ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3636/2013

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 804/2 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii, invocată de pârâtă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta B.N.C.M.L., în contradictoriu cu pârâta V.M.E. și s-a constatat nulitatea absolută a Convenției autentificate din 28 septembrie 2006 de către notarul public Z.Ș.S.; s-a luat act că reclamanta își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată, pe cale separată. Pentru a hotărî în acest sens, în esență, prima instanță a reținut că prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la 05 septembrie 2008, sub nr. 10947/301/2008, reclamanta B.N.C.M.L.

a solicitat ca, în contradictoriu cu intimata V.M.E., să se constate nulitatea absolută a convenției autentificate din 28 septembrie 2006 de către B.N.P. Z.Ș.S. pentru: 1) incapacitatea specială a pârâtei de a fi cesionară de drepturi litigioase, potrivit art. 1306 C. civ., în calitatea sa de avocat în cadrul Baroului București; 2) neseriozitarea prețului cesiunii, potrivit art. 1303 C. civ., care a fost de 20.000 euro, față de valoarea de piață de 14.000.000 euro; 3) cauza ilicită, deoarece diferența dintre prețul încasat și cel de circulație, adică 10.000.000 euro, ar fi putut să fie încasat în echivalent de la Statul român în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, iar prin actele juridice încheiate, pârâta a încasat 20.000 euro, iar pârâta - societate comercială urmărește cumpărarea de la Statul român a investiției efectuate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1303, 1306, 1309 și art. 1403 C. civ. Cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului București, secția a IV a civilă, prin sentința civilă nr. 324 din 19 ianuarie 2009 a Judecătoriei Sectorului 3 București, în considerarea dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ., ea fiind înregistrată la 14 aprilie 2009 pe rolul acestei instanțe, sub nr. 15385/3/2009. Examinând cu prioritate excepția invocată de pârâtă, tribunalul a reținut că excepția lipsei de interes este nefondată, dat fiind că nu poate fi negat folosul practic al promovării acțiunii reclamantei, folos care constă în readucerea în patrimoniul său a dreptului la despăgubiri transmis cu titlu oneros pârâtei prin convenția autentificată din 2006, drept ce decurge din dispozițiile art. 2 din Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA.

În ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a constatat ca fiind verificat în cauză cel dintâi motiv de nulitate absolută invocat în legătură cu convenția autentificată din 28 septembrie 2006, respectiv încălcarea incapacității speciale reglementată prin dispozițiile art. 1309 C. civ. în materia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în persoana pârâtei care, ca avocat în cadrul Baroului București, a cumpărat de la reclamantă dreptul litigios împotriva Statului român la despăgubiri în condițiile legii speciale, drept conferit de art. 2 din Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006, deși pârâta nu putea fi cesionară de drepturi litigioase.

Cel de-al doilea motiv de nulitate absolută - neseriozitatea prețului cesiunii - a fost găsit drept nefondat, reținându-se că reclamanta a vândut pârâtei pentru suma de 20.000 euro un drept la despăgubiri cu caracter eventual și incert, astfel că prețul nu poate fi considerat derizoriu, disproporționat întrucât în determinarea acestei caracteristici a bunului se are în vedere nu doar valoarea bunului vândut, ci și caracterul eventual al dreptului transmis. Nici cel de-al treilea motiv de nulitate a convenției nu a fost găsit întemeiat - cauza ilicită și frauda la lege - pretinzându-se că atât SC Z. SA, dar și pârâta care îi acordă consultanță juridică acesteia, au intenționat fraudarea intereselor reclamantei și Statului român, însă s-a reținut că această intenție nu a fost probată și nu rezultă din cuprinsul convențiilor încheiate între părți.

Cauza ilicită a convenției autentificată din 28 septembrie 2006 nu poate fi dedusă din simpla nemulțumire a reclamantei care consideră că a primit un preț prea mic în raport cu valoarea de circulație a imobilului. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta V.M.E., care a fost respins prin Decizia civilă nr. 205/ A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că instanța de fond a făcut o corectă interpretare șu aplicare a art. 1309 C. civ. vechi, care nu a devenit caduc în ceea ce îi privește pe avocați, întrucât finalitatea urmărită de legiuitor la data redactării textului de lege, ocrotirea prestigiului justiției, este de actualitate, chiar dacă nu mai pot participa acum, ca organ deliberative, la înfăptuirea justiției.

În acest sens, instanța a constatat că obiectul ocrotirii și asigurării prestigiului justiției a fost mereu și este și în prezent o temă de interes general, înmulțindu-se și diversificându-se formele și instrumentele juridice prin care legiuitorul actual urmărește atingerea acestui obiectiv, chiar dacă rațiunile sunt astăzi altele decât cele existente la data redactării C. civ. vechi. Dovada contrarie este dată de faptul că aceeași incapacitate specială de a cumpăra drepturi litigioase nu numai că a fost din nou consacrată în conținutul reglementării Noului C. civ. (art. 1653), dar ea a fost extinsă și la alte profesii juridice, cum ar fi cea de notari publici, consilieri juridici, practicieni în insolvență, executorii judecătorești sau chiar grefieri.

Instanța de apel a reținut că nevoia acestei reglementări nu a fost dată de o prezumție de complicitate în fraudă prin acte de corupție între magistrați și celelalte profesii juridice enumerate de dispozițiile art. 1653 C. civ., ci din dorința de a preîntâmpina orice astfel de posibile fapte de natură să slăbească prestigiul justiției, fie și numai prin presiunile sporite la care ar fi supuși magistrații în astfel de cauze. Prin urmare, chiar dacă determinată de alte realități sociale, asigurarea prestigiului justiției a fost și rămâne pe mai departe un obiectiv prezent în preocupările legiuitorului actual, astfel că nu s-ar putea susține că textul art. 1309 C. civ. vechi, ca unul din instrumentele create pentru atingerea acestui scop, ar fi devenit vreun moment caduc, în dispozițiile sale privitoare la avocați.

Curtea de apel a apreciat că prima instanță a calificat în mod corect dreptul transmis prin convenția contestată ca fiind unul litigios și a achiesat la întreaga agumentație de fapt și de drept a tribunalului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta V.M.E. care a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, dată cu interpretarea si aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ), respectiv a art. 1403 Vechiul C. civ.

coroborat cu art. 1309 Vechiul C. civ., art. 21 si următoarele si 29 din Legea nr. 10/2001, art. 16-18 din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, Capitolul V. În dezvoltarea motivului de recurs invocate, recurenta a reiterat, în bună măsură, apărările din fața instanței de apel sub următoarele aspecte: 1. Calificarea eronată a drepturilor ce fac obiectul convenției 1590/28 septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin interpretarea greșită a art. 21 si 29 din Legea nr. 10/2001, art. 16 - 18 („proceduri administrative") din Legea nr. 247/2005 - titlul VII (regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv), coroborat cu art. 1403 si 1309 Vechiul C. civ. 2. Calificarea eronată a drepturilor ce fac obiectul convenției 1590/28 septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin interpretarea greșită a art. 1403 coroborat cu art. 1309 Vechiul C. civ., si extinderea eronată a caracterului litigios asupra oricărui drept incert, eventual, existent ca vocație.

3. Instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei de interes a reclamantei în anularea convenției prin aplicarea și interpretarea greșita a art. 109 C. proc. civ. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Cât privește primele două critici, se va reține calificarea corectă a drepturilor ce fac obiectul convenției din 28 septembrie 2006 ca fiind litigioase, prin interpretarea corectă a art. 21 si 29 din Legea nr. 10/2001, a art. 16 - 18 („proceduri administrative") din Legea nr. 247/2005 - titlul VII (regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv), coroborat cu art. 1403 și 1309 Vechiul C. civ., nefiind extins caracterul litigios asupra oricărui drept incert, eventual, existent ca vocație.

Potrivit art. 1403 C. civ., lucrul se socotește litigios când există proces sau contestație asupra fondului dreptului. Instanța de apel a procedat în mod necesar și corect la lămurirea obiectului convenției contestate, dat fiind că prin motivele apelului său, pârâta a denaturat sensul și înțelesul precis al actelor juridice încheiate de părți în data de 28 septembrie 2006, afirmând că obiectul contractului de cesiune autentificat din 28 septembrie 2006 l-a constituit dreptul la despăgubiri consacrat în favoarea reclamantei în mod irevocabil prin Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA, drept nemaisupus nici unei contestări ca urmare a declarațiilor autentificate din 28 septembrie 2006 date de reclamantă.

Clarificarea se impunea și datorită faptului că aceeași imprecizie se regăsea strecurată și în considerentele hotărârii de primă instanță, altfel corectă și legală în substanța sa. Din analiza actelor juridice încheiate de părți în ziua de 28 septembrie 2006, instanța de apel a stabilit în mod corect că, ceea ce a făcut obiectul contractului de cesiune, a cărui nulitate s-a invocat prin acțiunea de față, a fost dreptul la despăgubiri decurgând din calitatea reclamantei - nu de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, după cum se afirmă în acțiune, această calitate nefiindu-i încă recunoscută de autoritatea competentă, potrivit legii, să-i soluționeze notificarea, până la momentul facerii actului - ci de titulară a Notificării din 19 martie 2001 cu privire la imobilul compus din teren în suprafață de 23.523 mp situat în București, sector 1, împreună cu construcțiile existente pe acesta la data naționalizării.

Altfel spus, reclamanta a înțeles să transfere cu titlu oneros pârâtei toate drepturile ce i se vor acorda ca măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la imobilul menționat anterior, printr-o decizie emisă de entitatea învestită cu soluționarea notificării. Deși în cuprinsul aceleiași convenții se arată că reclamanta „înțelege să transfere către d-na V.M.E. toate drepturile decurgând din Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA către d-na B.N.C.M.L., decizie ce reprezintă soluționarea notificării din 19 martie 2001, instanța de apel a reținut că, practic, decizia menționată nu acordă reclamantei nici un drept, ci doar respinge cererea reclamantei de restituire în natură a imobilului notificat, transmite dosarul Notificării către Secretariatul General al C.C.S.D.

în vederea analizării posibilității de acordare a despăgubirii de către instituția implicată în privatizare, A.V.A.S, în condițiile Legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul notificat și îndrumă reclamanta ca pentru cealaltă parte a imobilului notificat, deținut de Primăria Municipiului București, să se adreseze acestei autorități.

În consecință, este fundamental greșită susținerea recurentei că dreptul la despăgubiri transmis ei nu este unul litigios întrucât dreptul era cert, sigur, nesusceptibil de contestație și consacrat irevocabil prin Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006, urmare a renunțărilor făcute de reclamantă la dreptul subiectiv dedus judecății în Dosarul nr. 15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului București și la dreptul de a ataca Decizia emisă de SC Z. SA sub nr. 4449 din 28 septembrie 2006. În acord cu regimul juridic al bunului notificat deținut în patrimoniul SC Z. SA în temeiul titlului de proprietate reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 5 iulie 2006 emis în baza H.G.

nr. 834/1991 de M.A.P.D.R., societate care a fost privatizată în 2004, și cu reglementările conținute în Legea nr. 10/2001 aplicabile cazului, respectiv art. 27 (devenit art. 29 în urma modificărilor aduse legii prin Legea nr. 247/2005 și a republicării Legii nr. 10/2001, text ce trebuie avut în vedere împreună cu Decizia nr. 848/2008 a Curții Constituționale), instanța de apel a reținut corect că, atât în forma inițială a legii, cât și în forma ei de după republicare și declararea neconstituționalității art. 29 alin. (1), singura competență a SC Z. SA în legătură cu soluționarea Notificării din 19 martie 2001 trimisă ei, era aceea de a se pronunța asupra cererii reclamantei de a i se restitui în natură imobilul notificat, competență pe care aceasta și-a respectat-o cum o dovedește conținutul Deciziei nr. 4449 din 28 septembrie 2006. În consecință, SC Z. SA nici nu avea, potrivit legii, nici o competență în a recunoaște reclamantei vreun drept la despăgubiri pentru imobilul notificat, pe care nu l-a restituit acesteia în natură, potrivit înțelegerii intervenite între aceste părți prin convenția autentificată din 28 septembrie 2006. În plus, declarațiile autentificate din 28 septembrie 2006 au fost date de către reclamantă în contextul convenției pe care aceasta a încheiat-o cu SC Z. SA., autentificată din 28 septembrie 2006,

și prin care ea a înțeles să renunțe la a mai pretinde măsura reparatorie a restituirii în natură a imobilului notificat față de această societate deținătoare a terenului său, acceptând să-i recunoască definitiv și irevocabil calitatea de proprietar exclusiv al terenului și construcțiilor, angajându-se să nu-i conteste niciodată în justiție calitatea astfel recunoscută și nici titlul de proprietate deținut de SC Z. SA, dar și să renunțe cu titlu oneros la procedurile inițiate prin care tindea la redobândirea materială a imobilului.

Una dintre acestea, menționată expres în convenția încheiată (la pct. 5) a fost cea judiciară, în revendicarea imobilului, în Dosarul nr. 15748/3/2005 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a lll-a civilă, iar cealaltă, nemenționată expres în aceeași convenție, a fost cea a Legii nr. 10/2001, în partea sa referitoare la restituirea în natură, căreia părțile i-au dat o rezolvare prin Decizia nr. 4449 din 28 septembrie 2006 emisă de SC Z. SA, de respingere a cererii reclamantei de restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificării din 19 martie 2001, și prin declarația autentificată a reclamantei de acceptare a deciziei și renunțarea sa definitivă și irevocabilă de a o ataca în justiție.

Consecințele acestei suite de acte juridice urmărite și acceptate de părțile semnatare au constat în blocarea oricăror posibilități ale reclamantei de a mai invoca și pretinde drepturi asupra imobilului notificat în materialitatea lui, drepturi la restituirea bunului în natură. Aceste acte juridice nu au produs însă, în nici un fel, consecința irevocabilității dreptului reclamantei la despăgubiri, drept, de altfel, existent doar în mod potențial, ca vocație, înscris în lege, dar nerecunoscut ori atribuit în concret reclamantei prin vreo decizie a organului cu competențe în acest sens, potrivit legii (art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, atribuie competențe în acest sens A.V.A.S). la data cesionării acestui drept către apelanta pârâtă prin convenția contestată în speță.

Pentru aceste considerente, dreptul transmis pârâtei de către reclamantă prin convenția contestată este un drept esențialmente litigios, în privința lui putând fi considerat că există deopotrivă și proces și, implicit, contestație asupra fondului dreptului. în patrimoniul cedentei dreptul transmis nu există. Ceea ce există în legătură cu acest drept este doar vocația legală a cedentei de a-l dobândi, ca subiect destinatar al Legii nr. 10/2001 - decurgând din calitatea sa pretinsă de succesoare în drepturi a foștilor proprietari ai imobilului situat la adresa din București, sector 1 - și ca persoană notificatoare.

Faptul că legiuitorul a instituit cele două faze ale procedurii de aplicare a acestei legi, faza administrativă și cea judiciară, nu înseamnă că, disputându-și dreptul - pe care trebuie să îl susțină, să-l justifice și să-l dovedească după aceleași reguli aplicabile în fața instanțelor judecătorești - în fața unității deținătoare ori a entității învestită cu soluționarea notificării, cel ce a formulat notificarea se află cumva „în afara procesului", după cum eronat susține pârâta ce identifică această noțiune, printr-o interpretare stricto sensu, doar fazei judiciare de aplicare a Legii nr. 10/2001 care constă în soluționarea contestației la decizia/dispoziția emisă de entitatea administrativă ce soluționează notificarea.

C.E.D.O. a stabilit cu titlu constant în jurisprudența sa, creată în aplicarea art. 6 parag. 1 din această Convenție și în conturarea principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, că în noțiunea de „proces" se include în mod necesar și faza administrativă de soluționare a cererii, prealabilă sesizării instanței, pentru determinarea „duratei procedurii". Incertitudinea dreptului la despăgubiri rezultând din necunoașterea datei obținerii despăgubirilor și, mai ales, a posibilității obținerii acestora, este o caracteristică inerentă, specifică dreptului litigios în dispută în speță, nu ea în sine fiind cea care a atras calificarea dreptului ca fiind litigios, ci simpla realitate că dreptul analizat se află „în proces". Această caracteristică reprezintă mai degrabă efectul, consecința naturii litigioase a dreptului, decât cauza acestei naturi.

Cât privește comparația pe care recurenta o face între dreptul la succesiune și dreptul la despăgubire conform Legii nr. 10/2001, ea este una fundamental greșită. Dreptul în cauză și dreptul la succesiune nu pot fi comparate pentru că elementul „alea" privește, în cazul celui dintâi, însăși existența dreptului, pe când în cazul celui de-al doilea (dreptul la succesiune) doar momentul când dreptul devine efectiv, neexistând nici o incertitudine în privința existenței însăși a dreptului de a moșteni al unei persoane (nimeni nu trăiește veșnic). Greșit aleasă este și comparația pe care recurenta o face între dreptul litigios de creanță din prezenta cauză și dreptul de creanță pe care debitorul refuză să-l mai execute (debitorul nu mai achită creanța) și care, în optica pârâtei, devine și el astfel litigios, împrejurare ce ar exista potențial în cazul oricărui drept subiectiv.

Termenii comparației sunt greșit aleși, căci diferența între cele două situații este una evidentă: dacă în privința dreptului transmis pârâtei incertitudinea ori litigiul poartă asupra însăși existenței dreptului, în cazul creanței ce nu se mai achită de către debitor, dreptul de creanță există, având un temei convențional, atitudinea debitorului generând doar o problemă de executare, de realizare a dreptului. Desigur că într-o astfel de ipoteză, și acest drept devine litigios, dar elementul „alea" nu poartă decât asupra realizării dreptului.

Pentru toate argumentele anterior expuse Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a stabilit că reprezintă o cesiune de drept litigios convenția încheiată între părțile acestei cauze și autentificată din 28 septembrie 2006, susținerea apelantei pârâte că timp de 6 ani de la încheierea actului juridic analizat nu a luat naștere nici un litigiu privind dreptul la despăgubiri în speță în contradictoriu cu Statul român, nu poate constitui un argument valabil, de natură să atragă o altă concluzie în cauză. Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei de interes a reclamantei în anularea convenției prin aplicarea și interpretarea greșita a art. 109 C. proc.

civ., se va reține caracterul nefondat al acesteia. Atunci când pretinde lipsa interesului reclamantei în promovarea acțiunii, argumentată pe lipsa folosului practic al anulării cesiunii de creanță, pârâta denaturează, din nou, conținutul actelor juridice semnate de reclamantă la data de 28 septembrie 2006, susținând în mod nereal și împotriva probelor evidente ale cauzei că, în cazul admiterii acțiunii, în patrimoniul reclamantei s-ar întoarce un drept la care aceasta a renunțat anterior încheierii convenției autentificate din 28 septembrie 2006 și prin acte independente de aceasta.

Astfel cum s-a reținut și argumentat mai sus, renunțările făcute de reclamantă prin actele juridice semnate la 28 septembrie 2006, anterior încheierii convenției autentificate din 28 septembrie 2006, au privit exclusiv dreptul și posibilitățile acesteia de a pretinde restituirea în natură a imobilului ce face obiectul notificării din 19 februarie 2001, nu și dreptul de a încasa de la Statul român despăgubirile cuvenite pentru același imobil, nerestituit în natură. Doar acest din urmă drept a fost cesionat apelantei pârâte prin convenția atacată cu acțiune în constatarea nulității, iar consecința admiterii acțiunii este aceea a reintrării dreptului în patrimoniul intimatei reclamante, folos practic fiind mai mult decât evident și pe care, în mod corect, l-au reținut instanțele de fond și de apel.

În concluzie, interesul reclamantei în promovarea acțiunii de față există, iar el este unul legitim, actual, personal și direct. Caracterul eventual al dreptului, decurgând din natura sa litigioasă, nu califică interesul reclamantei în promovarea acțiunii ca fiind tot unul eventual, după cum eronat afirmă recurenta. Pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul declarat de pârâta V.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 205/ A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta V.M.E. împotriva Deciziei civile nr. 205/ A din 8 mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.