ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2796/2014

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 4266 din 24 mai 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de SC L.I.G. SRL în contradictoriu cu D.C.. Pentru a decide astfel tribunalul a constatat că la 20 martie 2012 SC L.I.G. SRL a solicitat obligarea pârâtei D.C. la plata sumei de 700.000 euro sub motiv că aceasta din urmă, în calitate de notar public, a autentificat contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2006 a suprafeței de 39,5 ha teren situată în comuna Crevedia, Județul Dâmbovița, prețul fiind de 700.000 euro; prin Sentința penală nr. 1061 din 23 decembrie 2009 a Tribunalul București, secția a II-a penală a fost condamnată B.A.

pentru falsificarea cărții de identitate, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2006, și a fost dispusă repunerea în situația anterioară; prin ordonanța din 3 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost dispusă neînceperea urmăririi penale față de D.C. pentru infracțiunea de abuz în serviciu și neglijență în serviciu, reținându-se însă săvârșirea acestei din urmă fapte; că, în consecință, dacă pârâta și-ar fi îndeplinit atribuțiile prevăzute de art. 45 din Legea nr. 36/1995 ar fi constatat că certificatul fiscal nu îndeplinea cerințele legii și nu ar fi procedat la autentificarea contractului; în drept cererea fiind întemeiată pe regulile art. 45 și art. 38 din Legea nr. 36/1995 și art. 998 - 999 C. civ.

Tribunalul a mai constatat că la 7 decembrie 2012 pârâta a depus întâmpinare invocând excepția inadmisibilității deoarece nu a fost efectuată procedura concilierii directe; excepția prescripției dreptului la acțiune și că pe fond cererea este nefondată; că, relativ la prescripție pârâta a invocat că fapta datează din anul 2006, iar termenul de prescripție se calculează potrivit art. 3 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 astfel că el începe să curgă cel mai târziu la data de 21 mai 2008 când prin declarația dată organelor de poliție administratorul reclamantei a solicitat tragerea la răspundere penală a celor vinovați și s-a constituit parte civilă în nume personal susținând că banii plătiți sunt ai lui, această constituire relevând că reclamanta, prin administrator, avea cunoștință de fapta pe care o imputa notarului public cât și autorului pretinsei fapte.

Tribunalul a mai reținut că la 14 decembrie 2012 reclamanta a depus cerere de modificare-completare solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 700.000 euro și a dobânzii legale de la data autentificării contractului până la momentul plății efective a debitului. Prin încheierea din 19 aprilie 2013 a fost admisă în parte excepția netimbrării capătului de cererea având ca obiect dobânda legală. Verificând excepția prescripției tribunalul a constatat că potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prescripția dreptului la acțiunea în reparație începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea; că în cauză la 21 mai 2008 P.G., administrator al reclamantei din 2004, a indicat în mod expres că în opinia sa notarul D.C.

este complice la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, solicitând tragerea la răspunderea penală a acesteia; că deci de la momentul arătat reclamanta trebuia să cunoască cine este vinovat de producerea pagubei.

Totodată, tribunalul a reținut că în ceea ce privește prejudiciul, "acesta s-a produs în patrimoniul reclamantei la momentul încheierii contractului, când s-a plătit prețul, dar nu s-a primit în schimb proprietatea terenului, deoarece vânzătorul nu avea calitatea de proprietar al bunului." Tribunalul a înlăturat teza reclamantei prin care susținea "că prejudiciul a fost produs abia la momentul anulării contractului, ce reprezenta titlul său de proprietate". Tribunalul a reținut că această teză nu este fondată deoarece "reclamata nu a primit niciodată proprietatea terenului, nu a operat transferul dreptului de proprietate prin respectivul contract deși prețul a fost plătit, deci prejudiciul a luat naștere la momentul plății." Ulterior tribunalul a revenit și a reținut că la 21 mai 2008 reclamanta trebuia să cunoască paguba și persoana vinovată pentru că informațiile pe care le-a avut administratorul societății erau accesibile și societății.

Constatând că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 15 martie 2008 tribunalul a concluzionat că dreptul material la acțiune s-a împlinit la 21 mai 2011 și că în consecință excepția prescripției este fondată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel SC L.I.G. SRL. Prin Decizia civilă nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta SC L.I.G. SRL, a fost anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea de Apel a reținut că obiectul litigiului este repararea prejudiciului de către notarul public ce a autentificat contractul de vânzare-cumpărare din 26 mai 2006 și a antecontractului la acest contract, autentificat în martie 2006. Curtea a mai reținut că un contract, chiar dacă este suspectat că ar fi anulabil, își produce efectul, fiind în vigoare până la momentul la care el este anulat neavând nicio importanță faptul că elementul care antrenează nulitatea este de natură penală sau nu. În speță este vorba de vânzarea lucrului altuia, prin substituirea consimțământului adevăratului proprietar iar faptul că această substituire s-a făcut printr-o operație ce întrunește elementele infracțiunii de fals este lipsită de importanță.

În aceste condiții, până la 4 ianuarie 2010, a reținut curtea, nu a existat prejudiciul. El era însă probabil, motiv pentru care reclamantul a sesizat organele de cercetare penală pentru verificări. Această sesizare nu constituie însă momentul de la care ar curge termenul de prescripție de 3 ani. Curtea a reținut că nu trebuie să se confunde delictul civil constând într-o faptă prejudiciabilă, cum ar fi un accident ce a produs vătămări, când este cert că există prejudiciul și termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii faptei și a cunoașterii autorului, cu ipoteza unui delict constând într-un doi utilizat cu ocazia încheierii contractului, cum este în speță, când prescripția reparării prejudiciului începe să curgă de la data producerii prejudiciului, respectiv anularea contractului.

Dacă nu s-a solicitat repunerea părților în situația anterioară și eventualele daune-interese termenul de prescripție al acțiunii separate începe să curgă de la data la care hotărârea rămâne definitivă. Mai mult, practica judiciară calculează termenul de prescripție nu de la data anulării contractului ci de la data la care a fost executată hotărârea de anulare a contractului, adică de la data la care, de exemplu, adevăratul proprietar a executat hotărârea și a intrat în posesia terenului deținut de cumpărătorul evins. Faptul că P.G. a formulat plângere penală și că s-a constituit parte civilă nu are relevanță asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului reclamantei.

Așa cum s-a arătat, până la anularea contractului societatea nu a fost prejudiciată. Nu a fost reținută nici teza invocată de intimată în apel, potrivit căreia prejudiciul nu ar fi fost produs prin anularea contractului ci prin faptul că apelanta-reclamantă a plătit prețul terenului lui B.A., aceasta nefiind adevărata proprietară a terenului. Existența sau nu a prejudiciului produs prin fapta arătată nu poate fi stabilită decât odată cu analiza fondului litigiului. Instanțele au de verificat în acest stadiu momentul de la care reclamanta putea pretinde că este prejudiciată prin autentificarea notarială a cumpărării bunului altuia în condițiile în care contractul a fost anulat dar este cert că reclamanta nu putea pretinde o reparație decât după anularea contractului.

În concluzie, nu a fost reținută apărarea pârâtei, prin care i se opune reclamantei prescripția însă pe argumente ce țin de fondul litigiului. Faptul că reclamanta a plătit prețul unei persoane ce s-a pretins proprietară, folosind mijloace dolosive, nu poate împiedica reclamanta, ce s-a văzut prejudiciată prin anularea contractului din acest motiv, să solicite instanței verificarea condițiilor răspunderii delictuale în sarcina pârâtei, invocând faptul că plata a fost făcută neproprietarului datorită culpei pârâtei. La fel, faptul că instanța penală a dispus repunerea părților în situația anterioară nu poate să împiedice pe reclamantă să solicite instanței să verifice existența condițiilor răspunderii delictuale a pârâtei pe motiv că prejudiciul a fost reparat.

Curtea a reținut că prescripția dreptului subiectiv la acțiune curge de la momentul la care victima a cunoscut sau trebuia să cunoască existența cumulativă a condițiilor acțiunii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită și autorului faptei. în speță, în condițiile în care reclamanta a fost prejudiciată la data anulării contractului, termenul de prescripție al acțiunii curge de la acest moment căci de atunci se poate supune verificării instanței culpa persoanelor ce au autentificat contractul. Anterior acestui moment reclamanta nu putea pretinde că sunt întrunite condițiile răspunderii profesionale a pârâtei căci i s-ar fi opus lipsa elementului prejudiciu. Împotriva Deciziei civile nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a formulat recurs de recurenta-pârâtă D.C..

În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor recurenta susține că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată fără temei legal și cu aplicarea greșită a legii în ce privește analiza prescripției dreptului material la acțiune din perspectiva instituției juridice a vânzării lucrului altuia și sub aspectul răspunderii civile delictuale.în speță nu se regăsește situația vânzării lucrului altuia, iar prejudiciul pretins nu este în legătură cu prestațiile contractuale ci cu plata sumei de 700.000 euro unei persoane străine de contract, fără nicio cauză juridică pentru această plată, prin urmare momentul anulării contractului de vânzare-cumpărare este indiferent pentru nașterea prejudiciului pretins de reclamantă.

Prejudiciul tras din remiterea sumei de bani ia naștere la momentul remiterii sumei de bani către persoana respectivă și a fost cunoscut cert de către reclamantă din momentul în care aceasta a aflat că B.A. nu este partea vânzătoare din contract, neavând identitate, pe care o pretindea. Recurenta arată că momentul de la care poate cere cumpărătorul repararea prejudiciului este prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 respectiv data de la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Instanța de apel a aplicat greșit această regulă reținând că în condițiile în care reclamanta a fost prejudiciată la data anulării contractului termenul de prescripție al acțiunii curge de la acest moment căci de atunci se poate supune verificării instanței culpa persoanelor ce au autentificat contractul.

Instanța de apel, fără temei legal a reținut că reclamanta nu putea formula anterior anulării contractului de vânzare-cumpărare o acțiune în repararea prejudiciului rezultat din remiterea sumei de bani către B.A.. Înalta Curte, examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor invocate, reține incidența în cauză a art. 302 1 lit. c), C. proc. civ. motivat de următoarele considerente: Obiect al recursului de față îl formează decizia instanței de apel iar în critica acesteia recurenta nu a dezvoltat motivul de nelegalitate pe care-l indică, art. 304, pct. 9 C. proc. civ., aceasta neevocând și nesusținând încălcarea sau interpretarea eronată a vreunui text de lege și nici că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal din perspectiva Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Aspectele învederate de recurentă privind data de la care consideră aceasta că a început să curgă termenul de prescripție în cauză, ține de aprecierea situației de fapt ceea ce excede controlului instanței de recurs în absența unor dispoziții legale care să prevadă explicit data de la care curge termenul de prescripție aplicabil situației dedusă judecății. Cum recurenta s-a limitat în a critica numai netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul aprecierii probatoriului cu privire la stabilirea datei de început a prescripției, criticile formulate se situează în afara limitelor de verificare impuse de art. 304 C. proc. civ., partea introductivă, pentru instanța de recurs și care au ca obiect numai legalitatea hotărârii atacate.

Potrivit art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Motivele de nelegalitate sunt prevăzute în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a arăta motivul de modificarea sau casare, prin indicarea unuia dintre motivele de la art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a dezvolta motivul, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apel, raportat la motivul de modificare sau de casare invocat. În speță, Înalta Curte constată că, deși recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, indicând motivul de modificare reglementat prin dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitor la situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu permit încadrarea lor în dispozițiile legale mai sus menționate. Recurenta este, în realitate, nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a analizat probatoriile administrate în cauză. Or, aprecierea probelor nu constituie un aspect de nelegalitate al hotărârii pronunțate, cu atât mai puțin susceptibil de a fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci un aspect de netemeinicie al hotărârii, ceea ce nu poate face obiect de analiză pentru instanța de recurs. În consecință, reținând că recurenta nu s-a conformat exigențelor cerute de art. 302 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată nulitatea recursului declarat de aceasta, motivele invocate neîncadrându-se în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă D.C. împotriva Deciziei civile nr. 32 din 17 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în temeiul art. 302 1 , alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2014. Procesat de GGC - CL