ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1984/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 17 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Regia Autonomă - Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat i-a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Fondurilor Europene și Camera Deputaților, solicitând obligarea în solidar a acestora la plata debitului în sumă de 347.566,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de investiții și modernizare executate la corpul B3 al Palatului Parlamentului, în spații deținute succesiv de pârâți. În drept, a invocat incidența dispozițiilor art. 1345 și art. 1640 C. civ. La 6 octombrie 2017, reclamanta a depus la dosar cerere modificatoare a acțiunii civile, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 1.1. Apărările formulate la fond Prin întâmpinarea depusă la 26 iunie 2017, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată; de asemenea, a susținut că termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ. este împlinit pentru lucrările de revizie a ascensorului, finalizate la 18 aprilie 2014. La 27 iunie 2017, pârâtul Ministerul Dezvoltării, Administrației Publice și Fondurilor Europene a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. Prin întâmpinarea formulată la 3 iulie 2017, pârâta Camera Deputaților a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. La termenul din 20 noiembrie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale. 1.

Hotărârea Judecătoriei Sectorului 2 București Prin sentința civilă nr. 12438 din 20 noiembrie 2017, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 6 decembrie 2017, sub nr. x/2017. 2. Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 710 din 12 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției extinctive, invocată de pârâtul Ministerul Justiției; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 1006 din 2 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Administrarea și întreținerea Fondului Imobiliar, împotriva sentinței nr. 710 din 12 aprilie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A luat act că apelantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1006 din 2 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a susținut următoarele: Instanța de apel a reținut că, în activitatea curentă a Regiei, este legiferată, prin art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, regula conform căreia cheltuielile sunt acoperite din venituri proprii, obținute din valorificarea producției și a prestărilor realizate, urmând ca situațiile similare celei din speță să reprezinte excepțiile. Conform raționamentului Curții, pierderile înregistrate de recurentă urmează să fie acoperite din venituri proprii, încercarea Regiei de a-și recupera pierderile fiind respinsă, ca neîntemeiată, deoarece nu orice cheltuială individuală trebuie acoperită de proprietarul bunurilor. Consideră recurenta că instanța de apel a aplicat greșit normele ce reglementează activitatea Regiei, atunci când a apreciat că, din moment ce bunurile aparțin statului, nu are importanță cine suportă pierderile și cine încasează veniturile; RA-APPS susține că, deși are drept scop, conform H.G. nr. 60/2005, administrarea și întreținerea bunurilor ce aparțin statului, nu poate fi obligată să efectueze lucrări de întreținere și reparații la toate imobilele care se află în proprietatea statului, indiferent în patrimoniul cui ar intra sau s-ar afla. Recurenta învederază că are obligația principală de a administra bunurile statului, bunuri care sunt menționate în anexele actului normativ avut în vedere de Curte, extinderea obligației de întreținere a clădirilor care nu se află în administrarea regiei fiind stabilită în mod excepțional, impunându-se îndeplinirea unei condiții de bază, respectiv cea de a recupera de la beneficiar investițiile. În acest sens, în situația atribuirii în folosință a imobilelor aflate în administrarea Regiei către ministere, instituții publice centrale și locale, cheltuielile efectuate pentru întreținere și reparație sunt recuperate de la beneficiari prin costul închirierii. Prin urmare, regula conform căreia cheltuielile efectuate de Regie trebuie recuperate de la beneficiari nu are excepții, fiind consfințită prin art. 7 alin. (2), (3) și 4 din H.G. nr. 60/2005; dacă intenția legiuitorului ar fi fost în sensul de a pune veniturile obținute din exploatarea imobilelor date spre administrare Regiei la dispoziția ministerelor și a celorlalte instituții publice pentru investiții la imobile ce sunt folosite sau administrate de acestea, atunci aceasta ar fi fost exprimată în norma de drept analizată de Curte. Nu poate fi primit conceptul de "globalizare" a lucrărilor de reparație la toate imobilele ce aparțin statului, în condițiile existenței unui act normativ care limitează sfera acestor imobile. În acest sens, raportat la regimul special al imobilelor, legiuitorul a limitat investițiile la un număr redus de imobile, indicând autoritățile cu care Regia trebuie să colaboreze în îndeplinirea obiectivelor fixate de lege: Senat, Camera Deputaților, Administrația Prezidențială, Guvern și Curtea Constituțională (art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005); sumele neacoperite de aceste instituții beneficiare, rezultate ca diferență între cheltuielile efective pentru administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale de reprezentare și protocol, înregistrate de Regie, și sumele prevăzute cu această destinație în bugetele proprii, cu rectificările ulterioare, preluate în contracte de prestări de servicii anuale, se suportă de recurentă, din veniturile proprii (art. 7 alin. (6) din același act normativ). Prin urmare, excepția de la regula reținută de Curte trebuia să aibă în vedere acele cheltuieli care nu sunt cuprinse în bugetul Senatului, al Camerei Deputaților, al Administrației Prezidențiale, al Guvernului sau a Curții Constituționale, inaplicabilă în speță, unde este în discuție un imobil care a trecut din administrarea Senatului României în administrarea RA-APPS, în legătură cu care H.G. nr. 1026/2013 nu menționează despre destinația imobilului, ca făcând parte din categoria specială de reprezentare și protocol; singura mențiune care imprimă actului normativ o nuanță de excepție este obligația Regiei de a efectua o serie de investiții în imobil (art. 4 din H.G. nr. 1026/2013). Imobilul nu a avut destinație de reprezentare și protocol, iar investițiile nu au fost făcute la solicitarea vreuneia dintre instituțiile prevăzute de art. 7 alin. (2) din H.G. nr. 60/2005, pentru ca cheltuielile făcute de Regie să fie suportate din venituri proprii; dimpotrivă, a fost încheiat un contract de prestări servicii cu Înalta Curte de Casație și Justiție; ulterior efectuării investițiilor, imobilul a fost predat Ministerului Justiției. Curtea de Apel a stabilit că există o regulă transpusă de prevederile H.G. nr. 60/2005 în ceea ce privește modalitatea de recuperare a cheltuielilor efectuate de Regie, cu care recurenta este de acord; ceea ce contestă recurenta este, însă, conținutul acestei reguli. Prin urmare, interpretarea normei de drept material a fost făcută în mod greșit, prevederile H.G. nr. 60/2005 instituind ca regulă recuperarea cheltuielilor prin costul închirierii, iar ca excepție suportarea din veniturile proprii a diferențelor dintre sumele cheltuite și cele prevăzute în bugetele celor 5 instituții indicate distinct; dacă instanța de apel ar fi utilizat metodele interpretării teleologice și logice a normei juridice, în special a prevederilor art. 7 alin. (6) din H.G. nr. 60/2005, intenția legiuitorului ar fi coincis cu soluția adoptată; nu poate fi primită o interpretare contrară, în sensul că, cheltuielile efectuate la solicitarea beneficiarilor să fie trecute în categoria pierderilor izolate, doar pentru că statul este proprietarul bunurilor. Recurenta susține că a depus, în cadrul probei cu înscrisuri, copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe planul de investiții aferent anului 2014, de unde rezultă că toate lucrările de investiții și modernizare executate la Corpul B3 al Palatului Parlamentului au fost făcute din surse de finanțare proprii. Statul Român, la data atribuirii imobilului, nu a avut în vedere păgubirea recurentei, prin obligarea acesteia la asigurarea din veniturile proprii a investiției, cu scopul de a transmite imobilul îmbunătățit succesiv, către instituții aflate în subordinea sa, finanțate din venituri publice, fără a naște în sarcina acestora obligativitatea de a achita investițiile efectuate din aceste venituri. Acest aspect rezultă din conținutul Protocolului încheiat la 20 octombrie 2014, înregistrat la RA-APPS la sub nr. x din 3 octombrie 2014 și la Ministerul Justiției sub nr. x din 29 octombrie 2014, în care s-a stipulat că valoarea lucrărilor aferente lifturilor, efectuate de RA-APPS la Palatul Parlamentului -Corp B3 vor rămâne în gestiunea și proprietatea acesteia până la clarificarea situației juridice privind transferul acestor investiții actualului administrator, în cel mult 120 de zile. Statul Român a certificat, astfel, că investiția recurentei a fost făcută în regim propriu, iar această situație trebuie reglementată fără ca Regia să fie păgubită; în susținerea acestei împrejurări sunt dispozițiile legale care reglementează modalitățile de încetare a dreptului de administrare, prevăzute de Legea nr. 213/1998 și H.G. nr. 841/1995, a reorganizării sau desființării Regiei sau a încetării dreptului de proprietate publică, în cazul pieirii bunului. Recurenta a expus pe larg, în cererea de recurs, modalitatea și actele de transmitere a imobilului, precum și lucrările executate la Corpul B3 din Palatul Parlamentului, de societățile contractante; consideră că sunt întrunite în cauză condițiile pentru promovarea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 1345 C. civ., respectiv mărirea patrimoniului intimaților, micșorarea patrimoniului recurentei, existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, ambele fenomene fiind efectul unei cauze unice; absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul patrimoniului altei persoane; absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel care și-a micșorat patrimoniul. Consideră că instanța de apel a trecut peste limita impusă de către legiuitor prin H.G. nr. 60/2005, din care reiese că intenția reală a adoptării acestui act normativ a fost de a asigura funcționarea Regiei pentru o perioadă nelimitată în timp, prin asigurarea balansului perfect între cheltuieli și venituri, urmărind excedentul veniturilor care se fac aport la bugetul statului. În drept, motivele de recurs au fost întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 iulie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 1006 din 2 iulie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 16 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză În cauză au depus întâmpinări intimații-pârâți Ministerul Justiției, Ministerul Fondurilor Europene și Parlamentul României -Camera Deputaților, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare, însă, la 16 octombrie 2019, a depus o sinteză a motivelor de recurs, prin care a reclamat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor H.G. nr. 60/2005, expunând, în esență, același motive ca în cererea de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenta critică, prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 60/2005, prin care a reținut că reclamanta este obligată să acopere din venituri proprii contravaloarea investițiilor și a lucrărilor de modernizare efectuate la corpul de clădire în litigiu și pretinse, în solidar, de la pârâte. În esență, recurenta reclamantă a promovat o acțiune în îmbogățire fără justă cauză pentru recuperarea unor investiții pe care le-a adus unui corp de clădire al Palatului Parlamentului, acțiune îndreptată împotriva pârâților, autorități publice cărora Statul, în calitate de proprietar al imobilului, le-a acordat, succesiv, dreptul de folosință asupra acestuia. Se reține că, la momentul preluării în administrare a acestui imobil, prin H.G. nr. 1026/2013, reclamanta a dobândit și calitatea de investitor, efectuând, prin dispoziția proprietarului, anumite lucrări pentru aducerea spațiilor în stare de funcționare. În baza H.G. nr. 670/2014 imobilul a fost predat în administrare Ministerului Justiției, ulterior fiind transferat de către acesta în baza H.G. nr. 19/2016 în administrare Ministerului Fondurilor Europene, după care, în baza art. 6 din Legea nr. 90/2016, a fost preluat în administrare de către Camera Deputaților. Situația investițiilor a fost menționată doar în protocolul de predare încheiat între reclamantă și Ministerul Justiției, în care se prevedea că valoarea lucrărilor rămâne în gestiunea și proprietatea RA APPS până la clarificarea situației juridice privind transferul acestor investiții către noul administrator. Prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 1345 C. civ. pentru admisibilitatea unei actio de in rem verso reținând că actele normative prin care s-a transmis dreptul de administrare constituie just titlu pentru folosirea imobilului cu îmbunătățirile stabilite de Statul român, în calitate de proprietar, care a asigurat și finanțarea acestor lucrări, doar statul având competența de a repartiza între instituții drepturile și obligațiile fiecăreia legate de imobilul în cauză, inclusiv suportarea costului investițiilor, care ar reveni, apreciază instanța, administratorului clădirii de la momentul efectuării lucrărilor. Instanța de apel, menținând soluția de respingere a acțiunii, a apreciat că efectuarea unor cheltuieli de reparație a unui bun de către o altă persoană decât proprietarul creează, în sarcina acestuia din urmă, obligația de restituire. Instanța de apel a identificat, însă, o cauză juridică legitimă a măririi patrimoniului statului proprietar în detrimentul reclamantei, aceasta fiind conținută în dispozițiile H.G. nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea RA APPS, cu precădere în art. 7 alin. (1) din care rezultă că Regia își acoperă cheltuielile din veniturile proprii, instanța considerând că activitatea RA APPS trebuie privită în mod global, prin valorificarea tuturor bunurilor. Prin urmare, a concluzionat că, în lipsa unui text de lege care să instituie în sarcina celorlalți administratori, care au preluat ulterior clădirea, obligația de suportare a investițiilor, aceasta rămâne în sarcina reclamantei în baza H.G. nr. 60/2005. În subsidiar, instanța de apel a mai apreciat că, în lipsa cadrului legal identificat anterior, s-ar aplica regulile generale privind antrenarea răspunderii juridice pentru neîndeplinirea unei obligații reciproce și interdependente între părți, apreciind că, la atribuirea calității de investitor, statul român ar fi avut în vedere recuperarea ulterioară a cheltuielilor prin valorificarea bunului ca sediu al ÎCCJ, dar că o atare dispoziție nu a fost prevăzută în H.G. nr. 1026/2013 iar solicitarea de atribuire a spațiului a fost făcută ulterior, respectiv în luna aprilie 2014. Recurenta critică reținerea cu titlu de justă cauză, în raportul juridic dedus judecății, a dispozițiilor art. 7 din H.G. nr. 60/2005, în sensul că respectivele investiții s-ar acoperi din veniturile proprii încasate în baza activității sale. Este de reținut că art. 7 din H.G. nr. 60/2005 reglementează prin mecanismul reglementat în alin. (2)-(8), în mod expres anumite situații în care regia recuperează cheltuielile sale din venituri proprii, prin aplicarea de prețuri și tarife legal stabilite, precum în situația cheltuielilor pentru administrarea, funcționarea, conservarea și protejarea bazei materiale destinate activității de reprezentare și protocol, printre acestea neregăsindu-se cele efectuate în calitate de investitor, pentru alte tipuri de imobile. Deși în principiu, susținerea recurentei este corectă, în sensul că raportul juridic de creanță dedus judecății nu poate avea ca temei juridic textul de lege menționat, aceasta nu duce la schimbarea soluției, întrucât rămâne valabilă constatarea neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 1345 C. civ. privind lipsa unei juste cauze pentru admiterea acestui tip de acțiune, căreia art. 1348 C. civ. îi recunoaște doar un caracter subsidiar. Astfel, reclamantei îi este conferită prin legea de funcționare, între altele, atribuția de administrare a bunurilor proprietate publică, însă aceasta se face sub coordonarea, controlul și dispoziția Statului român care deține calitatea de proprietar. Or, în speță, Statul român este cel care a dispus ca reclamanta să preia în administrare bunul și să efectueze cheltuieli de reparație a imobilului, atribuindu-i responsabilitățile de investitor, fiind firesc ca, în condițiile în care i-a retras calitatea de administrator, la încheierea raportului juridic de administrare, să se desocotească cu aceasta, hotărând cu privire la modalitatea prin care Regia își recuperează cheltuielile din investiții. Faptul că la încheierea protocolului de predare către Ministerul Justiției a fost amânat transferul acestei obligații între administratori înseamnă că situația juridică a acestora nu fusese clarificată de către proprietar, aflat în culpă pentru omisiunea de a indica autoritatea responsabilă a suporta atare contravaloare. Deși obligația efectuării acestor cheltuieli a fost instituită în temeiul raportului juridic între proprietar și titularul dreptului de administrare, acestea nu sunt de natura celor pe care, în conformitate cu art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 60/2015, regia trebuie să le suporte din veniturile pe care le încasează prin valorificarea bunurilor proprii sau a serviciilor pe care le prestează. În condițiile în care imobilul nu a rămas în administrarea Regiei pentru ca aceasta să le poată recupera prin modalități proprii de valorificare a spațiului respectiv, iar situația acestora nu a fost clarificată de proprietar la momentul transferului dreptului de administrare, Înalta Curte apreciază că este corect argumentul subsidiar de respingere a acțiunii, conținut în considerentele deciziei apelate, în sensul că, în absența unor norme speciale cuprinse în legea de organizare și funcționare a instituției, recuperarea unor cheltuieli legate de buna funcționare a imobilului, se face potrivit dreptului comun, plecând de la împrejurarea că proprietarul, identificat corect de către instanța de apel ca debitor al obligației, a recunoscut Regiei calitatea de titular al dreptului de administrare și de investitor în sarcina căruia a impus anumite sarcini. Prin urmare, nu se poate considera că reclamanta a efectuat lucrările de investiții din proprie inițiativă îmbogățind fără justă cauză pe beneficiarul ulterior al acestora de la care să poată pretinde recuperarea lor, ci a acționat în baza unei obligații dispuse de proprietar, în baza unui raport juridic preexistent, printr-un act normativ opozabil reclamantei care administrează bunuri din patrimoniul statului. Condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire au în vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite. Subsidiaritatea actio in rem verso semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege (art. 1348 C. civ.), putând fi primită doar în cazul în care un obstacol de drept o împiedică pe aceasta din urmă să fie exercitată. Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele. Or, așa cum s-a arătat anterior, în speța de față temeiul însărăcirii reclamantei derivă chiar dintr-un act normativ, respectiv H.G. nr. 1026/2013, în baza căreia reclamanta a fost obligată de către proprietar la efectuarea unor lucrări de îmbunătățire a imobilului în discuție și a dobândit calitatea de investitor al acestora. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acțiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogățitului, fie împotriva unei terțe persoane, mecanismul îmbogățirii fară justă cauză nu este funcțional. Ca atare, apreciind că soluția instanței de apel este corectă în aplicarea dispozițiilor art. 1345 C. civ. în privința constatării neîndeplinirii condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, și reținând validitatea argumentului subsidiar referitor la existența unui raport juridic întemeiat pe dispozițiile dreptului comun, în lipsa unei norme cu caracter derogator, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.