ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2796/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2796/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 4266 din 24 mai 2013

a Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția

prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea

formulată de SC L.I.G. SRL în contradictoriu cu D.C..

Pentru a decide

astfel tribunalul a constatat că la 20 martie 2012 SC L.I.G. SRL a solicitat

obligarea pârâtei D.C. la plata sumei de 700.000 euro sub motiv că aceasta din

urmă, în calitate de notar public, a autentificat contractul de

vânzare-cumpărare din 26 mai 2006 a suprafeței de 39,5 ha teren situată în

comuna Crevedia, Județul Dâmbovița, prețul fiind de 700.000 euro; prin Sentința

penală nr. 1061 din 23 decembrie 2009 a Tribunalul București, secția a II-a

penală a fost condamnată B.A. pentru falsificarea cărții de identitate, a fost

anulat contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2006, și a fost dispusă

repunerea în situația anterioară; prin ordonanța din 3 ianuarie 2011 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost dispusă neînceperea

urmăririi penale față de D.C. pentru infracțiunea de abuz în serviciu și

neglijență în serviciu, reținându-se însă săvârșirea acestei din urmă fapte;

că, în consecință, dacă pârâta și-ar fi îndeplinit atribuțiile prevăzute de

art. 45 din Legea nr. 36/1995 ar fi constatat că certificatul fiscal nu

îndeplinea cerințele legii și nu ar fi procedat la autentificarea contractului;

în drept cererea fiind întemeiată pe regulile art. 45 și art. 38 din Legea nr.

36/1995 și art. 998 - 999 C. civ.

Tribunalul a mai

constatat că la 7 decembrie 2012 pârâta a depus întâmpinare invocând excepția

inadmisibilității deoarece nu a fost efectuată procedura concilierii directe;

excepția prescripției dreptului la acțiune și că pe fond cererea este

nefondată; că, relativ la prescripție pârâta a invocat că fapta datează din

anul 2006, iar termenul de prescripție se calculează potrivit art. 3 și art. 8

din Decretul nr. 167/1958 astfel că el începe să curgă cel mai târziu la data

de 21 mai 2008 când prin declarația dată organelor de poliție administratorul

reclamantei a solicitat tragerea la răspundere penală a celor vinovați și s-a

constituit parte civilă în nume personal susținând că banii plătiți sunt ai

lui, această constituire relevând că reclamanta, prin administrator, avea

cunoștință de fapta pe care o imputa notarului public cât și autorului

pretinsei fapte.

Tribunalul a mai

reținut că la 14 decembrie 2012 reclamanta a depus cerere de

modificare-completare solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000

euro și a dobânzii legale de la data autentificării contractului până la

momentul plății efective a debitului.

Prin încheierea din

19 aprilie 2013 a fost admisă în parte excepția netimbrării capătului de

cererea având ca obiect dobânda legală.

Verificând excepția

prescripției tribunalul a constatat că potrivit art. 8 din Decretul nr.

167/1958 prescripția dreptului la acțiunea în reparație începe să curgă de la

data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe

cel care răspunde de ea; că în cauză la 21 mai 2008 P.G., administrator al

reclamantei din 2004, a indicat în mod expres că în opinia sa notarul D.C. este

complice la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, solicitând tragerea la

răspunderea penală a acesteia; că deci de la momentul arătat reclamanta trebuia

să cunoască cine este vinovat de producerea pagubei.

Totodată, tribunalul

a reținut că în ceea ce privește prejudiciul, "acesta s-a produs în

patrimoniul reclamantei la momentul încheierii contractului, când s-a plătit

prețul, dar nu s-a primit în schimb proprietatea terenului, deoarece vânzătorul

nu avea calitatea de proprietar al bunului."

Tribunalul a

înlăturat teza reclamantei prin care susținea "că prejudiciul a fost

produs abia la momentul anulării contractului, ce reprezenta titlul său de

proprietate". Tribunalul a reținut că această teză nu este fondată

deoarece "reclamata nu a primit niciodată proprietatea terenului, nu a

operat transferul dreptului de proprietate prin respectivul contract deși

prețul a fost plătit, deci prejudiciul a luat naștere la momentul plății."

Ulterior tribunalul a

revenit și a reținut că la 21 mai 2008 reclamanta trebuia să cunoască paguba și

persoana vinovată pentru că informațiile pe care le-a avut administratorul

societății erau accesibile și societății.

Constatând că cererea

de chemare în judecată a fost formulată la 15 martie 2008 tribunalul a

concluzionat că dreptul material la acțiune s-a împlinit la 21 mai 2011 și că

în consecință excepția prescripției este fondată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel SC L.I.G. SRL.

Prin Decizia civilă

nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta SC L.I.G. SRL, a fost

anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea de Apel a

reținut că obiectul litigiului este repararea prejudiciului de către notarul

public ce a autentificat contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2006 și a

antecontractului la acest contract, autentificat în martie 2006.

Curtea a mai reținut

că un contract, chiar dacă este suspectat că ar fi anulabil, își produce

efectul, fiind în vigoare până la momentul la care el este anulat neavând nicio

importanță faptul că elementul care antrenează nulitatea este de natură penală

sau nu.

În speță este vorba

de vânzarea lucrului altuia, prin substituirea consimțământului adevăratului

proprietar iar faptul că această substituire s-a făcut printr-o operație ce

întrunește elementele infracțiunii de fals este lipsită de importanță.

În aceste condiții,

până la 4 ianuarie 2010, a reținut curtea, nu a existat prejudiciul. El era

însă probabil, motiv pentru care reclamantul a sesizat organele de cercetare

penală pentru verificări. Această sesizare nu constituie însă momentul de la

care ar curge termenul de prescripție de 3 ani.

Curtea a reținut că

nu trebuie să se confunde delictul civil constând într-o faptă prejudiciabilă,

cum ar fi un accident ce a produs vătămări, când este cert că există

prejudiciul și termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii

faptei și a cunoașterii autorului, cu ipoteza unui delict constând într-un doi

utilizat cu ocazia încheierii contractului, cum este în speță, când prescripția

reparării prejudiciului începe să curgă de la data producerii prejudiciului,

respectiv anularea contractului. Dacă nu s-a solicitat repunerea părților în

situația anterioară și eventualele daune-interese termenul de prescripție al

acțiunii separate începe să curgă de la data la care hotărârea rămâne

definitivă. Mai mult, practica judiciară calculează termenul de prescripție nu

de la data anulării contractului ci de la data la care a fost executată

hotărârea de anulare a contractului, adică de la data la care, de exemplu,

adevăratul proprietar a executat hotărârea și a intrat în posesia terenului

deținut de cumpărătorul evins.

Faptul că P.G. a

formulat plângere penală și că s-a constituit parte civilă nu are relevanță

asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al

dreptului reclamantei. Așa cum s-a arătat, până la anularea contractului

societatea nu a fost prejudiciată.

Nu a fost reținută

nici teza invocată de intimată în apel, potrivit căreia prejudiciul nu ar fi

fost produs prin anularea contractului ci prin faptul că apelanta-reclamantă a

plătit prețul terenului lui B.A., aceasta nefiind adevărata proprietară a

terenului.

Existența sau nu a

prejudiciului produs prin fapta arătată nu poate fi stabilită decât odată cu

analiza fondului litigiului.

Instanțele au de

verificat în acest stadiu momentul de la care reclamanta putea pretinde că este

prejudiciată prin autentificarea notarială a cumpărării bunului altuia în

condițiile în care contractul a fost anulat dar este cert că reclamanta nu

putea pretinde o reparație decât după anularea contractului.

În concluzie, nu a

fost reținută apărarea pârâtei, prin care i se opune reclamantei prescripția

însă pe argumente ce țin de fondul litigiului. Faptul că reclamanta a plătit

prețul unei persoane ce s-a pretins proprietară, folosind mijloace dolosive, nu

poate împiedica reclamanta, ce s-a văzut prejudiciată prin anularea

contractului din acest motiv, să solicite instanței verificarea condițiilor

răspunderii delictuale în sarcina pârâtei, invocând faptul că plata a fost

făcută neproprietarului datorită culpei pârâtei. La fel, faptul că instanța

penală a dispus repunerea părților în situația anterioară nu poate să împiedice

pe reclamantă să solicite instanței să verifice existența condițiilor

răspunderii delictuale a pârâtei pe motiv că prejudiciul a fost reparat.

Curtea a reținut că

prescripția dreptului subiectiv la acțiune curge de la momentul la care victima

a cunoscut sau trebuia să cunoască existența cumulativă a condițiilor acțiunii

civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită și autorului faptei. în speță, în

condițiile în care reclamanta a fost prejudiciată la data anulării

contractului, termenul de prescripție al acțiunii curge de la acest moment căci

de atunci se poate supune verificării instanței culpa persoanelor ce au

autentificat contractul. Anterior acestui moment reclamanta nu putea pretinde

că sunt întrunite condițiile răspunderii profesionale a pârâtei căci i s-ar fi

opus lipsa elementului prejudiciu.

Împotriva Deciziei

civile nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, a formulat recurs de recurenta-pârâtă D.C..

În drept a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor recurenta susține că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată

fără temei legal și cu aplicarea greșită a legii în ce privește analiza

prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva instituției juridice

a vânzării lucrului altuia și sub aspectul răspunderii civile delictuale.în

speță nu se regăsește situația vânzării lucrului altuia, iar prejudiciul

pretins nu este în legătură cu prestațiile contractuale ci cu plata sumei de

700.000 euro unei persoane străine de contract, fără nicio cauză juridică

pentru această plată, prin urmare momentul anulării contractului de

vânzare-cumpărare este indiferent pentru nașterea prejudiciului pretins de

reclamantă. Prejudiciul tras din remiterea sumei de bani ia naștere la momentul

remiterii sumei de bani către persoana respectivă și a fost cunoscut cert de

către reclamantă din momentul în care aceasta a aflat că B.A. nu este partea

vânzătoare din contract, neavând identitate, pe care o pretindea.

Recurenta arată că

momentul de la care poate cere cumpărătorul repararea prejudiciului este

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 respectiv data de la care

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care

răspunde de ea. Instanța de apel a aplicat greșit această regulă reținând că în

condițiile în care reclamanta a fost prejudiciată la data anulării contractului

termenul de prescripție al acțiunii curge de la acest moment căci de atunci se

poate supune verificării instanței culpa persoanelor ce au autentificat

contractul. Instanța de apel, fără temei legal a reținut că reclamanta nu putea

formula anterior anulării contractului de vânzare-cumpărare o acțiune în

repararea prejudiciului rezultat din remiterea sumei de bani către B.A..

Înalta Curte,

examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, reține

incidența în cauză a art. 302

1

lit. c), C. proc. civ. motivat de

următoarele considerente:

Obiect

al recursului de față îl formează decizia instanței de apel iar în critica

acesteia recurenta nu a dezvoltat motivul de nelegalitate pe care-l indică,

art. 304, pct. 9 C. proc. civ., aceasta neevocând și nesusținând încălcarea sau

interpretarea eronată a vreunui text de lege și nici că hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal din perspectiva Decretului nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă.

Aspectele învederate

de recurentă privind data de la care consideră aceasta că a început să curgă

termenul de prescripție în cauză, ține de aprecierea situației de fapt ceea ce

excede controlului instanței de recurs în absența unor dispoziții legale care

să prevadă explicit data de la care curge termenul de prescripție aplicabil

situației dedusă judecății.

Cum recurenta s-a limitat în a critica numai

netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul aprecierii probatoriului cu privire

la stabilirea datei de început a prescripției, criticile formulate se situează

în afara limitelor de verificare impuse de art. 304 C. proc. civ., partea introductivă,

pentru instanța de recurs și care au ca obiect numai legalitatea hotărârii

atacate.

Potrivit art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de

nelegalitate sunt prevăzute în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. A motiva

recursul înseamnă, pe de o parte, a arăta motivul de modificarea sau casare,

prin indicarea unuia dintre motivele de la art. 304 C. proc. civ., iar, pe de

altă parte, a dezvolta motivul, în sensul formulării unor critici privind modul

de judecată al instanței de apel, raportat la motivul de modificare sau de

casare invocat.

În speță, Înalta

Curte constată că, deși recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei

atacate, indicând motivul de modificare reglementat prin dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu permit

încadrarea lor în dispozițiile legale mai sus menționate.

Recurenta este, în

realitate, nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a analizat

probatoriile administrate în cauză. Or, aprecierea probelor nu constituie un

aspect de nelegalitate al hotărârii pronunțate, cu atât mai puțin susceptibil

de a fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci un aspect de

netemeinicie al hotărârii, ceea ce nu poate face obiect de analiză pentru

instanța de recurs.

În consecință,

reținând că recurenta nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată nulitatea recursului declarat de aceasta,

motivele invocate neîncadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă D.C. împotriva Deciziei civile

nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă, în temeiul art. 302

1

, alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 septembrie 2014.

Procesat de GGC - CL