ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2009/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 23.08.2016, sub nr. x/2016*, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. solicitând să se dispună reducțiunea, prin echivalent, a liberalității excesive constând în donația deghizată sub forma unui act oneros, constatându-se simulația contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de Notariatul de Stat Sector 1, încheiat între D. și B., privind imobilul teren și construcție, situat în București, str. x, actul reprezentând în realitate, o donație deghizată, și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1175 și urm. din C. civ. de la 1864, art. 975, art. 1086-1088, 1092-1093, 1094 (2), 1097 alin. (1) si (3) din noul C. civ.

Pârâții B. și C. au formulat întâmpinare, la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin care au solicitat să fie respins capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 31.07.1995 de Notariatul de Stat al Sectorului 1, între D. și B., ca prescris; să fie respins capătul de cerere privind reducțiunea, prin echivalent a liberalității excesive (donație deghizată sub forma unui act oneros), în principal ca lipsit de obiect și în subsidiar ca neîntemeiat. Totodată, a fost invocată și excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința capătului principal de cerere având ca obiect constatarea simulației contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 1995.

Prin sentința civilă nr. 3329/18 aprilie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din data de 28.09.2017, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții B. și C. prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 1887/25.10.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A., a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/31.07.1995 sub forma unei donații deghizate, a dispus reducțiunea, prin echivalent, a liberalității excesive, anume a donației deghizate, și a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 73.496 RON, reprezentând onorariu de avocat, expertiză și taxe timbru.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. a formulat apel incident împotriva primei părți din considerentul penultim din motivarea hotărârii, "pronunțându-se în limitele petitului acțiunii", precum și a încheierilor de ședință premergătoare prin care au fost stabilite taxele judiciare de timbru în sarcina sa, solicitând admiterea apelului incident și schimbarea în parte a încheierilor premergătoare prin care au fost stabilite taxele judiciare de timbru ca datorate, să se dispună restituirea sumelor achitate fără temei legal.

Prin decizia nr. 1404 din 14 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâții B. și C..

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta A. și pârâții B. și C..

A. Recurenta-reclamantă reclamantă A. a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 1404/14.10.2019 în ce privește soluția de respingere a apelului incident, vizând considerentul penultim al sentinței pronunțate în cauză.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Acțiunea în reducțiune, prin echivalent, a liberalității excesive este o acțiune specifică în materie succesorală, ce are, de regula, un caracter complex (ce presupune mai multe operațiuni ce sunt implicite: constatarea cotei de rezervă succesorală încălcate și stabilirea echivalentului bănesc al rezervei încălcate, ca efect al reducțiunii, etc).

Acțiunea în reducțiune, prin echivalent, a liberalității excesive poate fi formulată, în funcție de situația în concret a unei succesiunii, fie în cadrul unei cereri complexe de partaj succesoral; fie ca un unic capăt de cerere, așa cum a fost formulată în prezenta cauză, față de datele/circumstanțele in concret ale succesiunii privind pe defuncta D. (și anume, faptul că numărul și calitatea moștenitorilor acceptanți ai succesiunii erau stabiliți pe cale notarială, fiind eliberat un certificat de moștenitor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în compunerea masei succesorale intra bunul donat, ce fusese înstrăinat anterior decesului defunctei lor mame, de către gratificatul ce este comoștenitor rezervatar).

În cauza este aplicabilă, așadar, ipoteza prevăzută de art. 1097 alin. (3) teza I (temei legal indicat în cererea introductivă), adică în ipoteza în care bunul ce a făcut obiectul liberalității excesive (prin donație deghizată) a fost înstrăinat înainte de intervenirea decesului mamei lor, caz în care reducțiunea liberalității deghizate se realizează prin echivalent, numai prin stabilirea (prin excepție de la regulă) a obligației de plată a valorii cotei de rezervă ce a fost încălcată, către moștenitorul rezervatar, fiind singurul bun ce constituie, în speță, masa succesorală rămasă după defuncta lor mamă.

În condițiile în care bunul donat a fost înstrăinat înainte de intervenirea decesului mamei lor, reducțiunea, prin echivalent, se realizează prin stabilirea (prin excepție de la regulă) chiar a obligației de plată a echivalentului cotei de rezervă încălcată, către moștenitorul rezervatar, nemaifiind nevoie de vreo altă operațiune/calcul specific în materie de partaj succesoral.

În atare condiții și raportat la temeiul indicat în cererea introductivă rezultă că învestirea instanței a fost cu o cerere în "reducțiune, prin echivalent, a liberalității (deghizate) excesive", subsumându-se acesteia toate operațiunile pe care le presupune/implică reducțiunea liberalității excesive deghizate, ca sancțiune a încălcării rezervei legale a unui moștenitor rezervatar.

În cazul concret, fiind înstrăinat înainte de decesul donatorului, bunul donat (care formează masa succesorală), reducțiunea liberalității deghizate excesive, prin echivalent (bănesc), realizându-se prin stabilirea obligației de plată a echivalentului (bănesc) al cotei de rezervă încălcate, către moștenitorul rezervatar, nemaifiind cazul de nicio altă operațiune, se impunea, așadar, explicitarea în acest sens a hotărârii privind pretenția dedusă judecății a considerentului penultim din motivarea sentinței civile.

În concluzie, hotărârea recurată privind soluția referitoare la apelul incident este dată cu încălcarea art. 1097 alin. (3) din C. civ., acest text legal (ce a fost indicat ca temei legal în cererea introductivă) prevăzând expres că efectul (specific) al reducțiunii (în cazul înstrăinării de către donator a bunului, înainte de deschiderea succesiunii) se realizează (numai/exclusiv) prin echivalent, reglementând astfel o situație de excepție, în condițiile în care petitul/capătul de cerere în reducțiune a fost formulat/exprimat potrivit textului legal (reducțiunea, prin echivalent...).

Instanța de apel, nesocotind cuprinsul exact al textului legal - art. 1097 alin. (3) din C. civ., a respins apelul incident cu motivarea că susținerile reclamantei privind stabilirea obligației de plată a echivalentului bănesc al cotei de rezervă încălcate, către moștenitorul rezervatar, nu pot fi reținute. în speță, reclamanta neformulând un capăt de cerere prin care să solicite stabilirea în sarcina pârâților a unei obligații de a plăti o sumă de bani.

Această motivare este străină de natura cauzei (acțiune în reducțiune care se realizează, numai, prin "prin echivalent") cât timp acest efect ("prin echivalent") al reducțiunii este prevăzut expres de textul legal ce a fost indicat ca temei al cererii în reducțiune și în condițiile în care sintagma "prin echivalent" este inserată/menționată în chiar cuprinsul petitului cererii introductive (petit formulat sintetic).

Raportat la textul legal pe care s-a întemeiat cererea, cât și față de formularea petitului ("să dispuneți reducțiunea, prin echivalent,...) rezultă că finalitatea demersului judiciar a fost cea completă, prevăzută de textul legal-stabilirea echivalentului rezervei încălcate, finalitatea fiind de esența excepției de la regulă.

De altfel, în acest înțeles al finalității urmărite a fost solicitată si administrată proba cu expertiză tehnică de stabilire a valorii bunului donat, de la momentul înstrăinării (în 2012, anterior decesului donatorului) și, ulterior, raportat la concluziile expertizei de evaluare imobiliară a făcut precizarea/majorarea câtimii pretenției deduse judecății.

Efectul reducțiunii -"echivalentul rezervei succesorale" fiind de chintesența normei derogatorii pe care a fost întemeiată cererea, este evident că ar fi fost superfluu orice alt adaus în formularea petitului cererii, cât timp petitul conținea/era inserat în acesta, efectul reducțiunii, si anume acela de "echivalent" al rezervei succesorale, rezervă care se raporta la bunul donat ce forma masa succesorală.

Ca urmare, sintagma din motivarea sentinței -"pronunțându-se în limitele petitului investirii", este evident inadecvată față de natura pricinii (reducțiune prin echivalent), iar instanța de apel nu a explicitat pretenția dedusă judecații, așa cum am solicitat pe calea apelului, ci a considerat nelegal, că nu ar fi fost formulat un capăt de cerere în acest sens, în condițiile în care reducțiunea solicitată, potrivit textului legal, avea ca efect legal specific - acela al "echivalentului" rezervei succesorale, efect ce era, de altfel, menționat și explicit în cuprinsului petitului (formulat în mod sintetic).

Instanța de apel, așadar, și-a întemeiat soluția de respingere a apelului incident pe un motiv de ordin strict formal, care este străin de natura pricinii (reducțiunea, prin echivalent, prevăzuta de art. 1097 alin. (3) din C. civ.) și aceasta în condițiile în care în petitul cererii introductive era inserată/menționată explicit finalitatea specifică reducțiunii deduse judecății.

B. Recurenții-pârâți B. și C., solicită admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii instanței de apel și trimiterea dosarului spre o nouă judecată la instanța de apel care a pronunțat hotărârea casată.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Prin motivele de apel (pct. 24-26) au invocat că acest înscris nu are nicio putere doveditoare și nu le este opozabil, întrucât nu este recunoscut de aceștia, așa cum prevăd dispozițiile art. 272 - 273 C. proc. civ. întrucât intimata reclamanta nu l-a depus la dosarul cauzei odată cu cererea de chemare în judecată, așa cum prevăd disp. art. 194 lit. e), C. proc. civ., pentru ca aceștia să își exprime poziția cu privire la acel înscris, iar la interogatoriul administrat avea posibilitatea să le opună acel înscris, dacă, provine de la aceștia, dacă a fost scris și semnat de unul dintre ei sau dacă îl recunosc. Față de poziția exprimată prin apel în legătură cu acest înscris, instanța de apel trebuia să îl înlăture sau să procedeze conform disp. art. 302, 303 C. proc. civ.

Art. 1.171 C. civ. de la 1865 prevede că actul autentic are deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată. În același sens, disp. art. art. 270 C. proc. civ. prevăd că înscrisul autentic face deplină dovada, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii.

Așadar, acesta este însoțit de o puternică prezumție de autenticitate și validitate cu privire la constatările făcute personal de către notarul public care l-a întocmit (la momentul întocmirii actului, legislația nu prevedea obligația dovedirii realității plății sau transferul banilor prin virament bancar și nu era necesar nici ca prețul să fie numărat în fața notarului atâta timp cât vânzătorul a declarat că a primit prețul), astfel încât persoana care îl folosește este scutită de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă (a se vedea în acest sens Noul C. proc. civ. - Comentariu pe articole, G. Boroi ș.a., editura Harnagiu 2013, pagina 596).

În plus, noul C. proc. civ. introduce drept condiție necesară, față de vechiul C. civ., pentru a înlătura caracterul autentic și forța probantă a unui astfel de înscris, condiția declarării lui ca fals, ceea ce reclamanta nu a solicitat și nici nu a dovedit. Așadar, motivarea instanței că nu s-ar fi plătit prețul vânzării în anul 1995, pentru faptul că nu s-ar fi plătit în fața notarului public, și primirea unor probe cu martorele E., rudă cu soțul reclamantei și F., prietenă cu reclamanta, martore indirecte, care nu au fost prezente la momentul încheierii actului, sunt inadmisibile împotriva unui act autentic.

Instanța de apel, întocmai ca și prima instanță de fond, prin încălcarea normelor de drept material mai sus menționate, a înlăturat puterea doveditoare a înscrisului autentic - contractul de vânzare-cumpărare nr. x/31.05.1995, apreciind în mod arbitrar, doar pe baza unor declarații de martori subiectivi și a unor înscrisuri care emană exclusiv de la una dintre părțile actului autentic, asupra lipsei intenției defunctei D. de a înstrăina imobilul și a caracterului simulat al acestui contract de vânzare cumpărare.

Potrivit art. 1191 alin. (1) C. civ. de la 1865, "nu se va primi niciodată dovada cu martori, în contra sau peste ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confecționării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare ce nu depășește 250 RON". Din acest motiv, orice aprecierea a celor două martore audiate la solicitarea intimatei reclamante, martore care nu au participat la semnarea actului, despre anumite împrejurări de care ar fi luat cunoștință la mai mult de 15 ani de la semnarea actului, chiar și în condițiile în care partea care le-a propus este un terț față de actul autentic, nu poate răsturna prezumția de validitate si autenticitate a actului autentic.

Simulația, așa cum este reglementată de disp. art. 1175 din C. civ. 1865, în vigoare la data întocmirii contractului de vânzare cumpărare, este operațiunea juridica unitară care creează o aparență neconformă cu realitatea, prin încheierea a două acte juridice: unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial de altul secret și adevărat, care conține în sine, implicit sau explicit, acordul părților de a simula.

Fiind terț față de actul autentic, intimata reclamanta poate ca principiu să facă dovada acordului simulatoriu cu orice mijloc de probă, dar aceste probe trebuiau analizate prin raportare la toate probele administrate de ambele părți, dar și la dispozițiile legale mai sus menționate care caracterizează actul autentic și simulația.

Între apelanta pârâtă B. și mama lor, D., vânzătoarea imobilului, nu s-a încheiat nici un alt înscris, în afara actului autentic, care să arate o altă înțelegere dintre acestea decât cea avută în vedere la momentul semnării actului autentic și public, acela al transferului dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, în schimbul prețului achitat și care să confere o altă semnificație juridică în raporturile dintre acestea.

Înscrisurile denumite scrisori (ce se pretind a fi fost transmise fiilor lor în America, la data de 19.09.2007 sau recurentei pe 01.01.2008 și 29.04.2008), prin care, își exprima nemulțumirea în legătură cu vânzarea imobilului, precum că ar fi fost înșelată sau că va rămâne pe drumuri, înscrisuri ce emană exclusiv de la o parte a actului autentic, nu îi sunt opozabile și nu pot avea caracterul unui contra-înscris care să îndeplinească cerința prev. de art. 1175 C. civ. de la 1865, nefiind semnate și de recurenta B., la rândul său parte a actului autentic. Din acest motiv, ele nu pot avea nici caracterul "oricărui mijloc de, probă" prin care intimata reclamantă, terț față de actul juridic poate solicita constatarea caracterului simulat al acestuia. Aceste înscrisuri reprezintă în mod evident o dovadă preconstituită pro causa, cu un conținut neadevărat, pe care instanța de apel trebuia să le înlăture din ansamblul probator. Dacă aceste scrisori ar fi fost cu adevărat transmise în America, este evident că ele nu aveau cum să rămână în posesia reclamantei și să fie depuse la dosarul cauzei.

Atât recurenta-reclamantă, cât și recurenții-pârâți au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului formulat de cealaltă parte.

Prin încheierea din 7 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâții C. și B. și a fixat termen de judecată.

Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos.

Recursul declarat de către reclamantă vizează soluția de respingere a apelului incident, care privea considerentul penultim al sentinței pronunțate în cauză, și anume expresia "pronunțându-se în limitele petitului acțiunii". Reclamanta consideră că din motivarea sentinței ar fi trebuit să rezulte că dispunerea reducțiunii prin echivalent a liberalității excesive, și anume a donației deghizate, ar include și obligarea pârâtei la plata echivalentului cotei de rezervă încălcate către moștenitorul rezervatar.

In ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta reclamantă susține, în esență, că hotărârea recurată privind soluția referitoare la apelul incident este dată cu încălcarea art. 1097 alin. (3) din C. civ., text de lege care prevede expres că efectul reducțiunii (în cazul înstrăinării de către donator a bunului, înainte de deschiderea succesiunii) se realizează prin echivalent, capătul de cerere în reducțiune fiind formulat potrivit textului legal.

Reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții soți B. și C., solicitând instanței ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța sa dispună reducțiunea, prin echivalent, a liberalității excesive (donației deghizate sub forma unui act oneros), constatându-se simulația contractului de vânzare-cumpărare autentific sub nr. x, de Notariatul de Stat Sector 1, încheiat între D. (mama sa) și B. (sora sa), privind imobilul teren și construcție, situat în București, str. x, actul reprezentând în realitate, o donație deghizata.

Prin sentința civilă nr. 1887/25.10.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea, a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/31.07.1995 sub forma unei donații deghizate, a dispus reducțiunea, prin echivalent, a liberalității excesive, anume a donației deghizate, și a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 73.496 RON, reprezentând onorariu de avocat, expertiză și taxe timbru.

Paragraful din considerentele sentinței, vizat prin apelul incident este următorul:

"Pronunțându-se in limitele petitului acțiunii, tribunalul va admite cererea de chemare in judecata, va constata caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/31.07.1995 sub forma unei donații deghizate si pe cale de consecință va dispune reducțiunea, prin echivalent, a liberalității excesive, respectiv a donației deghizate."

Considerentele instanței de apel în cadrul cărora a fost analizat apelul incident sunt următoarele:

"(…) în mod greșit apelanta reclamantă a considerat că inserarea acestei mențiuni în motivarea hotărârii o prejudiciază pentru că ar putea fi interpretată în sensul că instanța s-ar fi considerat investită cu o acțiune în constatare. Astfel, reducțiunea liberalității excesive reprezintă o sancțiune care se aplică în cazul în care liberalitatea făcută de cel care lasă moștenirea aduce atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari, în sensul că le încalcă rezerva succesorală. (…) Titularul dreptului de a cere reducțiunea are la îndemână două căi procedurale - excepția în reducțiune și acțiunea în reducțiune, aceasta din urmă reprezentând o acțiune personală patrimonială, care poate fi folosită de moștenitorii rezervatari în cazul în care bunul care face obiectul liberalității a fost predat celui gratificat, cum este cazul donațiilor.

Utilizând acest din urmă mijloc procesual, reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat să se constate simulația contractului de vânzare-cumpărare autentificat încheiat între D. și B., privind imobilul și să se dispună reducțiunea liberalității excesive constând în donația deghizată sub forma unui act oneros, instanța admițând cererile reclamantei, astfel cum au fost formulate. În ceea ce privește efectele reducțiunii, moștenitorul rezervatar poate cere restituirea în natură a bunului care a format obiectul liberalității reduse sau, prin excepție, întregirea rezervei se face prin echivalent în cazul în care donatarul a înstrăinat obiectul donației înainte de deschiderea moștenirii, astfel cum este situația în speță.

În acest context, Curtea constată că, astfel cum a arătat apelanta reclamantă, bunul donat ce formează masa succesorală fiind înstrăinat înainte de decesul donatorului, reducțiunea liberalității deghizate excesive se realizează prin echivalent bănesc. Susținerile apelantei reclamante privind stabilirea obligației de plată a echivalentului bănesc al cotei de rezervă încălcate, către moștenitorul rezervatar, nu pot fi însă reținute, în speță reclamanta neformulând un capăt de cerere prin care să solicite stabilirea în sarcina pârâților a unei obligații de a plăti o sumă de bani."

Potrivit art. 1097 alin. (3) din C. civ.: Reducțiunea se realizează prin echivalent în cazul în care, înainte de deschiderea moștenirii, donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum și atunci când bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care se susține interpretarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1097 alin. (3) din C. civ.

Această normă de drept reglementează modalitatea în care se realizează reducțiunea în cazul în care, înainte de deschiderea moștenirii, donatarul a înstrăinat bunul, cum este cazul în speță, și anume prin echivalent, ca excepție de la alin. (2) al aceluiași articol, în cadrul căruia este reglementată situația regulă a întregirii rezervei în natură, ca urmare a reducțiunii.

Potrivit art. 1092 C. civ. reducțiunea are ca obiect liberalitățile care încalcă rezerva succesorală. Potrivit art. 1097 alin. (1) C. civ. reducțiunea are ca efect desființarea donațiilor, cum s-a constatat a fi cazul în speță, în măsura necesară întregirii rezervei succesorale.

Din aceste texte legale nu rezultă că reducțiunea liberalităților excesive ar fi sinonimă cu obligarea la plata echivalentului sau obligarea la predarea bunului în natură, în favoarea moștenitorului a cărui rezervă a fost încălcată și în sarcina donatarului.

Astfel, nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat aceste prevederi legale când a apreciat că susținerile apelantei reclamante privind stabilirea obligației de plată a echivalentului bănesc al cotei de rezervă încălcate către moștenitorul rezervatar nu sunt întemeiate întrucât, în speță, reclamanta nu a formulat un capăt de cerere prin care să solicite stabilirea în sarcina pârâților a unei obligații de a plăti o sumă de bani.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs s-a susținut că ar fi străină de natura cauzei, acțiune în reducțiune care se realizează numai prin echivalent, motivarea instanței de apel în cadrul căreia se arată că "susținerile apelantei reclamante privind stabilirea obligației de plată a echivalentului bănesc al cotei de rezervă încălcate, către moștenitorul rezervatar, nu pot fi însă reținute, în speță reclamanta neformulând un capăt de cerere prin care să solicite stabilirea în sarcina pârâților a unei obligații de a plăti o sumă de bani."

În argumentarea acestei susțineri se invocă în fapt tot greșita interpretare a art. 1097 alin. (3) C. civ., cu referire la sintagma "prin echivalent", argumente cărora li s-a răspuns în cadrul analizei motivului de recurs întemeiat pe punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta considerând că solicitarea de a se dispune rezoluțiunea prin echivalent avea ca finalitate stabilirea echivalentului rezervei încălcate.

Mai este de reținut că obiectul apelului incident nu l-a constituit nemenționarea în dispozitivul sentinței a sumei în bani reprezentând echivalentul măsurii în care s-a dispus reducțiunea donației necesară întregirii rezervei succesorale, ci înlăturarea/explicitarea sintagmei "pronunțându-se în limitele petitului învestirii" din cadrul considerentelor sentinței, întrucât recurenta considera că din aceasta s-ar înțelege că reducțiunea ar fi doar o acțiune în constatare care nu ar cuprinde și obligația plății echivalentului în care s-a dispus reducțiunea donației.

Or, raportat tocmai la aceste susțineri din apel, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a formulat un capăt de cerere prin care să solicite stabilirea în sarcina pârâților a unei obligații de a plăti o sumă de bani, neputându-se aprecia astfel că acest considerent ar fi străin de natura pricinii.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâți sunt de reținut următoarele.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs recurenții susțin că instanța de apel în mod greșit nu a înlăturat înscrisurile depuse de reclamantă înaintea ultimului termen de judecată din data de 27.09.2018, printre care și scrisoarea ce se pretinde a fi fost transmisă de către ei din America, care nu ar fi fost pusă în discuția părților, pentru a avea posibilitatea invocării acestei neregularități, conform art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., și că înscrisul în discuție nu are putere doveditoare și nu le este opozabil, nefiind recunoscut de ei, așa cum prevăd dispozițiile art. 272 - 273 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu l-a depus la dosarul cauzei odată cu cererea de chemare în judecată, conform art. 194 lit. e) C. proc. civ.

Acest motiv de recurs are legătură cu motivarea instanței de apel în cadrul căreia s-a menționat că "susținerile apelanților pârâți în sensul că înscrisurile nu le sunt opozabile nu pot fi reținute, aceștia având posibilitatea de a recunoaște sau contesta înscrisul sub semnătură privată, conform art. 301 din C. proc. civ.. Potrivit acestor dispoziții, acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura. Contestarea scrierii sau semnăturii poate fi făcută, la primul termen după depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii. (…)

Curtea constată că nu pot fi primite motivele de apel vizând modul în care prima instanță a procedat la administrarea probei cu înscrisuri, în situația în care apelanții-pârâți aveau la dispoziție mijloace procesuale pentru a împiedica administrarea unei probe în situația în care considerau că aceasta nu a fost propusă în condiții de regularitate procedurală, însă în cauză nu a fost solicitată sau aplicată o sancțiune care să aibă ca efect înlăturarea respectivelor probe."

Astfel, deși nu se menționează expres, recurenții înțeleg să susțină faptul că ar fi putut să invoce aceste neregularități direct în apel, care ar fi potrivit art. 178 alin. (3) lit. b), "termenul de judecată imediat următor", raportat la înscrisurile depuse înaintea ultimului termen de judecată din data de 27.09.2018.

Această susținere a recurenților, pentru a justifica faptul că nu ar fi fost decăzuți din posibilitatea contestării înscrisului sub semnătură privată, conform art. 301 alin. (1) C. proc. civ., este nefondată, având în vedere că scrisoarea ce se pretinde a fi fost transmisă de către pârâți din America, la care prima instanță de fond s-a raportat în mod expres ("scrisoarea paratei din 22.05.2006 fila x, referindu-se la înțelegerea mamei cu cele doua fiice") a fost depusă la 29.11.2017, înainte de termenul din 1.02.2018, făcând parte dintr-un set de mai multe înscrisuri care au fost comunicate conform dovezilor de la dosar reprezentantului pârâților la data de 27.12.2017, acesta formulând și cerere de a i se elibera fotocopii din dosar la 14.12.2017. În același set de înscrisuri s-a aflat și scrisoarea lui D. din 29.04.2008 - fila x, la care a făcut trimitere de asemenea expresă tribunalul.

La termenul din 1.02.2018, avocatul pârâților a acceptat depunerea înscrisurilor de către reclamantă, care i-au fost comunicate prin poștă, acesta fiind motivul invocat pentru a fi încuviințată depunerea la dosar de înscrisuri suplimentare pentru pârâți, în temeiul art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

Înainte de ultimul termen de judecată, din data de 27.09.2018 [când, de altfel, pârâții au fost reprezentanți de avocat, nefiind îndeplinită nici condiția ca partea să nu fie prezentă, prevăzută de art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ..], nu au fost depuse înscrisuri sub semnătură privată, ci doar un certificat de moștenitor și un contract de schimb autentificat.

Referitor la susținerea, din cadrul aceluiași motiv de recurs, că față de poziția exprimată prin apel în legătură cu acest înscris, instanța trebuia să îl înlăture sau să procedeze conform dispozițiilor art. 302, 303 C. proc. civ., este de reținut că obligația de verificare a înscrisului prevăzută de art. 302 și urm. C. proc. civ. are loc în cazul în care una dintre persoanele menționate la art. 301 contestă scrierea sau semnătura sau declară că nu le cunoaște. Or, recurenții pârâți nu au susținut că ar fi făcut declarațiile de mai sus, ci așa cum rezultă din paragrafele 24-26 din apel, pârâții au solicitat înlăturarea înscrisului, întrucât nu ar fi fost recunoscut de către pârâtă în mod expres, iar potrivit dispozițiilor legale la care au făcut trimitere ar fi trebuit să existe acest gen de recunoaștere.

În consecință, nu se poate reține vreo nelegalitate a deciziei atacate pentru că nu ar fi fost urmată procedura de verificare a înscrisului prevăzută de art. 302 și urm. C. proc. civ.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 1171, art. 1175 și art. 1191 alin. (2) C. civ. de la 1865.

În cadrul acestui motiv de recurs se invocă în primul rând că faptul că art. 1171 C. civ. de la 1865 și art. 270 C. proc. civ. prevăd că înscrisul autentic face deplină dovada, față de orice persoană, până la declararea sa ca fals, cu privire la constatările făcute personal de cel care a autentificat înscrisul, în condițiile legii, de unde ar rezulta că acesta este însoțit de o puternică prezumție de autenticitate și validitate cu privire la constatările făcute personal de către notarul public care l-a întocmit, astfel încât persoana care îl folosește ar fi scutită de orice dovadă, proba contrară revenind celui care îl contestă.

Or, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a reținut că prețul de 6 milioane de RON vechi, este declarat de părți ca fiind primit până la semnarea actului, nefiind o constatare personală a notarului public și că la stabilirea puterii doveditoare a înscrisului autentic, trebuie făcută distincția între mențiunile ce reprezintă constatări personale ale notarului, făcute cu propriile simțuri, cum sunt cele referitoare la prezența părților, modul de identificare a acestora sau luarea consimțământului, care fac dovadă deplină, ele neputând fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals, și mențiunile ce privesc declarațiile părților, făcute în fața notarului, dar a căror veracitate nu poate fi verificată de acesta, care fac dovada până la proba contrarie, acestea din urmă având astfel forța probantă a înscrisului sub semnătură privată.

În consecință, nu se poate reține că instanța de apel și-ar fi bazat hotărârea pe probe care ar fi contrazis constatările făcute personal de cel care a autentificat înscrisul, cu încălcarea dispozițiilor legale menționate mai sus, ci pe probe administrate în contra celor susținute de părți la semnarea actului, referitoare la prețul plătit în cadrul operațiunii juridice a vânzării-cumpărării imobilului.

La aprecierea acestor probe contrare administrate, cu martori sau alte înscrisuri, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că, fiind în discuție dovada simulației, "reclamanta este terț față de actul autentic, astfel încât nu va fi ținută să facă dovada după regulile de probă prevăzute pentru actul juridic, întrucât față de ea contractul are valoarea unui fapt juridic. În consecință, terțul poate utiliza pentru a dovedi existența contractului secret, deci a simulației, orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, chiar dacă valoarea contractului depășește 250 de RON."

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește proba contra actului autentic, "în privința probei cu martori, sunt aplicabile regulile prevăzute de art. 1191 alin. (1) și (2) din C. civ., precum și excepțiile instituite de art. 1197 și 1198 din C. civ.. În aplicarea acestui din urmă text legal, reținând imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, datorată raportului de rudenie dintre părți, în mod corect prima instanță a încuviințat proba cu martori."

Astfel, instanța de apel a reținut aplicarea unor excepții de la regulile aplicabile probațiunii împotriva celor menționate în cadrul unui act autentic, și anume dovada simulației de către un terț, pentru care contractul are valoarea unui fapt juridic, și posibilitatea dovedirii cu martori a actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 RON, în cazul imposibilității morale de preconstituire a înscrisului, datorată raportului de rudenie dintre părți, prin aplicarea art. 1197 și art. 1198 C. civ.

Recurenții nu au negat existența acestor excepții, dimpotrivă în recurs se susține că "fiind terț față de actul autentic, intimata reclamanta poate ca principiu să facă dovada acordului simulatoriu cu orice mijloc de probă", ci în realitate au criticat modul în care au fost interpretate coroborat și apreciată valoarea probantă a probelor administrate în cauză, considerând, pe de o parte, că martorii nu erau credibili sau că înscrisurile nu erau verosimile, în raport de anumite circumstanțe particulare.

Or, aceste susțineri nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, care nu pot face obiect al recursului.

Referitor la susținerea din recurs că între pârâta B. și D., vânzătoarea imobilului, nu s-ar fi încheiat nici un alt înscris, în afara actului autentic, care să arate o altă înțelegere decât cea avută în vedere la momentul semnării actului autentic și public, astfel că nu ar fi îndeplinită cerința art. 1175 C. civ., se observă că în decizia atacată s-a reținut raportat la aceleași critici formulate în apel, că "În construcția juridică a simulației, nu este necesar ca actul secret să fie concretizat într-un înscris. Actul secret trebuie să existe în sens de operațiune juridică reală care produce adevăratele efecte între părțile contractante." De asemenea instanța de apel a mai făcut aplicarea prevederilor art. 1198 din C. civ., reținând imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului, datorată raportului de rudenie dintre părți.

În recurs nu s-a susținut că aceste considerente ale instanței de apel ar fi nelegale.

În acest context, recurenții au reluat în recurs criticile referitoare la aprecierea înscrisurilor denumite scrisori ale lui D., vânzătoarea imobilului, sub aspectul valorii lor probatorii și al opozabilității acestora.

Criticile referitoare la aprecierea înscrisurilor denumite scrisori ale lui D., vânzătoarea imobilului, sub aspectul valorii lor probatorii nu pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi analizate în recurs, întrucât nu reprezintă motive de nelegalitate ci de netemeinicie a deciziei atacate.

În ceea ce privește susținerile pârâților în sensul că înscrisurile nu le sunt opozabile, instanța de apel le-a constatat neîntemeiate prin raportare la faptul că aceștia aveau posibilitatea de a recunoaște sau contesta înscrisul sub semnătură privată, conform art. 301 din C. proc. civ.. Or, referitor la interpretarea și aplicarea art. 301 C. proc. civ. recurenții au formulat critici în cadrul primului motiv de recurs, care au fost considerate nefondate pentru motivele expuse mai sus.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâții B. și C. împotriva deciziei civile nr. 1404A din data de 14 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 octombrie 2020.