate conform art. 15 din actul adițional nr. 1 din 22 februarie 2002 al contractului

de vânzare-cumpărare nr. xx/2001.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

că fapta inculpatului L.V., care în calitate de administrator al SC D.R. SRL Constanța,

atât cu prilejul încheierii cât și pe parcursul derulării contractului nr. xx/2001

având ca obiect vânzarea-cumpărarea unui număr de 10 (zece) autobuze G. 71, a indus

în eroare Compania Industrială G. SA București, prin aceea că la data de 25

februarie 2002 a emis un număr de opt bilete la ordin inapte să producă efecte juridice

datorită lipsei de mandat a semnatarului, cauzând părții vătămate un prejudiciu

în sumă de 6.722.534,145 RON, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii

de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1),

(2), (3) și (5) C. pen. anterior, atât sub aspectul laturii obiective cât și al

laturii subiective, mijloacele de probă administrate în cauză evidențiind intenția

frauduloasă a acestuia, care a efectuat plăți în avans cu ordine de plată transmise

electronic și ulterior a emis biletele la ordin semnate de el, deși știa că vor

fi refuzate la plată, creând o stare de insolvabilitate în detrimentul părții civile,

prin înstrăinarea bunurilor.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de

atac, are ca obiect numai hotărârile penale definitive, trecute în puterea lucrului

judecat, scopul ei fiind acela de reparare a erorilor judiciare, de anulare a hotărârilor

care au consacrat eroarea judiciară și pronunțarea unei noi hotărâri care să reflecte

adevărul.

Cum revizuirea este un remediu procesual

menit să înlăture erorile de fapt pe care le conțin hotărârile judecătorești, nu

pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin care s-a rezolvat fondul cauzei,

instanța soluționând atât acțiunea penală - pronunțând o hotărâre de condamnare,

de achitare sau de încetare a procesului penal - cât și acțiunea civilă alăturată

raportului juridic de drept penal.

În ceea ce privește revizuirea întemeiată

pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior - când două hotărâri

judecătorești nu se pot concilia - trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:

să existe două sau mai multe hotărâri definitive și hotărârile să nu se poată concilia.

Pe cale de consecință, nu pot forma obiectul

unei cereri de revizuire, pentru caz de inconciliabilitate, o hotărâre care a rezolvat

fondul cauzei și o hotărâre pronunțată în căile extraordinare de atac și care nu

implică o rezolvare a fondului.

Cât privește cea de-a doua condiție, starea

de inconciliabilitate poate exista în următoarele ipoteze: hotărârile se referă

la aceeași faptă și la făptuitori diferiți, hotărârile se referă la același făptuitor

și la fapte diferite sau hotărârile se referă la fapte și făptuitori diferiți.

Raportat la cazul concret, cu privire la

primul motiv de revizuire, anume că decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009,

pronunțată în dosarul penal nr. 632/118/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție

și decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în dosarul penal nr. 9279/118/2009 nu se pot concilia, s-a constatat

că nu se circumscrie art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, deoarece

acest caz de revizuire se referă la hotărâri judecătorești penale definitive, prin

care se soluționează o cauză pe fond și în care se rețin împrejurări care nu pot

coexista, care se exclud una pe cealaltă.

Revizuentul a făcut referire la o decizie

penală definitivă prin care s-a soluționat o cauză pe fond, respectiv decizia penală

nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în

dosarul penal nr. 632/118/2006 și o decizie penală definitivă prin care s-a respins

recursul revizuentului L.V. împotriva deciziei penale nr. 117/P din 10

decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța și, implicit, împotriva sentinței penale

nr. 425/CEA din 11 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanța, prin care a fost respinsă

ca inadmisibilă o altă cerere de revizuire formulată de același revizuent.

Decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu îndeplinește condiția de fi o hotărâre

pronunțată pe fondul cauzei pentru a putea fi analizată inconciliabilitatea acesteia

cu o altă hotărâre judecătorească penală definitivă în sensul reglementat de

art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, întrucât prin decizia penală

nr. 1505 din 20 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în dosarul penal nr. 9279/118/2009 a rămas definitivă sentința penală nr. 425/CEA

din 11 noiembrie 2009 a Tribunalului Constanța, prin care s-a respins ca inadmisibilă

cererea de revizuire formulată de condamnat. Prin urmare, nu se poate reține contradicția

între aceasta și decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În ceea ce privește critica revizuentului,

în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia penală nr. 1052 din

24 martie 2009, pronunțată în dosarul penal nr. 632/118/2006, prin care a admis

recursurile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța și a părții civile

Compania Industrială G. SA împotriva deciziei penale nr. 118/P din 11 noiembrie

2008 a Curții de Apel Constanța și a dispus condamnarea lui la pedeapsa închisorii

de 12 ani, a făcut referire la o situație de fapt în parte diferită (în raport de

aceea pentru care a fost efectuată urmărirea penală și pentru care a fost trimis

în judecată), constând în aceea că a reținut următoarele „crearea unei stări de

insolvabilitate în detrimentul Companiei Industriale G. SA, prin înstrăinarea bunurilor"

nu se încadrează în niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 394 alin. (1) C.

proc. pen.

Critica este nefondată, cu atât mai mult

că, prin decizia menționată, L.V. a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, contrar soluțiilor de achitare ale instanțelor

de fond și de apel, prin urmare instanța de recurs avea să motiveze soluția de condamnare,

ținând seama de toate aspectele relevante în cauză, inclusiv împrejurarea că inculpatul

a efectuat plăți în avans cu ordine de plată transmise electronic și ulterior a

emis un număr de 8 bilete la ordin semnate numai de el, deși știa că nu puteau fi

onorate la plată de bancă, cauzând starea de insolvabilitate în detrimentul părții

civile, prin înstrăinarea bunurilor către SC C.A. SA Constanța (administrator F.C.),

urmare licitației publice din 28 mai 2003.

Nici al doilea motiv de revizuire invocat,

constând în faptul că au fost pronunțate încheieri de judecătorii de sector din

București și sentințe civile prin care au fost constatate ca fiind valide biletele

la ordin în litigiu, ceea ce vine în contradicție cu cele reținute de către

Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009

- prin care L.V. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune

- întrucât au caracterul unor chestiuni prealabile conform art. 44 alin. (3) C.

proc. pen. anterior și au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale,

nu se încadrează în prevederile art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior.

Astfel, revizuentul solicită a se constata

că decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

nu se poate concilia cu hotărârile judecătorești civile pronunțate anterior celei

penale.

În Dosarul nr. 9279/118/2009 al Tribunalului

Constanța, având ca obiect cererea de revizuire a aceluiași condamnat se află sentința

civilă nr. 3370 din 22 mai 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București

și decizia civilă nr. 2426/bis din 05 decembrie 2003 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin care a fost respinsă opoziția la executare, acțiune formulată

de SC D.R. SRL în contradictoriu cu Compania Industrială G. SA București (copii

ale acestor înscrisuri se regăsesc și în Dosarul nr. 25/III/6/2010 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Constanța, iar la file se află încheieri de ședință succesive

în Dosarele nr. 16117/2002, nr. 16118/2002, nr. 16119/2002 și nr. 1101455/2005 la

cererea Companiei Industriale G. SA prin care Judecătoria sector 1 București s-a

pronunțat în sensul învestirii cu formulă executorie a biletelor la ordin emise

de către SC D.R. SRL, recunoscând validitatea acestora chiar și numai cu semnătura

lui L.V.).

Acest motiv nu se circumscrie art. 394

alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior, deoarece acest caz de revizuire se referă

la hotărâri judecătorești penale definitive prin care se soluționează o cauză pe

fond și în care se rețin împrejurări care nu pot coexista, care se exclud una pe

cealaltă, or hotărârile civile la care revizuentul a făcut trimitere nu îndeplinesc

condiția de fi hotărâri penale definitive pronunțate pe fondul cauzei pentru a putea

fi analizată inconciliabilitatea acestora cu o altă hotărâre judecătorească penală

definitivă în sensul art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior.

Instanța de fond a apreciat că cererea

de revizuire formulată de condamnatul L.V. nu îndeplinește condiția prealabilă obligatorie,

întrucât motivele invocate nu sunt de natură să justifice revizuirea potrivit cazului

prevăzut în art. 394 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior și având în vedere

și Decizia nr. LX(60) din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în recurs în interesul legii, a respins cererea ca fiind inadmisibilă.

S-a constatat și faptul că anterior acestei

cereri de revizuire, condamnatul a mai formulat patru cereri de revizuire, toate

fiind respinse ca inadmisibile.

Împotriva sentinței nr. 368 din 08 octombrie

2013 pronunțată de Tribunalul Constanța a formulat apel condamnatul L.V., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie,

susținând

că în mod greșit instanța de fond a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire,

netemeinicia respingerii cererii fiind motivată în baza acelorași considerente învederate

prin cererea de revizuire.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței

din perspectiva criticilor formulate, precum și din oficiu, Curtea de Apel Constanța

a constatat următoarele:

Din economia dispozițiilor art. 393 și

394 C. proc. pen. anterior, rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară

de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea

poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. anterior și

numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din același Cod, singurele apte a provoca

o reexaminare în fapt a cauzei penale.

Drept urmare, coroborarea acestor dispoziții

legale impune concluzia condiționării examinării temeiniciei hotărârii atacate,

de exercitarea cererii de revizuire în condițiile legii, cu referire la dispozițiile

art. 393 și 394 C. proc. pen. anterior și a inadmisibilității controlului judiciar,

cu consecința respingerii cererii pentru acest motiv, în situația exprimării de

către partea interesată a altor situații decât cele expres reglementate.

În conformitate cu teoria și practica în

materie, pentru a fi incident cazul de revizuire prev. de art. 394 alin. (1)

lit. e) C. proc. pen. anterior, trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele

condiții: hotărârile definitive ale instanțelor penale să soluționeze fondul cauzei,

în sensul să se pronunțe diferit asupra existenței faptei, a săvârșirii ei de către

inculpat și a vinovăției acestuia, ceea ce denotă că inconciabilitatea trebuie să

se refere la fapte, la împrejurările esențiale ale cauzei care au atras și soluții

de neconciliat; hotărârile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că

se exclud una pe alta, rezultând că inconciabilitatea trebuie concepută în sensul

că într-o hotărâre se afirmă existența unei fapte, iar printr-o altă hotărâre se

neagă expres sau tacit existența acesteia; inconciabilitatea trebuie să rezulte

din ceea ce s-a spus prin hotărârea definitivă, deci prin dispozitiv, iar atunci

când dispozitivul nu este determinant în lămurirea soluțiilor ce nu se pot concilia

se poate apela și la considerentele care-l precizează.

Prin decizia penală nr. 1052 din 24

martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța și de partea civilă Compania Industrială

G. SA București, au fost casate hotărârile pronunțate anterior și s-a dispus condamnarea

inculpatului L.V. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. anterior, la pedeapsa de 12 ani închisoare și

5 ani pedeapsă complementară, acesta fiind obligat și la plata sumelor de 672.253,41

RON reprezentând contravaloare marfă, 18.108,54 dolari S.U.A. sau contravaloarea

RON la data efectuării plății efective, calculată la cursul Băncii Naționale a

României din ziua plății, reprezentând contravaloare marfă și penalități de întârziere

calculate conform art. 15 din actul adițional nr. 1 din 22 februarie 2002 al contractului

de vânzare-cumpărare nr. xx/2001.

Prin decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. 9279/118/2009,

care a avut ca obiect revizuirea sentinței penale menționate mai sus, s-a luat în

considerare o altă situație de fapt decât cea avută în vedere în rechizitoriul prin

care acesta a fost trimis în judecată și chiar în decizia penală nr. 1052 din 24

martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv „faptul principal

de natură a realiza inducerea în eroare, elementul material al infracțiunii de înșelăciune

susmenționate în raport cu care a fost adoptată în recurs hotărârea de condamnare

ce se solicită a fi revizuită, l-a constituit ascunderea față de partea contractantă

a unor împrejurări esențiale în încheierea și executarea contractului cu privire

la potențialul financiar propriu al SC D.R. SRL Constanța și condițiile suplimentare

de legalitate instituite pentru efectuarea operațiunilor financiare necesare în

derularea contractului încheiat între părți (...)".

Întrucât una din hotărâri, respectiv decizia

penală nr. 1505 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în dosarul penal nr. 9279/118/2009, nu a soluționat fondul cauzei, în sensul că

nu s-a pronunțat asupra existenței faptei, a săvârșirii ei de către revizuent și

a vinovăției acestuia, deci nu a pronunțat o soluție de condamnare, de achitare

sau de încetare a procesului penal, apare ca fiind neîndeplinită prima condiție

pentru a se admite în principiu cererea de revizuire.

În ceea ce privește condiția referitoare

la inconciabilitate trebuie observat că, în nici una din hotărârile la care revizuentul

face trimitere nu se neagă existența faptei, a săvârșirii ei de către revizuent

sau a vinovăției acestuia, astfel încât, s-a apreciat că nici a doua condiție nu

este îndeplinită.

S-a reținut, urmare a faptului că nu este

îndeplinită prima condiție, faptul că instanța de fond, admițând cererea de revizuire

ar fi pusă în situația de a soluționa pe fond două cauze penale care au obiect diferit,

ceea ce este inadmisibil.

Față de cele menționate, Curtea de Apel

Constanța, secția penală și pentru cauze penale, cu minori și de familie, prin decizia

penală nr. 163/P din 19 decembrie 2013, în baza art. 379 alin. (1) pct. 1 lit.

b) C. proc. pen. anterior, a respins, ca nefondat apelul formulat de apelantul revizuent

L.V., împotriva sentinței penale nr. 368 din 08 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul

Constanța în Dosarul nr. 7727/118/2013.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

anterior, a fost obligat apelantul revizuent L.V. la plata cheltuielilor judiciare

către stat în cuantum de 200 RON.

În baza art. 189 C. proc. pen. anterior,

onorariul parțial al avocatului desemnat din oficiu, în cuantum de 50 RON, s-a dispus

a se avansa din fondurile Ministerului Justiției în favoarea avocatului D.L.I.

Împotriva deciziei penale nr. 163/P din

19 decembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale

cu minori și de familie, a formulat recurs revizuentul L.V.,

motivele formulate de apărătorul ales fiind

expuse în partea introductivă a hotărârii.

Examinând recursul declarat prin raportare

la dispozițiile art. 385 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 2/2013, cât și din oficiu, în raport de dispozițiile art. 385 alin.

(3) C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

Având în vedere că în cursul soluționării

recursului a intrat în vigoare un nou C. proc. pen., în cauză sunt incidente dispozițiile

tranzitorii din art. 12 din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs

de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (Legea nr. 135/2010 privind

C. proc. pen., în vigoare începând cu data de 01 februarie 2014) declarate împotriva

hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența

aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la

recurs.

Drept urmare, față de data pronunțării

deciziei atacate, respectiv 19 decembrie 2013, în speță sunt aplicabile prevederile

C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Prin legea anterior menționată s-a realizat

o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au

fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de

aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare,

fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului,

reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Recurentul revizuent a invocat cazul de

casare prevăzut de dispozițiile art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen. anterior,

solicitând să se analizeze dacă reținerea unor situații de fapt diferite pot fi

luate în considerare pentru admiterea în principiu a cererii, chiar dacă hotărârile

definitive care nu se pot concilia, în raport de care se solicită revizuirea, sunt

pronunțate în căi de atac diferite (recurs și revizuire).

Înalta Curte constată că judecarea prezentului

recurs se realizează din perspectiva soluției pronunțate prin sentința și decizia

recurată - fiind vorba despre soluționarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă

ca inadmisibilă, și nu de soluționarea fondului cauzei.

Drept urmare, criticile trebuie limitate

a priori la dispozițiile art. 394 și urm. C. proc. pen. anterior, din perspectiva

admisibilității căii extraordinare de atac.

Raportând motivul menționat de recurentul

revizuent - când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot

concilia - la dispozițiile legale enunțate anterior, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1052 din 24

martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul penal

nr. 632/118/2006, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanța și de partea civilă Compania Industrială G. SA București, au

fost casate hotărârile pronunțate anterior și s-a dispus condamnarea inculpatului

L.V. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1),

(2), (3) și (5) C. pen. anterior, la pedeapsa de 12 ani închisoare și 5 ani pedeapsă

complementară.

Prin decizia penală nr. 1505 din 20 aprilie

2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. 9279/118/2009,

a fost respins recursul declarat în cauza având ca obiect revizuirea sentinței penale

nr. 150 din 19 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Constanța (rămasă definitivă

prin decizia penală nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

- Dosar nr. 632/118/2006).

Înalta Curte are în vedere că revizuirea

este o cale de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile judiciare

în rezolvarea cauzelor penale, privind numai hotărârile definitive prin care a fost

soluționat fondul cauzei. În acest sens, în practica instanțelor judecătorești s-a

stabilit că pot fi atacate pe calea revizuirii numai hotărârile definitive prin

care s-a soluționat fondul cauzei prin condamnare, achitare sau încetarea procesului

penal.

Cazul de revizuire prevăzut la art. 349

alin. (1) lit. e) C. proc. pen. anterior privește situațiile când două sau mai multe

hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia. Acest caz presupune, așadar,

existența a două sau mai multor hotărâri penale definitive prin care a fost soluționat

fondul cauzei și care nu se pot concilia.

Înalta Curte constată că prin decizia penală

nr. 1052 din 24 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost soluționat

fondul cauzei, în sensul condamnării revizuentului, iar prin decizia penală nr.

1505 din 20 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost

soluționat recursul într-un dosar având ca obiect revizuirea unei sentințe.

Astfel, raportat la faptul că prin cea

de-a doua hotărâre nu a fost soluționat fondul cauzei, Înalta Curte constată că

în mod corect instanța de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire,

soluție ce a fost menținută de instanța de apel.

Având în vedere considerentele expuse,

constatând că nu este incident niciunul dintre cazurile de casare ce permit examinarea

cauzei din oficiu de instanța de control judiciar, Înalta Curte, conform dispozițiilor

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuentul L.V. împotriva deciziei penale nr. 163/P din 19

decembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale

cu minori și de familie, urmând a fi obligat recurentul revizuent la plata sumei

de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON,

reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de revizuentul L.V. împotriva deciziei penale nr. 163/P din 19 decembrie 2013 a

Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă recurentul revizuent la plata sumei

de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON,

reprezentând onorariul parțial pentru apărarea din oficiu, se avansează din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 27 mai 2014.