ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1771/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 11 mai 2015, sub nr. x/2015, reclamanta Asociația Automobil Clubul Român a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Sector 5 București, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 718 mp, situat în București, str. x, ca efect al uzucapiunii de lungă durată, și să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit.

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al Municipiului București (OCPI) a depus întâmpinare la 3 august 2018, prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Biroului de Carte Funciară Sector 5 București, în susținerea căreia a arătat că entitatea funcționează ca birou în cadrul OCPI al Municipiului București, doar acesta din urmă având personalitate juridică; de asemenea, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a OCPI al Municipiului București, arătând că între această instituție și reclamanți nu au existat raporturi juridice.

La 15 august 2018 a depus întâmpinare și pârâtul Municipiul București, prin primarul general, care a solicitat respingerea cererii, susținând că proprietatea publică nu poate fi uzucapată, iar termenul de prescripție asupra imobilului în cauză nu a putut să înceapă după anul 1991, nefiind întrunite condițiile uzucapiunii.

Prin sentința civilă nr. 8619 din 23 noiembrie 2015, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, prin raportare la valoarea terenului, stabilită conform valorilor orientative ale proprietăților imobiliare pentru Municipiul București, la 239.812 euro (334 euro/mp) și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București

Prin încheierea din 2 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a unit cu fondul atât excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și excepția lipsei capacității de folosință, invocate de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al Municipiului București prin întâmpinare.

Prin încheierea din 10 iunie 2016, pronunțată în același dosar, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în principiu cererea de intervenție voluntară accesorie, în favoarea pârâtului Municipiul București, formulată de intervenientul A., moștenitor al defunctului B., decedat la 30.07.2005, potrivit certificatului de moștenitor nr. x/22.08.2005.

Prin sentința nr. 1439 din 17 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al Municipiului București și a respins cererea formulată în contradictoriu cu acest pârât; pe fond, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1122 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de reclamanta Asociația Automobil Clubul Român împotriva sentinței nr. 1439/17.10.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 1122 din 19 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta Asociația Automobil Clubul Român, formulând următoarele critici:

Instanțele de fond și apel au reținut în mod eronat că, prin preluarea terenului de către stat, recurenta nu a avut elementul animus, chiar dacă a continuat să stăpânească terenul și că de la momentul preluării imobilului de către stat nu se pune problema unei posesii utile, ci doar a unei detenții precare asupra imobilului, această aplicare a dispozițiilor art. 1846 C. civ. fiind greșită.

De asemenea, au fost eronat aplicate prevederile art. 1853 C. civ. întrucât elementul animus a existat permanent în ceea ce privește posesia exercitată asupra terenului și construcției, iar intenția sa a fost de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca un proprietar sau titular al unui drept real cu privire la terenul pe care recurenta l-a dobândit și l-a stăpânit urmare a cumpărării construcției; în proprietatea statului a fost trecută doar suprafața de 2.302 mp (care a fost restituită C.), restul suprafeței de 718 mp rămânând în posesia și stăpânirea recurentei; astfel, atât elementul corpus, cât și elementul animus al posesiei sale au existat permanent.

Nu se poate prezuma de o instanță de judecată, în lipsa oricărui mijloc de probă, absența acestui element subiectiv, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 1854 C. civ. instituie în sarcina posesorului prezumția inversă celei reținute de instanța de apel, respectiv că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, în condițiile în care niciodată nu s-a probat că recurenta a început să posede pentru altul.

Instanța de apel a reținut greșit că această prezumție a fost răsturnată începând cu anul 1980, urmare preluării imobilului de către stat; în realitate odată cu intrarea în proprietatea sa a construcției, în anul 1980, reclamanta a început să exercite posesia utilă asupra terenului; faptul că o parte din acest teren a fost restituit foștilor proprietari nu poate conduce la concluzia că, asupra suprafeței ramase în stăpânirea sa, recurenta nu a exercitat o posesie utilă, cu intenția de a poseda pentru sine, iar nu pentru stat.

Consideră că au fost greșit aplicate dispozițiile privind precaritatea posesiei sale, prin reținerea unei prezumții contrare celei legale, apreciind că nu a pierdut niciodată elementul subiectiv al posesiei, care a avut permanent caracter util, în sensul întrunirii condițiilor necesare uzucapiunii.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 2 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul, constatând că motivele de recurs se pot încadra în cazul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 24 septembrie 2020.

Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al Municipiului București a depus întâmpinare, prin care a solicitat, ca prin hotărârea care urmează a se pronunța, să se mențină dispozițiile sentinței recurate cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive.

Intimatul-pârât Municipiul București, prin primarul general, nu a formulat întâmpinare.

De asemenea, recurenta nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară al Municipiului București.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Recurentul invocă, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., greșita interpretare a dispozițiilor art. 1846 și 1853 din vechiul C. civ. de la 1864, aplicabil acestui litigiu în baza art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.

În concret, se critică faptul că instanțele de fond au apreciat că, în cauză, nu a fost dovedită posesia utilă asupra terenului pentru care se solicită constatarea prescripției achizitive, respectiv existența elementului intențional al posesiei, animus, prin stăpânirea imobilului de către reclamant pentru sine și nu în calitate de detentor precar.

În privința precarității posesiei, reclamantul susține că intenția sa a fost de a stăpâni bunul pentru sine, de a se comporta ca un proprietar cu privire la bunul pe care 1-a avut în permanență în posesie și că instanța de judecată nu poate prezuma, în lipsa oricărui mijloc de probă, absența acestui element subiectiv, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 1854 C. civ. instituie în sarcina posesorului prezumția inversă celei reținute de instanța de apel, respectiv că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar.

Având în vedere că, în accepțiunea vechiul C. civ., nu este reglementat expres decât elementul material, nu și cel intențional al posesiei, Înalta Curte reține că prezumția legală instituită de art. 1854 C. civ., de care se prevalează recurentul, face dovada elementului intențional al posesiei, în sensul că stăpânirea materială reprezintă o exprimare a voinței ca aceasta să se facă animo sibi habendi.

Pe de altă parte, însă, vechiul C. civ. statuează în mod expres, în dispozițiile art. 1853 C. civ., că precaritatea nu constituie posesie sub nume de proprietar, și instituie, în acest sens, o a doua prezumție legală, prin dispozițiile art. 1855 din vechiul C. civ. potrivit cărora, ori de câte ori o persoană a început a deține un lucru, nu ca posesor, ci ca detentor precar, se presupune că a continuat să rămână detentor precar până ce va face dovada contrară.

În cauza dedusă judecății, s-a reținut că reclamantul a cumpărat de la fostul proprietar la 22.07.1980 doar construcțiile, terenul de 3020 mp intrând în proprietatea statului sub efectul Legii nr. 58/1972. Fostului proprietar i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 2302 mp teren în baza Legii nr. 10/2001, restul suprafeței de 718 mp rămânând în proprietatea statului și posesia reclamantului.

Reclamantului i s-a respins solicitarea de constituire a dreptului de proprietate în baza art. 38 din Legea nr. 18/1991, iar în prezenta cauză, în care a solicitat constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, s-a apreciat că nu a deținut terenul în calitate de proprietar, ci de detentor precar și că nu a exercitat o posesie utilă, publică pe întreaga durată a termenului de prescripție achizitivă, acesta fiind întrerupt în anul 2008, când proprietarul, Municipiul București, a contestat drepturile reclamantului asupra terenului.

Reclamantul susține că în cauză este aplicabilă prezumția instituită de art. 1854 C. civ., în sensul că își conservă calitatea de posesor util pe toată durata posesiei astfel începute, în lipsa unei dovezi contrare.

Înalta Curte constată că această prezumție se coroborează cu cea reglementată de art. 1855 C. civ., menționată anterior, potrivit căreia cel care a avut calitate de detentor precar, continuă să dețină această calitate până la proba contrară.

Or, în cauză, instanțele de fond au constatat, pe baza probelor administrate, că reclamantul a folosit bunul prin îngăduința fostului proprietar, fără exercitarea elementului intențional al posesiei pentru sine, în condițiile în care nu s-a înscris la rolul fiscal, nu a plătit taxe și impozite pentru teren și nu a dovedit că, dând curs, astfel cum a pretins, intenției părților de a transfera și dreptul de proprietate asupra terenului, s-a comportat ca un adevărat proprietar.

Prin raportare la aceste constatări ce țin de stabilirea situației de fapt și care nu pot face obiectul unui control de legalitate în recurs, în mod corect au fost înlăturate de la aplicare dispozițiile art. 1854 C. civ. întrucât reclamantul nu a dovedit că a început o posesie utilă pe care să și-o conserve pe toată durata impusă de lege pentru prescripția achizitivă. Dimpotrivă, a început a utiliza terenul în calitate de detentor precar și nu a făcut acte de intervertire a precarității în posesie utilă potrivit art. 1858 C. civ., până la momentul la care proprietarul a contestat drepturile pretinse de acesta asupra imobilului.

Prin urmare, deși elementul material al posesiei, corpus (contactul direct și stăpânirea materială asupra bunului) nu a fost contestat, în fazele devolutive ale procesului s-a stabilit că elementul intențional, animus (intenția posesorului de a exercita stăpânirea asupra bunului pentru sine întocmai ca un adevărat proprietar), nu a fost dovedit. Ca atare, prezumția de existență a elementului intențional dedusă din existența elementului material al posesiei a fost răsturnată odată ce s-a constatat că reclamantul s-a raportat la bun ca un detentor precar și și-a păstrat această calitate întrucât nu s-a produs o intervertire a precarității sale în posesie utilă.

În plus, Înalta Curte reține că recurentul nu a formulat, prin recursul declarat în cauză, critici cu privire la constatările instanței de apel potrivit cărora termenul de prescripție achizitivă a fost întrerupt în anul 2008 atunci când proprietarul terenului a contestat dreptul pretins de reclamant, caz în care, această statuare, prin care se reține neîndeplinirea unei alte condiții de fond pentru recunoașterea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripție achizitivă, rămâne valabilă.

În consecință, dispozițiile art. 1846 și urm. C. civ. au fost interpretate și aplicate în mod corect de către instanța de apel, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Asociația Automobil Clubul Român împotriva deciziei nr. 1122 din 19 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Asociația Automobil Clubul Român împotriva deciziei nr. 1122 din 19 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2020.