ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3636/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3636/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față, din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 804/2 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în

promovarea acțiunii, invocată de pârâtă, a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta B.N.C.M.L., în contradictoriu cu pârâta V.M.E. și s-a constatat

nulitatea absolută a Convenției autentificate din 28 septembrie 2006 de către

notarul public Z.Ș.S.; s-a luat act că reclamanta își rezervă dreptul de a

solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată.

Pentru a hotărî în acest sens, în

esență, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată

înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la 05

septembrie 2008, sub nr. 10947/301/2008, reclamanta B.N.C.M.L. a solicitat ca,

în contradictoriu cu intimata V.M.E., să se constate nulitatea absolută a

convenției autentificate din 28 septembrie 2006 de către B.N.P. Z.Ș.S. pentru:

1) incapacitatea specială a pârâtei de a fi cesionară de drepturi litigioase,

potrivit art. 1306 C. civ., în calitatea sa de avocat în cadrul Baroului

București; 2) neseriozitarea prețului cesiunii, potrivit art. 1303 C. civ.,

care a fost de 20.000 euro, față de valoarea de piață de 14.000.000 euro; 3)

cauza ilicită, deoarece diferența dintre prețul încasat și cel de circulație,

adică 10.000.000 euro, ar fi putut să fie încasat în echivalent de la Statul

român în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar prin actele juridice

încheiate, pârâta a încasat 20.000 euro, iar pârâta - societate comercială

urmărește cumpărarea de la Statul român a investiției efectuate.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 1303, 1306, 1309 și art. 1403 C. civ.

Cauza a fost declinată în favoarea

Tribunalului București, secția a IV a civilă, prin sentința civilă nr. 324 din 19

ianuarie 2009 a Judecătoriei Sectorului 3 București, în considerarea

dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ., ea fiind înregistrată la 14 aprilie

2009 pe rolul acestei instanțe, sub nr. 15385/3/2009.

Examinând cu prioritate excepția

invocată de pârâtă, tribunalul a reținut că excepția lipsei de interes este

nefondată, dat fiind că nu poate fi negat folosul practic al promovării

acțiunii reclamantei, folos care constă în readucerea în patrimoniul său a

dreptului la despăgubiri transmis cu titlu oneros pârâtei prin convenția

autentificată din 2006, drept ce decurge din dispozițiile art. 2 din Decizia nr.

4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA.

În ceea ce privește fondul cauzei,

tribunalul a constatat ca fiind verificat în cauză cel dintâi motiv de nulitate

absolută invocat în legătură cu convenția autentificată din 28 septembrie 2006,

respectiv încălcarea incapacității speciale reglementată prin dispozițiile art.

1309 C. civ. în materia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în

persoana pârâtei care, ca avocat în cadrul Baroului București, a cumpărat de la

reclamantă dreptul litigios împotriva Statului român la despăgubiri în

condițiile legii speciale, drept conferit de art. 2 din Decizia nr. 4449 din 28

septembrie 2006, deși pârâta nu putea fi cesionară de drepturi litigioase.

Cel de-al doilea motiv de nulitate

absolută - neseriozitatea prețului cesiunii - a fost găsit drept nefondat,

reținându-se că reclamanta a vândut pârâtei pentru suma de 20.000 euro un drept

la despăgubiri cu caracter eventual și incert, astfel că prețul nu poate fi

considerat derizoriu, disproporționat întrucât în determinarea acestei

caracteristici a bunului se are în vedere nu doar valoarea bunului vândut, ci

și caracterul eventual al dreptului transmis.

Nici cel de-al treilea motiv de

nulitate a convenției nu a fost găsit întemeiat - cauza ilicită și frauda la

lege - pretinzându-se că atât SC Z. SA, dar și pârâta care îi acordă

consultanță juridică acesteia, au intenționat fraudarea intereselor reclamantei

și Statului român, însă s-a reținut că această intenție nu a fost probată și nu

rezultă din cuprinsul convențiilor încheiate între părți.

Cauza ilicită a convenției

autentificată din 28 septembrie 2006 nu poate fi dedusă din simpla nemulțumire

a reclamantei care consideră că a primit un preț prea mic în raport cu valoarea

de circulație a imobilului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâta V.M.E., care a fost respins prin Decizia civilă nr. 205/ A din 8 mai

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că instanța de fond a făcut o corectă interpretare

șu aplicare a art. 1309 C. civ. vechi, care nu a devenit caduc în ceea ce îi

privește pe avocați, întrucât finalitatea urmărită de legiuitor la data

redactării textului de lege, ocrotirea prestigiului justiției, este de

actualitate, chiar dacă nu mai pot participa acum, ca organ deliberative, la

înfăptuirea justiției.

În acest sens, instanța a constatat că

obiectul ocrotirii și asigurării prestigiului justiției a fost mereu și este și

în prezent o temă de interes general, înmulțindu-se și diversificându-se

formele și instrumentele juridice prin care legiuitorul actual urmărește atingerea

acestui obiectiv, chiar dacă rațiunile sunt astăzi altele decât cele existente

la data redactării C. civ. vechi.

Dovada contrarie este dată de faptul

că aceeași incapacitate specială de a cumpăra drepturi litigioase nu numai că a

fost din nou consacrată în conținutul reglementării Noului C. civ. (art. 1653),

dar ea a fost extinsă și la alte profesii juridice, cum ar fi cea de notari

publici, consilieri juridici, practicieni în insolvență, executorii

judecătorești sau chiar grefieri.

Instanța de apel a reținut că nevoia

acestei reglementări nu a fost dată de o prezumție de complicitate în fraudă

prin acte de corupție între magistrați și celelalte profesii juridice enumerate

de dispozițiile art. 1653 C. civ., ci din dorința de a preîntâmpina orice

astfel de posibile fapte de natură să slăbească prestigiul justiției, fie și

numai prin presiunile sporite la care ar fi supuși magistrații în astfel de

cauze.

Prin urmare, chiar dacă determinată de

alte realități sociale, asigurarea prestigiului justiției a fost și rămâne pe

mai departe un obiectiv prezent în preocupările legiuitorului actual, astfel că

nu s-ar putea susține că textul art. 1309 C. civ. vechi, ca unul din

instrumentele create pentru atingerea acestui scop, ar fi devenit vreun moment

caduc, în dispozițiile sale privitoare la avocați.

Curtea de apel a apreciat că prima

instanță a calificat în mod corect dreptul transmis prin convenția contestată

ca fiind unul litigios și a achiesat la întreaga agumentație de fapt și de

drept a tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta V.M.E. care a susținut, în esență, că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu interpretarea si aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ), respectiv a art. 1403 Vechiul C. civ.

coroborat cu art. 1309 Vechiul C. civ., art. 21 si următoarele si 29 din Legea nr.

10/2001, art. 16-18 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocate, recurenta a reiterat, în bună măsură, apărările din fața instanței de

apel sub următoarele aspecte:

ce fac obiectul convenției 1590/28 septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin

interpretarea greșită a art. 21 si 29 din Legea nr. 10/2001, art. 16 - 18

(„proceduri administrative") din Legea nr. 247/2005 - titlul VII (regimul

stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv),

coroborat cu art. 1403 si 1309 Vechiul C. civ.

ce fac obiectul convenției 1590/28 septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin

interpretarea greșită a art. 1403 coroborat cu art. 1309 Vechiul C. civ., si

extinderea eronată a caracterului litigios asupra oricărui drept incert,

eventual, existent ca vocație.

nelegal excepția lipsei de interes a reclamantei în anularea convenției prin

aplicarea și interpretarea greșita a art. 109 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele care succed:

Cât privește primele două critici, se

va reține calificarea corectă a drepturilor ce fac obiectul convenției din 28

septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin interpretarea corectă a art. 21 si 29

din Legea nr. 10/2001, a art. 16 - 18 („proceduri administrative") din

Legea nr. 247/2005 - titlul VII (regimul stabilirii si plații despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv), coroborat cu art. 1403 și 1309 Vechiul C.

civ., nefiind extins caracterul litigios asupra oricărui drept incert,

eventual, existent ca vocație.

Potrivit art. 1403 C. civ., lucrul se

socotește litigios când există proces sau contestație asupra fondului

dreptului.

Instanța de apel a procedat în mod

necesar și corect la lămurirea obiectului convenției contestate, dat fiind că

prin motivele apelului său, pârâta a denaturat sensul și înțelesul precis al

actelor juridice încheiate de părți în data de 28 septembrie 2006, afirmând că

obiectul contractului de cesiune autentificat din 28 septembrie 2006 l-a

constituit dreptul la despăgubiri consacrat în favoarea reclamantei în mod

irevocabil prin Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA,

drept nemaisupus nici unei contestări ca urmare a declarațiilor autentificate din

28 septembrie 2006 date de reclamantă. Clarificarea se impunea și datorită

faptului că aceeași imprecizie se regăsea strecurată și în considerentele

hotărârii de primă instanță, altfel corectă și legală în substanța sa.

Din analiza actelor juridice încheiate

de părți în ziua de 28 septembrie 2006, instanța de apel a stabilit în mod

corect că, ceea ce a făcut obiectul contractului de cesiune, a cărui nulitate

s-a invocat prin acțiunea de față, a fost dreptul la despăgubiri decurgând din

calitatea reclamantei - nu de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001,

după cum se afirmă în acțiune, această calitate nefiindu-i încă recunoscută de

autoritatea competentă, potrivit legii, să-i soluționeze notificarea, până la

momentul facerii actului - ci de titulară a Notificării din 19 martie 2001 cu

privire la imobilul compus din teren în suprafață de 23.523 mp situat în

București, sector 1, împreună cu construcțiile existente pe acesta la data

naționalizării.

Altfel spus, reclamanta a înțeles să transfere

cu titlu oneros pârâtei toate drepturile ce i se vor acorda ca măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul menționat

anterior, printr-o decizie emisă de entitatea învestită cu soluționarea

notificării.

Deși în cuprinsul aceleiași convenții

se arată că reclamanta „înțelege să transfere către d-na V.M.E. toate

drepturile decurgând din Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z.

SA către d-na B.N.C.M.L., decizie ce reprezintă soluționarea notificării din 19

martie 2001, instanța de apel a reținut că, practic, decizia menționată nu

acordă reclamantei nici un drept, ci doar respinge cererea reclamantei de

restituire în natură a imobilului notificat, transmite dosarul Notificării

către Secretariatul General al C.C.S.D. în vederea analizării posibilității de

acordare a despăgubirii de către instituția implicată în privatizare, A.V.A.S,

în condițiile Legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul

notificat și îndrumă reclamanta ca pentru cealaltă parte a imobilului

notificat, deținut de Primăria Municipiului București, să se adreseze acestei

autorități.

În consecință, este fundamental

greșită susținerea recurentei că dreptul la despăgubiri transmis ei nu este

unul litigios întrucât dreptul era cert, sigur, nesusceptibil de contestație și

consacrat irevocabil prin Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006, urmare a

renunțărilor făcute de reclamantă la dreptul subiectiv dedus judecății în Dosarul

nr. 15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului București și la dreptul de a ataca

Decizia emisă de SC Z. SA sub nr. 4449 din 28 septembrie 2006.

În acord cu regimul juridic al bunului

notificat deținut în patrimoniul SC Z. SA în temeiul titlului de proprietate

reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 5 iulie 2006

emis în baza H.G. nr. 834/1991 de M.A.P.D.R., societate care a fost privatizată

în 2004, și cu reglementările conținute în Legea nr. 10/2001 aplicabile

cazului, respectiv art. 27 (devenit art. 29 în urma modificărilor aduse legii

prin Legea nr. 247/2005 și a republicării Legii nr. 10/2001, text ce trebuie

avut în vedere împreună cu Decizia nr. 848/2008 a Curții Constituționale),

instanța de apel a reținut corect că, atât în forma inițială a legii, cât și în

forma ei de după republicare și declararea neconstituționalității art. 29 alin.

(1), singura competență a SC Z. SA în legătură cu soluționarea Notificării din 19

martie 2001 trimisă ei, era aceea de a se pronunța asupra cererii reclamantei

de a i se restitui în natură imobilul notificat, competență pe care aceasta

și-a respectat-o cum o dovedește conținutul Deciziei nr. 4449 din 28 septembrie

2006.

În consecință, SC Z. SA nici nu avea,

potrivit legii, nici o competență în a recunoaște reclamantei vreun drept la

despăgubiri pentru imobilul notificat, pe care nu l-a restituit acesteia în

natură, potrivit înțelegerii intervenite între aceste părți prin convenția

autentificată din 28 septembrie 2006.

În plus, declarațiile autentificate din

28 septembrie 2006 au fost date de către reclamantă în contextul convenției pe

care aceasta a încheiat-o cu SC Z. SA., autentificată din 28 septembrie 2006,

și prin care ea a înțeles să renunțe la a mai pretinde măsura reparatorie a

restituirii în natură a imobilului notificat față de această societate

deținătoare a terenului său, acceptând să-i recunoască definitiv și irevocabil

calitatea de proprietar exclusiv al terenului și construcțiilor, angajându-se

să nu-i conteste niciodată în justiție calitatea astfel recunoscută și nici

titlul de proprietate deținut de SC Z. SA, dar și să renunțe cu titlu oneros la

procedurile inițiate prin care tindea la redobândirea materială a imobilului.

Una dintre acestea, menționată expres în convenția încheiată (la pct. 5) a fost

cea judiciară, în revendicarea imobilului, în Dosarul nr. 15748/3/2005 aflat pe

rolul Tribunalului București, secția a lll-a civilă, iar cealaltă, nemenționată

expres în aceeași convenție, a fost cea a Legii nr. 10/2001, în partea sa

referitoare la restituirea în natură, căreia părțile i-au dat o rezolvare prin

Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA, de respingere a

cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul

notificării din 19 martie 2001, și prin declarația autentificată a reclamantei

de acceptare a deciziei și renunțarea sa definitivă și irevocabilă de a o ataca

în justiție.

Consecințele acestei suite de acte

juridice urmărite și acceptate de părțile semnatare au constat în blocarea

oricăror posibilități ale reclamantei de a mai invoca și pretinde drepturi

asupra imobilului notificat în materialitatea lui, drepturi la restituirea

bunului în natură.

Aceste acte juridice nu au produs

însă, în nici un fel, consecința irevocabilității dreptului reclamantei la

despăgubiri, drept, de altfel, existent doar în mod potențial, ca vocație,

înscris în lege, dar nerecunoscut ori atribuit în concret reclamantei prin vreo

decizie a organului cu competențe în acest sens, potrivit legii (art. 29 din

Legea nr. 10/2001, republicată, atribuie competențe în acest sens A.V.A.S). la

data cesionării acestui drept către apelanta pârâtă prin convenția contestată

în speță.

Pentru aceste considerente, dreptul

transmis pârâtei de către reclamantă prin convenția contestată este un drept

esențialmente litigios, în privința lui putând fi considerat că există

deopotrivă și proces și, implicit, contestație asupra fondului dreptului. în

patrimoniul cedentei dreptul transmis nu există. Ceea ce există în legătură cu acest

drept este doar vocația legală a cedentei de a-l dobândi, ca subiect destinatar

al Legii nr. 10/2001 - decurgând din calitatea sa pretinsă de succesoare în

drepturi a foștilor proprietari ai imobilului situat la adresa din București,

sector 1 - și ca persoană notificatoare.

Faptul că legiuitorul a instituit cele

două faze ale procedurii de aplicare a acestei legi, faza administrativă și cea

judiciară, nu înseamnă că, disputându-și dreptul - pe care trebuie să îl

susțină, să-l justifice și să-l dovedească după aceleași reguli aplicabile în

fața instanțelor judecătorești - în fața unității deținătoare ori a entității

învestită cu soluționarea notificării, cel ce a formulat notificarea se află

cumva „în afara procesului", după cum eronat susține pârâta ce identifică

această noțiune, printr-o interpretare stricto sensu, doar fazei judiciare de

aplicare a Legii nr. 10/2001 care constă în soluționarea contestației la

decizia/dispoziția emisă de entitatea administrativă ce soluționează

notificarea.

C.E.D.O. a stabilit cu titlu constant

în jurisprudența sa, creată în aplicarea art. 6 parag. 1 din această Convenție

și în conturarea principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, că

în noțiunea de „proces" se include în mod necesar și faza administrativă de

soluționare a cererii, prealabilă sesizării instanței, pentru determinarea

„duratei procedurii".

Incertitudinea dreptului la

despăgubiri rezultând din necunoașterea datei obținerii despăgubirilor și, mai

ales, a posibilității obținerii acestora, este o caracteristică inerentă,

specifică dreptului litigios în dispută în speță, nu ea în sine fiind cea care

a atras calificarea dreptului ca fiind litigios, ci simpla realitate că dreptul

analizat se află „în proces". Această caracteristică reprezintă mai degrabă

efectul, consecința naturii litigioase a dreptului, decât cauza acestei naturi.

Cât privește comparația pe care

recurenta o face între dreptul la succesiune și dreptul la despăgubire conform

Legii nr. 10/2001, ea este una fundamental greșită. Dreptul în cauză și dreptul

la succesiune nu pot fi comparate pentru că elementul „alea" privește, în

cazul celui dintâi, însăși existența dreptului, pe când în cazul celui de-al

doilea (dreptul la succesiune) doar momentul când dreptul devine efectiv, neexistând

nici o incertitudine în privința existenței însăși a dreptului de a moșteni al

unei persoane (nimeni nu trăiește veșnic).

Greșit aleasă este și comparația pe

care recurenta o face între dreptul litigios de creanță din prezenta cauză și

dreptul de creanță pe care debitorul refuză să-l mai execute (debitorul nu mai

achită creanța) și care, în optica pârâtei, devine și el astfel litigios,

împrejurare ce ar exista potențial în cazul oricărui drept subiectiv.

Termenii comparației sunt greșit

aleși, căci diferența între cele două situații este una evidentă: dacă în

privința dreptului transmis pârâtei incertitudinea ori litigiul poartă asupra

însăși existenței dreptului, în cazul creanței ce nu se mai achită de către

debitor, dreptul de creanță există, având un temei convențional, atitudinea

debitorului generând doar o problemă de executare, de realizare a dreptului.

Desigur că într-o astfel de ipoteză, și acest drept devine litigios, dar

elementul „alea" nu poartă decât asupra realizării dreptului.

Pentru toate argumentele anterior

expuse Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit că reprezintă o

cesiune de drept litigios convenția încheiată între părțile acestei cauze și

autentificată din 28 septembrie 2006, susținerea apelantei pârâte că timp de 6

ani de la încheierea actului juridic analizat nu a luat naștere nici un litigiu

privind dreptul la despăgubiri în speță în contradictoriu cu Statul român, nu

poate constitui un argument valabil, de natură să atragă o altă concluzie în

cauză.

Cât privește critica potrivit căreia

instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei de interes a

reclamantei în anularea convenției prin aplicarea și interpretarea greșita a art.

109 C. proc. civ., se va reține caracterul nefondat al acesteia.

Atunci când pretinde lipsa interesului

reclamantei în promovarea acțiunii, argumentată pe lipsa folosului practic al

anulării cesiunii de creanță, pârâta denaturează, din nou, conținutul actelor

juridice semnate de reclamantă la data de 28 septembrie 2006, susținând în mod

nereal și împotriva probelor evidente ale cauzei că, în cazul admiterii

acțiunii, în patrimoniul reclamantei s-ar întoarce un drept la care aceasta a

renunțat anterior încheierii convenției autentificate din 28 septembrie 2006 și

prin acte independente de aceasta.

Astfel cum s-a reținut și argumentat

mai sus, renunțările făcute de reclamantă prin actele juridice semnate la 28

septembrie 2006, anterior încheierii convenției autentificate din 28 septembrie

2006, au privit exclusiv dreptul și posibilitățile acesteia de a pretinde

restituirea în natură a imobilului ce face obiectul notificării din 19

februarie 2001, nu și dreptul de a încasa de la Statul român despăgubirile

cuvenite pentru același imobil, nerestituit în natură. Doar acest din urmă

drept a fost cesionat apelantei pârâte prin convenția atacată cu acțiune în

constatarea nulității, iar consecința admiterii acțiunii este aceea a

reintrării dreptului în patrimoniul intimatei reclamante, folos practic fiind

mai mult decât evident și pe care, în mod corect, l-au reținut instanțele de

fond și de apel.

În concluzie, interesul reclamantei în

promovarea acțiunii de față există, iar el este unul legitim, actual, personal

și direct. Caracterul eventual al dreptului, decurgând din natura sa

litigioasă, nu califică interesul reclamantei în promovarea acțiunii ca fiind

tot unul eventual, după cum eronat afirmă recurenta.

Pentru toate considerentele reținute,

conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de pârâta V.M.E.

împotriva Deciziei civile nr. 205/ A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta V.M.E.

împotriva Deciziei civile nr. 205/ A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 octombrie 2013.