ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1625/2020

Ședința publică din data de 16 septembrie 2020

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Obiectul cererii.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj în data de 12 martie 2019, la dosarul nr. x/2007, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Primarul municipiului Cluj-Napoca, lămurirea sentinței civile nr. 253/2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia nr. 6793/19.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește soluția de restituire a suprafeței de 365 mp teren conform variantei II din raportul de expertiză efectuat de expertul B., în sensul că aceasta se referă la restituirea în natură a suprafeței de 365 mp în favoarea reclamantei C. (al cărei succesor este A.) pentru a fi utilizată de către aceasta, precum și de către eventualii succesori în drepturi, în interes propriu și în conformitate cu atributele dreptului de proprietate, nerestricționat de eventuale interdicții impuse de categoria urbanistică a spațiilor verzi.

II. Soluționarea cererii. Sentința Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 241 din 09 mai 2019 Tribunalul Cluj a respins ca neîntemeiată cererea de lămurire formulată de reclamantul A..

În motivarea sentinței s-au arătat, în principal, următoarele;

Prin sentința civilă nr. 253/2008, pronunțată în dosarul nr. x/2007, Tribunalul Cluj a admis acțiunea reclamantei C. și a dispus anularea parțială a dispoziției nr. 41047/27.12.2006 Primarului Municipiului Cluj-Napoca, menținând propunerea pentru acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren imposibil de restituit de 136 mp și dispunând restituirea suprafeței de teren de 365 mp conform variantei II din Raportul de expertiza efectuat de expert D..

Ulterior, urmare a apelului formulat, Curtea de Apel Cluj a dispus schimbarea în parte a sentinței Tribunalului Cluj și respingerea plângerii formulate de reclamantă, considerând că suprafața de teren de 200 mp care a aparținut reclamantei și care este considerată a fi posibil de restituit în natură este prea redusă pentru ca terenul să poată fi folosit în scopul construirii, în vreme ce suprafața de 165 mp nu i-a aparținut anterior preluării abuzive reclamantei sau antecesorilor ei.

Împotriva soluției instanței de apel reclamanta a formulat recurs, fiind soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul admiterii lui, casării hotărârii Curții de Apel Cluj și respingerii apelului Primarului Mun. Cluj-Napoca, menținându-se în soluția Tribunalului Cluj de restituire în natură a terenului în suprafață de 365 mp situat în municipiul Cluj-Napoca.

Tribunalul reține totodată că reclamantul, apreciind că se află în situația unei exproprieri de fapt ca urmare a faptului că este nevoit să folosească terenul restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 conform regulilor de urbanism, a promovat la Tribunalul Cluj acțiunea civilă înregistrată sub nr. x/2017 prin care a solicitat să se constate exproprierea în fapt a terenului în litigiu.

Se reține de către tribunal că în cuprinsul sentinței civile nr. 376/2018 pronunțată în dosar civil nr. x/2018, instanța a reținut în esență că nu există o expropriere în fapt câtă vreme la momentul restituirii instanța supremă a dispus în sensul menținerii soluției Tribunalului Cluj din dosarul nr. x/2007 privind restituirea în natură a terenului pentru ca acesta să fie folosit "potrivit cerințelor urbanistice".

Tribunalul reține că cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 253/2008 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul civil nr. x/2007, este neîntemeiată, neîncadrându-se în niciuna dintre situațiile prevăzute de art. 281

1

C. proc. civ. de la 1865 în condițiile în care s-a dispus restituirea terenului cu respectarea cerințelor urbanistice, fără a împiedica accesul la rețelele edilitare și la domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca.

Așa cum rezultă din actele dosarului. terenul în litigiu este situat în Cluj-Napoca, str. x, făcând obiectul notificării depuse în baza Legii 10/2001 de către antecesoarea reclamantului.

Prin Dispoziția Primarului nr. 41407/2006 s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005, ținând seama de faptul ca terenul în cauza este situat în zona sistematizată. Notificatoarea a contestat dispoziția, iar prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Cluj s-a obținut de către reclamanta restituirea în natura a unei suprafețe de teren de 365 mp.

Contrar susținerilor reclamantului, sintagma "terenuri libere de orice sarcini" conținută în prevederile art. 9 din Legea 10/2001 nu se refera și la limitările impuse printr-o documentație de urbanism, respectiv la încadrarea funcționala a terenurilor potrivit normelor în materie de urbanism și amenajarea teritoriului.

Apoi, cu ocazia soluționării dosarului de fond, a fost efectuată o expertiză tehnică în care expertul desemnat în cauză a stabilit că terenul, chiar dacă este liber de construcții definitive, este ocupat de spații verzi.

Totodată, se reține de către tribunal că regimul urbanistic al suprafeței terenului aflat în litigiu nu s-a schimbat de la momentul soluționării pe fond a dosarului civil nr. x/2007

Astfel, atât la momentul emiterii de către primar a dispoziției de restituire prin echivalent, cât și în prezent, terenul în litigiu era și este un spațiu destinat zonei verzi, parcurilor, grădinilor publice, etc., exploatarea putându-se realiza doar cu respectarea acestei destinații.

De altfel, în acest sens sunt și concluziile reținute în cuprinsul deciziei civile nr. 6793/19.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosar civil nr. x/2007, respectiv "o parcelă ce se poate utiliza potrivit cerințelor urbanistice, fără a împiedica accesul la rețelele edilitare și la domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca."

Pe de altă parte, apreciază tribunalul că deși dispozițiile Legii nr. 10/2001 au stabilit ca principiu de bază restituirea în natură, imobilele urmează a fi restituite în starea în care se află la data cererii de revendicare și libere de orice sarcini, iar terenul în speța a fost restituit în starea în care se afla, liber de orice sarcini, astfel cum prevede legea speciala.

Nu poată fi primită susținerea reclamantului conform căreia i s-ar fi încălcat dreptul de proprietate, întrucât, conform art. 556 alin. (2) C. civ. "prin lege poate fi limitata exercitarea atributelor dreptului de proprietate", astfel că legiuitorul poate aduce anumite limitări în exercitarea acestui drept sau a atributelor aferente acestuia.

III. Judecata în apel. Decizia Curții de apel Cluj.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 161/A din 10 septembrie 2019 a Curții de Apel Cluj.

În motivarea deciziei s-au arătat, în principal, următoarele;

Astfel cum a reținut Tribunalul în considerentele sentinței civile nr. 241/2019 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosar nr. x/2007, regimul urbanistic al suprafeței terenului în litigiu nu s-a schimbat de la momentul soluționării pe fond a dosarului civil nr. x/2007, atât la momentul emiterii de către primar a dispoziției de restituire prin echivalent, cât și la momentul pronunțării instanței supreme în plângerea promovată de către antecesoarea reclamantului, precum și în prezent, terenul în litigiu este un spațiu destinat zonei verzi, parcurilor, grădinilor publice, scuar-urilor, exploatarea putându-se realiza doar cu respectarea acestei destinații.

Mai reține Curtea de Apel că, astfel cum reiese din procesul-verbal privind starea de fapt a imobilului situat în Cluj Napoca, strada x, nr. 94 înscris în CF nr. x încheiat la data de 15.12.2005 de Comisia Tehnică de aplicare a Legii nr. 10/2001, o parte a terenului este liber de construcții definitive și este ocupat cu spații verzi, alei pietonale și auto, iar o parte este ocupată cu construcții definitive, fiind posibil de restituit în natură suprafața de 400 mp.

Nu rezultă din considerentele celor două hotărâri faptul că s-ar fi avut în vedere schimbarea regimului urbanistic, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând faptul că diferența de suprafață corespunde formării unei parcele ce se poate utiliza conform cerințelor urbanistice, fără a împiedica accesul la rețelele edilitare și la domeniul public. Utilizarea conform cerințelor urbanistice nu presupune în mod obligatoriu folosirea terenului în scopul construirii, executarea unor lucrări de construire putând avea loc numai în condițiile reglementate de Legea nr. 50/1991.

Nu pot fi reținute susținerile apelantului conform cărora dreptul său este lipsit de conținut, deoarece are posibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra terenului, dar în condițiile stabilite de normele urbanistice, dreptul de proprietate nefiind un drept absolut, exercitarea acestuia obligând la respectarea limitărilor prevăzute de lege.

Astfel cum a reținut Tribunalul, terenul nu este grevat de sarcini, încadrarea urbanistică neputând fi considerată o sarcină în înțelesul legii civile, acesta fiind restituit în starea în care se afla, liber de sarcini, conform prevederilor legii speciale.

Cererea de lămurire poate fi primită în cazul în care hotărârea nu este clară, respectiv atunci când dispozitivul acesteia este susceptibil de mai multe interpretări datorită modului imprecis în care acesta este formulat. Lămurirea dispozitivului unei hotărâri presupune doar clarificarea dispozitivului hotărârii, și nu modificarea acestuia sau completarea considerentelor hotărârii. Totodată, în procedura reglementata de art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ. este permisă numai lămurirea înțelesului dispozitivului hotărârii judecătorești, nu și modificarea soluției pronunțate în cauză prin adăugarea unor dispoziții suplimentare.

IV. Cererea de recurs.

Împotriva deciziei date în apel a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, precum și pe cele ale art. 281

1

C. proc. civ. 1865.

În motivarea de fapt a recursului s-au arătat, în esență, următoarele;

a) Hotărârea atacată este contradictorie, câtă vreme, pe de o parte, se afirmă că nu s-a avut în vedere schimbarea regimului urbanistic de "spațiu verde" al terenului în litigiu, iar pe de altă parte s-a dispus totuși restituirea terenului liber de orice sarcini.

În realitate, atunci când s-a pus în discuție existența unor spații verzi cu ocazia întocmirii raportului de expertiză, analiza a avut ca obiect existența ori inexistența construcțiilor. Inclusiv în procesul-verbal din data de 15.12.2005 al Comisiei Tehnice la care s-a făcut referire în soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că o parte din teren este liber de construcții, ocupat de spații verzi, fiind posibil de restituit în natură suprafața de 400 mp. În mod evident, nu au fost avute în vedere la acel moment interdicțiile pe care regimul urbanistic specific UTR Val le impune.

Așadar, pentru a dispune restituirea în natură instanțele au avut în vederea existența unui spațiu viran, liber de construcții, susceptibil de a fi restituit.

Tocmai de aceea, a accepta o interpretare în sensul că soluția de restituire în natură ar fi luat în considerare regimul urbanistic aplicabil contravine principiului reținut cu ocazia pronunțării acestor soluții, respectiv principial priorității restituirii în natură a terenurilor preluate abuziv atunci când restituirea este posibilă, în sensul folosirii terenului în conformitate cu exercitarea normală a atributelor dreptului de proprietate.

Deși este adevărat că edificarea de construcții nu este posibilă decât în condițiile Legii nr. 50/1991 și ale celorlalte reguli urbanistice aplicabile, în cazul de față este însă vorba despre interdicția absolută de a construi ori de a folosi spațiul în alt interes decât cel public.

Tocmai de aceea o asemenea interdicție se concretizează, de fapt, într-o sarcină reală asupra terenului restituit, căci în realitate dreptul de proprietate nu poate fi exercitat în conformitate cu atributele sale, reclamantul fiind obligat să respecte afectațiunea de spațiu verde cu acces public nelimitat, afectațiune stabilită prin regulamentele locale.

Prin urmare, raționamentul instanței de apel este contradictoriu atunci când, pe de-o parte, reține că instanțele nu au avut în vedere schimbarea regimului urbanistic atunci când au dispus restituirea în natură, iar pe de altă parte că terenul nu este grevat de sarcini, încadrarea urbanistică nefiind o sarcină în sensul legii civile.

b) Hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii:

Prin soluția potrivit căreia încadrarea urbanistică nu ar putea fi considerată ca o veritabilă sarcină în sensul legii civile, Curtea de Apel a procedat, de fapt, la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Prin aceste prevederi legiuitorul a stabilit principiul priorității restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Așa cum rezultă din conținutul art. 10, viziunea a fost aceea că sunt susceptibile de a fi restituite în natură toate imobilele care nu sunt afectate de construcții ori de alte amenajări de utilitate publică.

În cazul de față, acceptând că prin soluția de restituire în natură pronunțată în dosarul nr. x/2007 prima instanță și apoi cea de recurs ar fi urmărit menținerea în continuare a regimului urbanistic de spațiu verde, ar trebui totodată să accepte și că principiul restabilirii situației anterioare preluărilor abuzive, principiu care stă la baza celui privind prioritatea restituirii în natură, este, în fapt, unul iluzoriu. Prin interdicțiile impuse de regimul urbanistic specific spațiilor verzi proprietarul nu poate utiliza acel spațiu nici pentru a construi, nici pentru a-1 exploata în orice mod, câtă vreme interdicția de a schimba destinația de spațiu verde, descrisă de regulamentul local de urbanism, implică obligația de a permite accesul nelimitat al publicului.

În aceste condiții, în mod greșit instanța a considerat că o asemenea interpretare este conformă spiritului Legii nr. 10/2001.

Au fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 556 alin. (2) C. civ., art. 480 din vechiul C. civ. și ale Legii nr. 50/1991

Soluția instanței de apel este contrară spiritului acestor prevederi legale deoarece, chiar dacă în conformitate cu prevederile art. 556 alin. (2) și cele corespondente din vechiul C. civ., dreptul de proprietate se exercită în limitele și în condițiile legii, totuși asemenea limitări nu pot conduce la golirea de conținut a atributelor specifice dreptului de proprietate.

În realitate, prin interdicțiile impuse de regimul urbanistic, dreptul de proprietate nu mai poate fi exercitat nici măcar în limitele Legii nr. 50/1991 ori ale celorlalte legi aplicabile în materie de urbanism și construire. Aceasta deoarece un asemenea regim impune respectarea interdicției de a construi orice amenajări care sunt contrare destinației de spațiu verde și obligației de a asigura accesul publicului.

Prin urmare, chiar dacă acceptăm că dreptul de proprietate nu este unul absolut, fiind supus limitărilor prevăzute de lege, soluția instanței de apel conduce la concluzia că asemenea limitări ar putea restrânge dreptul atât de mult încât exercitarea acestuia să nu presupună pentru proprietar altceva decât obligația de a plăti taxele locale, chiar dacă folosința este exercitată de fapt de publicul larg.

Au fost interpretate și aplicate greșit și prevederile art. 281

1

C. proc. civ., instanța de apel arătând că dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ. nu ar permite lămurirea dispozitivului unei hotărâri decât atunci când din cauza modului imprecis în care acesta este formulat este susceptibil de a fi interpretat în diferite moduri. Prin aceasta, instanța sugerează că prin cererea de lămurire reclamantul ar încerca în realitate lămurirea considerentelor și că o asemenea solicitate nu ar fi permisă de textul legal invocat.

Față de aceste considerente, trebuie observat că cererea reclamantului a vizat dispozitivul sentinței prin care instanța a dispus restituirea în natură a suprafeței de teren de 365 mp conform variantei II din raportul de expertiză efectuat în cauză. Or, așa cum se poate observa, acest dispozitiv este susceptibil de următoarele interpretări diferite: (1) restituirea s-a dispus cu respectarea în continuare a restricțiilor și interdicțiilor impuse de regimul urbanistic specific al spațiilor verzi; (2) restituirea s-a dispus în considerarea caracterului viran al suprafeței de 365 mp și al neafectării acestuia altor amenajamente de utilitate publică, în scopul utilizării de către proprietar în conformitate cu atributele dreptului de proprietate.

Observând că această soluție a generat în concret asemenea interpretări (a se vedea soluția Tribunalului Cluj din dosarul nr. x/2017), reclamantul a solicitat lămurirea/clarificarea dispozitivului, fără ca prin aceasta să solicite completarea ori modificarea acestuia.

Faptul că în motivarea cererii s-a făcut trimitere la considerentele hotărârii nu modifică pretențiile legate de clarificarea dispozitivului. În esență, dispozitivul unei hotărâri se fundamentează pe considerentele reținute de către instanța care a pronunțat-o, astfel că lămurirea dispozitivului nu este posibilă fără analiza considerentelor care au fundamentat soluția.

În cazul de față, o analiză temeinică a considerentelor evidențiază faptul că nu s-au avut în vedere restricțiile urbanistice specifice spațiilor verzi atunci când s-a dispus asupra restituirii în natură. Nici măcar soluția nefavorabilă restituirii în natură pronunțată de Curtea de Apel Cluj nu a avut în vedere aceste restricții, ci aprecierea potrivit căreia parcela fiind de dimensiuni reduse, nu ar putea fi folosită în conformitate cu atributele specifice dreptului de proprietate, nefiind posibil a fi folosită în scop de construire. Or, față de faptul că principala utilitate economică de interes în legătură cu un teren situat în intravilan și amplasat într-o zonă rezidențială nu ar putea fi decât aceea a folosirii lui pentru edificarea de construcții, rezultă că în cauză acest lucru nu s-ar putea realiza.

V. Apărările în recurs.

Intimatul Primarul municipiului Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

VI. Judecata în recurs. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ. 1865, în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

Rezultă din aceste dispoziții legale că procedura lămuririi hotărârii poate fi utilizată în două categorii de situații: prima, când hotărârea cuprinde dispoziții contradictorii, adică imposibil de conciliat; a doua, când dispozitivul hotărârii conține dezlegări ori mențiuni insuficient de clare, făcând dificilă ori chiar imposibilă stabilirea înțelesului său, a limitelor lui de aplicare ori a efectelor juridice pe care instanța le-ar fi avut în vedere.

Prin urmare, atunci când din modul de redactare a dispozitivului nu rezultă asemenea dificultăți,lămurirea hotărârii nu apare ca admisibilă.

Tot astfel, este util a observa și că procedura lămuririi hotărârii nu se poate constitui într-un substitut al căilor de atac stabilite de lege, ceea ce înseamnă că prin intermediul acestei instituții procesuale nu s-ar putea tinde la modificarea în totul sau în parte a unei hotărâri judecătorești, alterându-se sensul, sfera de cuprindere și limitele de aplicare a celor stabilite prin dispozitivul ei, încercându-se să se dea hotărârii alte efecte sau, eventual, aceleași efecte, dar într-o altă măsură decât se stabilise inițial.

Având ca reper aceste considerații de principiu, Înalta Curte înțelege să arate că în prezentul proces atât prima instanță, cât și cea de apel, au apreciat în mod corect că admiterea cererii de lămurire nu se justifică, dispozitivul hotărârii ce face obiectul acestei proceduri fiind îndeajuns de limpede atât cu privire la înțelesul său, cât și în ce privește întinderea sau aplicarea lui.

Prin sentința civilă nr. 253 din 18 mai 2008 a Tribunalului Cluj s-a dispus, ca o consecință a anulării parțiale a dispoziției nr. 41047 din 27.12.2006 a Primarului municipiului Cluj-Napoca, "restituirea suprafeței de teren de 365 mp conform variantei II din Raportul de expertiză efectuat de expert D. condiționat de plata echivalentului sumei primite cu titlu de despăgubiri, actualizată cu rata inflației conform decretului de expropriere nr. 100 din 21.04.1981".

Ulterior, numele expertului a fost corectat din D. în B., observându-se eroarea materială săvârșită.

Acest mod de redactare a dispozitivului nu lasă nicio îndoială cu privire la identificarea în concret a suprafeței de teren supuse restituirii în natură, după cum, contrar celor afirmate de recurent, nu ar trebui să facă dificilă nici determinarea regimului juridic aplicabil acestei suprafețe.

Are în vedere Înalta Curte că atâta vreme cât prima instanță și, ulterior, instanța de recurs (aceasta din urmă păstrând hotărârea primei instanței) nu au menționat nici în dispozitivul hotărârilor lor și nici măcar în considerente că terenul în suprafață de 365 mp restituit în natură nu este supus unui alt regim juridic decât acela care, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data restituirii, îi era aplicabil, nu poate încape nicio îndoială cu privire la stabilirea regimului urbanistic al terenului și, deci, cu privire la condițiile și limitele în care reclamantul, ca beneficiar al restituiri, ar putea utiliza terenul.

Orice derogare de la regimul juridic de drept comun al acestui teren ar fi trebuit - în măsura în care legea ar fi îngăduit aceasta, iar judecătorii ar fi considerat oportun - menționată expres în hotărâre, căci numai o asemenea precizare ar fi fost de natură a trimite la concluzia că prin derogare de la regimul juridic general, deci în mod excepțional, s-ar fi intenționat stabilirea altui regim juridic (în particular, urbanistic) pentru terenul litigios.

Cum o asemenea precizare lipsește, devine de necontestat că terenul în suprafață de 365 mp restituit antecesoarei reclamantului se află guvernat de legile și reglementările aplicabile și în cazul altor terenuri aflate într-o situație similară din punct de vedere urbanistic.

A considera altfel înseamnă, prin urmare, nu a lămuri, ci a adăuga la hotărârea a cărei lămurire se solicită, modificându-i înțelesul și efectele.

De altfel, în considerentele sentinței a cărei lămurire se cere instanța a făcut în mod expres referire la formarea "…. unei parcele pe care reclamanta să o poată utiliza potrivit cerințelor urbanistice fără a împiedica accesul la rețelele edilitare și la domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca". În același spirit, prin decizia civilă nr. 6793 din 19.06.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, s-a făcut vorbire, în contextul restituirii în natură a suprafeței de 165 mp împreună cu cea de 200 mp teren, la faptul că "…. diferența de suprafață corespunde formării unei parcele ce se poate utiliza potrivit cerințelor urbanistice, fără a împiedica accesul la rețelele edilitare și la domeniul public al Municipiului Cluj-Napoca".

Regimul juridic al suprafeței de teren restituit a fost, așadar, determinat fără echivoc, el fiind subordonat, fără vreo derogare, regulilor urbanistice general aplicabile unor astfel de terenuri, deci inclusiv interdicțiilor instituite prin lege.

Contrar celor afirmate de recurent, hotărârea instanței de apel nu este contradictorie, ea afirmând în mod coerent că fiind vorba despre un teren din categoria celor cu destinația "spații verzi", rămâne supus regulilor urbanistice în materie. Inexistența construcțiilor pe teren, evocată în sentința a cărei lămurire se solicită, nu poate fi pusă în relație cu apartenența terenului la cele din categoria urbanistică "spațiu verde", sub acest aspect recurentul încercând să denatureze sensul și efectele sentinței.

Apartenența terenului la categoria celor din categoria "spațiu verde" fusese relevată în mod clar și prin raportul de expertiză întocmit înaintea primei instanțe de expertul B., astfel că reclamanta a cunoscut sau putea cunoaște toate implicațiile de natură urbanistică ale unei astfel de clasificări.

Faptul că instanța de apel nu a îmbrățișat punctul de vedere al recurentului, potrivit căruia încadrarea urbanistică ar reprezenta o sarcină reală asupra terenului restituit, preferând a considera, în armonie cu înțelesul juridic obișnuit al termenului, că "terenul nu este grevat de sarcini", nu relevă nicio contradicție logică în raționamentul instanței, ci, dimpotrivă, coerență și consecvență, concluzia instanței fiind aceea că prin hotărârea a cărei lămurire se solicită nu s-a stabilit un alt regim urbanistic decât acela care rezulta din reglementările aplicabile, în genere, unor terenuri de aceeași natură.

Motivul de recurs care se raportează la prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 este, deci, neîntemeiat.

Nejustificat afirmă recurentul și că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat eronat prevederile art. 9 și 10 din Legea nr. 10/2001 privitoare la prevalența principiului restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. Înalta Curte are a observa, sub acest aspect, că stabilirea împrejurării dacă un teren restituit în natură conform Legii nr. 10/2001 satisface acest principiu atunci când respectivul teren este supus unor restricții legale de natură urbanistică ce îl împiedică pe beneficiarul restituirii să utilizeze terenul potrivit dorinței sale (spre exemplu, pentru a edifica o construcție pe teren), nu reprezintă o chestiune care să poată fi analizată în procedura lămurii hotărârii reglementată de art. 281

1

alin. (1) C. proc. civ.

Atunci când beneficiarul măsurilor reparatorii este de părere că terenul cu privire la care se dorește a-i fi restituit în natură nu este în măsură, din cauza unui regim juridic restrictiv ce i-ar fi aplicabil, să asigure scopul reparatoriu urmărit de lege, o asemenea convingere nu ar putea fi valorificată, ca apărare de fond, decât în cadrul procesului în care se stabilesc măsurile reparatorii ce trebuie acordate, deci fie înaintea primei instanțe, fie în apel sau, după caz, în recurs. Acesta fiind o chestiune care ține de esența unui astfel de proces, ea un ar putea fi examinată și tranșată post iudicium, în procedura simplificată a lămuririi hotărârii.

Or, susținând că atât prima instanță, cât și cea de apel au refuzat să dea hotărârii o lămurire care să satisfacă într-o măsură maximală principiul în discuție, recurentul tinde, în realitate, nu la a obține lămurirea sentinței civile nr. 253/08 mai 2008 a Tribunalului Cluj, ci o veritabilă modificare a efectelor acesteia, urmărind a obține pentru terenul în litigiu un alt regim juridic (iar în mod mai particular, urbanistic) decât acela stabilit cu suficientă claritate prin respectiva sentință.

Fără temei afirmă recurentul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit inclusiv prevederile art. 556 alin. (2) C. civ. potrivit cărora prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate, căci aspectele privitoare la o afirmată golire de conținut a dreptului de proprietate, prin lipsirea titularului său de atributele care îi sunt specifice, nu sunt, nici ele, susceptibile de analiză în procedura lămuririi hotărârii. După cum Înalta Curte a precizat deja mai sus, aspectele privitoare la aptitudinea unor măsuri reparatorii acordate de a asigura o veritabilă reparație aparțin fondului cauzei, ele neputând fi abordate în procedura lămuririi hotărârii, câtă vreme în cadrul acesteia este îngăduit a se verifica doar dacă hotărârea judecătorească este îndeajuns de clară sau dacă nu conține dispoziții contradictorii, iar nu a se repune în discuție, direct sau indirect, justețea măsurilor reparatorii acordate de instanță.

În fine, nici critica privitoare la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 281

1

C. proc. civ. nu este întemeiată, esențial fiind că întregul raționament juridic al instanței de apel respectă scopul urmărit de legiuitor prin instituirea procedurii lămuririi hotărârii. Or, sub acest aspect, instanța de apel a apreciat în mod corect că în această procedură este permisă numai lămurirea înțelesului dispozitivului hotărârii judecătorești, iar nu și modificarea soluției pronunțate în cauză prin adăugarea unor dispoziții suplimentare.

Față de cele ce preced, nu se poate reține nici caracterul întemeiat al motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Se va respinge, așadar, recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 161 A din 10.09.2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2020.