ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1414/2024

Ședința publică din data de 23 mai 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele aspecte:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 30 iunie 2017 (ca urmare a declinării competenței materiale de către Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 4478/14.04.2017), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2006, cu privire la ap. 7, situat în București, Aleea x, în sensul că reprezintă o donație deghizată, și să se dispună raportul acestui apartament la masa succesorală a defunctei E., cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea depusă la 5 decembrie 2016, reclamantul a arătat că renunță la judecata celui de-al doilea capăt al cererii, având ca obiect raportul donației.

Prin cererea precizatoare depusă la 25 octombrie 2017, reclamantul a arătat că solicită anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2006, întrucât aceasta este o donație deghizată.

Prin cererea precizatoare depusă la 30 mai 2019, în al doilea ciclu procesual, reclamantul a solicitat să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2006, doar cu privire la cota de 1/2 (aparținând defunctei E.) din dreptul de proprietate asupra ap. 7, situat în București, Aleea x, în sensul că reprezintă o donație deghizată, și să se dispună reducțiunea și raportul acestei cote de 1/2 din apartament la masa succesorală a defunctei E., cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 6 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca nefondate, excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de către pârâți.

Prin sentința civilă nr. 1873 din 5 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca nefondată, acțiunea precizată.

Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 1385A din 7 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 894 din 13 iulie 2020, astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 601 din 16 aprilie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind cererile de reducțiune și raport, a respins aceste cereri ca prescrise, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind cererea de constatare a simulației, a admis excepția lipsei de interes privind cererea de constatare a simulației, a respins această cerere ca lipsită de interes și a obligat reclamantul să plătească pârâților suma de 3.375 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâții au declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 841A din 2 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, atât apelul principal, cât și apelul incident.

Împotriva acestei decizii civile, la 8 mai 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel sau, în subsidiar, la prima instanță.

În susținere, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând că decizia instanței de apel a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a dezvoltat următoarele argumente:

Instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 248 din C. proc. civ., atunci când a considerat că prima instanță a procedat legal la soluționarea excepției lipsei de interes și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, fără a administra, în prealabil, mijloacele de probă solicitate în cauză. Dat fiind că, prin cererea de chemare în judecată, s-au solicitat probele cu înscrisuri, interogatorii și martori, respingerea acțiunii, fără a fi administrate aceste probe și cu motivarea că nu a fost dovedit interesul în promovarea cererii, echivalează cu necercetarea fondului. Deși instanța de apel a reținut că nu a invocată vătămarea produsă prin neadministrarea probelor, aceasta este evidentă, întrucât reclamantul nu a avut posibilitatea legală de a combate excepțiile invocate de partea adversă.

Instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 477 și art. 479 din C. proc. civ., întrucât, deși în apel s-a depus o nouă cerere de probe, care vizau motivele de apel și apărările formulate, totuși apelul a fost soluționat în baza probatoriului care nici măcar nu a fost pus în discuție în fața primei instanțe, nefiind pe deplin lămurită situația de fapt. Or, dreptul părților de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt, nu poate fi exercitat, în mod efectiv, dacă invocarea unor atare motive nu este însoțită și de posibilitatea de a dovedi, în fața instanței de apel, susținerile formulate prin cererea de apel. Instanța de apel poate administra orice probe noi, indiferent dacă au fost sau nu solicitate în fața primei instanțe.

Instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 2.523 din C. civ., întrucât acțiunea în simulație este o acțiune în constatare, care poate fi promovată oricând, fiind imprescriptibilă, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului, în acest sens fiind și decizia nr. 3009/1973 a Tribunalului Suprem. În aceste condiții, subsecvent soluționării acțiunii în constatarea simulației, urmează a fi analizată cererea de raport al donației, respectiv interesul în promovarea acestei cereri.

Atât cererea de reducțiune a liberalităților excesive, cât și cererea de raport al donațiilor se prescriu în termen de 3 ani, iar, potrivit art. 1.095 alin. (2) din C. civ., în cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii rezervatari, termenul de prescripție începe să curgă de la data când au cunoscut existența acestora și caracterul lor excesiv.

Pentru a calcula termenul de prescripție de 3 ani, aplicabil cererii de reducțiune a liberalităților excesive și cererii de raport al donației, prima instanță s-a raportat la mai multe ipoteze, însă niciuna nu poate fi reținută.

Astfel, deși dreptul de proprietate al pârâtului C. a fost supus publicității imobiliare la 20.07.2006, totuși nu se poate pretinde că reclamantul avea obligația de a consulta cartea funciară. De asemenea, deși dreptul de proprietate asupra imobilului a fost menționat în declarațiile de avere ale pârâtului C., totuși reclamantul nu avea niciun motiv să analizeze aceste declarații de avere, din moment ce relațiile de familie au fost firești și nu a avut niciodată vreo suspiciune, în sensul că părinții i-ar putea înstrăina fratelui său apartamentul, fără să-i aducă la cunoștință acest fapt. Totodată, nu se poate reține că reclamantul trebuia să cunoască despre existența contractului de vânzare-cumpărare cel mai târziu la data la care a acceptat expres succesiunea (30 mai 2013), întrucât la acel moment nu a avut cunoștință de existența contractului de vânzare-cumpărare, iar prin declarația prevăzută de art. 1.100 din C. civ. se stabilește doar calitatea de succesibil, nu și patrimoniul succesoral, acesta din urmă fiind stabilit prin certificatul de moștenitor, care nu a fost emis în dosarul succesoral, întrucât pârâții au refuzat să prezinte titlul de proprietate asupra apartamentului.

Ca atare, în cauză s-a făcut dovada că reclamantul nu a luat cunoștință, până la 14 noiembrie 2013, de existența contractului de vânzare-cumpărare, astfel că este nelegală soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind cererile de reducțiune a liberalității și raport.

Instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 33 și art. 35 din C. proc. civ., întrucât, deși pârâții au renunțat la invocarea excepției lipsei de interes, totuși prima instanță a soluționat-o, reținând că reclamantul nu mai avea posibilitatea de a obține vreun folos practic, într-o eventuală admitere a cererii privind simulația. Dat fiind că cererea de reducțiune/raport a fost promovată în interiorul termenului de prescripție, interesul în a se constata simulația este unul determinat, legitim, personal, actual.

La 6 iulie 2023, intimații-pârâți au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, precum și inadmisibilitatea celui de-al treilea motiv de recurs, învederând că acesta a fost invocat omisso medio, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a reținut că decizia instanței de apel este supusă recursului și că recursul este formulat în termen și timbrat în mod corespunzător, completul de filtru urmând a aprecia dacă argumentele evocate în memoriul de recurs se pot subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1).

În conformitate cu prevederile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților, pentru a depune, în scris, un punct de vedere.

Prin încheierea din 21 martie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru judecarea sa.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul de față, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din același Cod, "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor".

Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, părțile putând-o critica numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cauză, recurentul-reclamant a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre criticile invocate se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva cărora urmează a fi analizat recursul, împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, prin încheierea din 21 martie 2024, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți, și a admis în principiu recursul. Este de menționat că, deși recurentul-reclamant nu a indicat, în mod expres, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., totuși unele dintre argumentele pe care le-a dezvoltat se subsumează acestui motiv de casare, din moment ce se susține aplicarea greșită, de către instanța de apel, a unor norme de drept procesual.

Având a analiza motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, sub un prim aspect, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 248 din C. proc. civ., atunci când a considerat că prima instanță a procedat legal la soluționarea excepțiilor lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune, fără a administra, în prealabil, probele solicitate

Înalta Curte constată că această primă critică de recurs este nefondată.

Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul pârâților și martori. Aceste probe au fost reiterate prin cererea depusă la 13 aprilie 2017, în cuprinsul căreia reclamantul a precizat că solicită emiterea unei adrese către Statul Major al Forțelor Aeriene, pentru a comunica declarațiile de avere date de pârâtul C., că, prin administrarea probei cu interogatoriul pârâților, urmărește a dovedi faptele personale ale acestora privitoare la efectuarea vânzării-cumpărării imobilului și îndeplinirea condițiilor vânzării-cumpărării (cauza și prețul), precum și că solicită ascultarea martorei F. în vederea stabilirii locuinței părților la data semnării contractului, a prețului plătit și a situației familiale.

Aceste mijloace de probă, precum și cele solicitate, în apărare, de către pârâți, au fost discutate, în primul ciclu procesual, la termenul de judecată din 6 noiembrie 2017, ocazie cu care prima instanță a încuviințat părților proba cu înscrisurile depuse la dosar și a respins, ca neutile, probele cu interogatoriul pârâților și martora F.. Referitor la declarația de avere dată de pârâtul C. în anul 2008, aceasta a fost depusă de reclamant la dosarul Judecătoriei Sectorului 2 București.

Subsecvent discutării mijloacelor de probă, prima instanță a pus în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei de interes, pe care le-a respins, procedând ulterior la soluționarea fondului.

În al doilea ciclu procesual, la termenul de judecată din 13 iulie 2020, prima instanță a repus în discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune privind cererile de reducțiune și raport, precum și excepția lipsei de interes privind cererea de constatare a simulației, pe care le-a admis. Așadar, prima instanța a reluat judecata de la momentul discutării celor două excepții procesuale invocate de către pârâți, moment care, astfel cum rezultă din parcursul procesului prezentat supra, este ulterior încuviințării probatoriului.

Cu alte cuvinte, mijloacele de probă care au fost încuviințate, în primul ciclu procesual, prin încheierea de ședință din 6 noiembrie 2017, au fost valorificate de prima instanță în al doilea ciclu procesual, neputându-se reține că excepția lipsei de interes și excepția prescripției dreptului material la acțiune au fost soluționate fără a fi administrate, în prealabil, mijloacele de probă solicitate a fi administrate în cauză.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a respins, în mod corect, critica de apel vizând nepronunțarea, de către prima instanță, asupra probatoriului solicitat a fi administrat în cauză, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., instanța trebuie să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor procesuale, care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei, aceste excepții putând fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă, pentru judecarea lor, este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului.

Interpretând, în mod corect, prevederile art. 248 alin. (1) și alin. (4) din C. proc. civ., instanța de apel a reținut că, potrivit aprecierii judecătorului fondului, nu s-a impus unirea excepțiilor lipsei de interes și prescripției dreptului material la acțiune cu administrarea probelor sau, după caz, cu fondul cauzei, cu atât mai mult cu cât, după cum s-a arătat, înscrisurile încuviințate în primul ciclu procesual, prin încheierea de ședință din 6 noiembrie 2017, au fost valorificate în al doilea ciclu procesual.

Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite nici susținerile recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", sau dispozițiile art. 14 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora "instanța își va întemeia hotărârea numai pe (...) mijloace de probă ce au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 477 și art. 479 din C. proc. civ., întrucât, deși în apel s-a depus o nouă cerere de probe, care vizau motivele de apel și apărările formulate, totuși a soluționat apelul în baza probatoriului care nici măcar nu a fost pus în discuție în fața primei instanțe.

Înalta Curte constată că nici această critică de recurs nu este fondată.

Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că, prin cererea de apel principal, reclamantul nu a solicitat încuviințarea de probe, iar, prin întâmpinarea depusă la apelul incident, a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri și cu interogatoriul pârâților. La termenul din 21 aprilie 2022, instanța de apel a constatat că probele cu înscrisuri și cu interogatoriul pârâților, solicitate de către reclamant, vizează fondul cauzei, iar nu motivele de apel, și a apreciat că acestea urmează a fi discutate doar în ipoteza în care s-ar admite apelul, s-ar anula sentința apelată și s-ar reține cauza pentru evocarea fondului. Totodată, instanța de apel a apreciat că nu se impune emiterea unei adrese către D.I.T.L. Sector 2, în vederea comunicării certificatului de atestare fiscală nr. x/19.06.2013, putând fi avute în vedere mențiunile cuprinse în încheierea notarului public din 26 iunie 2013.

Constatând că este corect raționamentul logico-juridic al instanței de apel, întrucât probele solicitate prin întâmpinarea la apelul incident vizau fondul cauzei, iar nu motivele de apel, nefiind, așadar, utilă administrarea lor pentru dezlegarea motivelor de apel invocate, rezultă că nu poate fi primită critica de recurs, potrivit căreia instanța de apel ar fi interpretat și aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 477 și art. 479 din C. proc. civ., nefiind vorba despre refuzul instanței de apel de a administra probe noi, ci despre aprecierea acesteia privind utilitatea lor pentru dezlegarea apelurilor.

În al treilea rând, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 33 și art. 35 din C. proc. civ., întrucât, analizând excepția lipsei de interes, în ceea ce privește acțiunea în constatarea simulației, strict prin raportare la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune privind cererile de reducțiune și raport al donației, instanța de apel a reținut că reclamantul nu mai avea posibilitatea de a obține un folos practic, într-o eventuală admitere a cererii privind constatarea simulației. Or, întrucât cererile de reducțiune și raport au fost promovate în interiorul termenului de prescripție, interesul procesual în constatarea simulației este determinat, legitim, personal și actual.

Înalta Curte constată că și această critică de recurs este nefondată.

Susținerile recurentului-reclamant nu pot fi primite, întrucât au la bază o premisă greșită, și anume că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, nu ar fi fost împlinit termenul de prescripție prevăzut de art. 1.095 din C. civ.. Or, pentru considerentele ce vor fi arătate infra, în cauză nu pot fi primite și analizate acele critici de recurs care vizează nelegalitatea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește cererile de reducțiune și de raport, prin raportare la un alt moment de început al cursului termenului de prescripție, întrucât este vorba despre un aspect de fapt, iar nu despre o chestiune de aplicare a legii.

În acest context, se reține că instanța de apel a procedat în mod legal, atunci când a înlăturat motivul de apel referitor la respingerea cererii de constatare a simulației ca lipsită de interes. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că interesul formulării cererii de constatare a simulației nu este actual, în condițiile în care scopul urmărit de către reclamant, prin prezentul demers judiciar, rezidă în valorificarea drepturilor decurgând din calitatea sa de moștenitor al defunctei E., însă acțiunile prin care a tins să-și valorifice aceste drepturi succesorale sunt prescrise.

Ca atare, este nefondată și susținerea recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat dispozițiile art. 33 coroborate cu cele ale art. 35 din C. proc. civ.

În considerarea celor expuse, contrar alegațiilor recurentului, Înalta Curte constată că nu este fondată niciuna dintre acele critici care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de apel interpretând și aplicând, în mod corect, dispozițiile art. 248 alin. (1) și alin. (4), art. 22 alin. (2), art. 14 alin. (6), art. 477, art. 479, art. 33 și art. 35 din C. proc. civ.

Având a analiza motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, cu titlu prealabil, că nu poate fi primită apărarea intimaților-pârâți din întâmpinare, potrivit căreia cel de-al treilea motiv de recurs (care vizează aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 2.523 din C. civ.) este invocat omisso medio, întrucât această critică a fost invocată și prin cererea de apel, nefiind, așadar, incidente prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 2.523 din C. civ., argumentând că acțiunea în simulație este o acțiune în constatare, care poate fi promovată oricând.

Se constată că, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea simulației, prima instanță a respins-o ca nefondată, reținând că este vorba despre o acțiune în constatare, care, potrivit dispozițiilor art. 2502 alin. (2) pct. 2 din C. civ., este imprescriptibilă. Această soluție a fost apelată de pârâți, pe calea apelului incident, care, însă, a fost respins ca nefondat, astfel că recurentul-reclamant nu are interesul de a invoca încălcarea normelor de drept material din această perspectivă.

Tot sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, recurentul-reclamant a precizat corect că cererea de reducțiune a liberalităților excesive și cea de raport al donațiilor se prescriu în termen de 3 ani, precum și că, potrivit art. 1.095 alin. (2) din C. civ., "în cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii rezervatari, termenul de prescripție începe să curgă de la data când au cunoscut existența acestora și caracterul lor excesiv". Plecând de la acest text de lege, recurentul-reclamant a învederat că, pentru a calcula termenul de prescripție aplicabil cererilor de reducțiune a liberalității excesive și de raport al donației, instanța de apel s-a raportat la mai multe ipoteze, însă niciuna nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte constată că aceste susțineri ale recurentului-reclamant nu pot fi primite și analizate, întrucât privesc un aspect de fapt, respectiv stabilirea momentului de început al cursului prescripției, în ceea ce privește cererile de reducțiune a liberalității excesive și de raport al donației, prin raportare la mijloacele de probă administrate în cauză. Această chestiune de drept a fost pusă în discuția părților cu ocazia dezbaterilor din 23 mai 2024.

Înlăturând ca nefondat motivul de apel referitor la soluționarea eronată a excepției prescripției dreptului la acțiune (vizând greșita stabilire a momentului de la care curge termenul prescripției extinctive), instanța de apel a conchis astfel:

"În mod corect, tribunalul a apreciat că, în condițiile în care în cartea funciară cu nr. vechi x, dreptul de proprietate al pârâtului C., dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, a fost înscris la data de 20.07.2006, iar, în plus, din anul 2008, acesta a făcut public faptul că deține în proprietate imobilul, în baza acestui contract de vânzare-cumpărare, prin declarațiile de avere înregistrate la A.N.I., apelantul-reclamant trebuia să știe despre existența actului de înstrăinare la momentul dezbaterii succesorale notariale. Curtea reține, în plus, că se poate prezuma, conform înscrisurilor examinate, că apelantul-reclamant a aflat de emolumentul succesiunii, dacă nu la momentul acceptării succesiunii (30 mai 2013), atunci cel târziu la momentul inițierii procedurii notariale și depunerii actelor doveditoare a averii defunctei (26 iunie 2013), iar nu la momentul finalizării acesteia (14 noiembrie 2013), apărările apelantului-reclamant, în sensul luării în calcul a acestui ultim moment, ca punct de plecare a curgerii termenului prevăzut de art. 1095 din C. civ., fiind vădit neîntemeiate și lipsite de orice suport probator".

Recurentul-reclamant a criticat acest raționament al instanței de apel, susținând că, prin probele administrate în cauză, a dovedit faptul că nu a luat cunoștință, până la 14 noiembrie 2013 (când a fost emis certificatul de calitate de moștenitor nr. 49/2013), de existența contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2006, context în care a apreciat că este nelegală soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiunea privind reducțiunea liberalității excesive și raportul donației.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant a învederat, în sinteză, următoarele aspecte: (i) deși dreptul de proprietate al pârâtului a fost supus publicității imobiliare la 20.07.2006, totuși nu se poate reține că avea obligația de a consulta cartea funciară; (ii) deși dreptul de proprietate asupra imobilului a fost menționat în declarațiile de avere ale pârâtului, totuși nu avea niciun motiv să analizeze aceste declarații, din moment ce relațiile de familie au fost firești și nu a avut niciodată vreo suspiciune, în sensul că părinții i-ar putea înstrăina fratelui său apartamentul, fără să-i aducă la cunoștință acest fapt; (iii) nu se poate reține că trebuia să cunoască despre existența contractului de vânzare-cumpărare cel mai târziu la data la care a acceptat expres succesiunea (30 mai 2013), întrucât, la acel moment, nu a avut cunoștință de existența contractului de vânzare-cumpărare, iar, prin declarația prevăzută de art. 1.100 din C. civ., se stabilește doar calitatea de succesibil, nu și patrimoniul succesoral, acesta din urmă fiind stabilit prin certificatul de moștenitor, care nu a fost emis în dosarul succesoral, întrucât pârâții au refuzat să prezinte titlul de proprietate asupra apartamentului.

Se observă, în mod evident, că prin toate aceste susțineri, recurentul-reclamant nu critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile art. 1.095 alin. (2) din C. civ., ci repune în discuție o chestiune de fapt, care nu poate face obiectul controlului în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt.

Scopul recursului transcede, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea și coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, le poate reaprecia și completa (în apel).

Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs, prin care se critică situația de fapt și se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză, cu scopul stabilirii unui alt moment la care recurentul-reclamant ar fi cunoscut existența liberalității și caracterul său excesiv.

Exercitându-și atribuția de determinare a faptelor relevante pentru justa soluționare a cauzei, instanța de apel a stabilit că momentul de început al termenului de prescripție a dreptului material la acțiunea în reducțiunea liberalității excesive și raportul donației, este cel târziu 26 iunie 2013.

Această apreciere a instanței de apel nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente de fapt, determinabile doar în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, pentru a conchide în sensul aplicării greșite, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 1.095 alin. (2) din C. civ., astfel cum urmărește, în realitate, recurentul-reclamant, nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situației de fapt și stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale, ceea ce nu este permis în calea de atac extraordinară a recursului.

Pentru a stabili momentul la care recurentul-reclamant a cunoscut existența liberalității și caracterul său excesiv, în sensul dispozițiilor art. 1.095 alin. (2) din C. civ., instanța de apel s-a raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, dispunând de o marjă de apreciere în această analiză, fiind vorba despre evaluarea unor aspecte de fapt, iar nu despre interpretarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel că nu este fondat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de aceste considerente, constatând că sunt nefondate motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 841A din 2 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant, fiind partea care a pierdut procesul, să achite intimaților-pârâți suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 841A din 2 iunie 2022, pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant A. să achite intimaților- pârâți C. și D. suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.