ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 967/2016

Decizia nr. 967/2016 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 187/C din 08 martie 2007 a Tribunalului Cluj, s-a admis excepția inadmisibilității pentru petitele 1-3 din cererea de chemare în judecată, s-a admis excepția de prematuritate pentru petitul 4 în ce privește modalitatea de soluționare a notificării și pentru petitul 5, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și primarul Municipiului Cluj-Napoca, a fost obligat pârâtul primarul Municipiului Cluj-Napoca să emită dispoziția motivată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care să soluționeze notificarea formulată de antecesoarea reclamantului, B., având ca obiect imobilul situat în Cluj-Napoca, apartamentul nr. 1 și terenul aferent înscris în C.F.

Cluj-Napoca, s-au respins restul petitelor ca urmare a admiterii excepțiilor inadmisibilității și prematurității și ca nefondate. Prin Decizia civilă nr. 1/A din 07 iunie 2007 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul reclamantei, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. Prin sentința civilă nr. 252 din 23 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acțiunea reclamantei, s-a anulat în parte Dispoziția de respingere parțială și propunerea privind acordarea de despăgubiri nr. 6995 din 18 iulie 2007 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca, în ceea ce privește pct. 2, s-a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantei a apartamentului nr. 1, a fost menținută dispoziția în ce privește respingerea cererii pentru terenul aferent, s-a dispus intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea reclamantei asupra apartamentului nr. 1, cu titlu de lege, s-au respins celelalte capete de cerere.

Prin Decizia civilă nr. 35/A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul reclamantei, s-a modificat în parte sentința, în sensul că, s-a admis acțiunea precizată, s-a anulat Dispoziția nr. 6995 din 18 iulie 2007, s-a dispus restituirea în natură în favoarea reclamantei a cotei reale de 320/666 parte din terenul din C.F. Cluj, aferent apartamentului nr. 1, înscris în C.F. Cluj, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra cotei reale de 320/666 parte din terenul aferent nr. cu titlu de drept, lege, în baza Legii nr. 10/2001, s-a înlăturat din sentință dispoziția referitoare la menținerea Dispoziției nr. 6995 din 18 iulie 2007 în ce privește respingerea cererii pentru teren, respingerea restului petitelor, s-au menținut restul dispozițiilor din sentință, s-au respins, ca nefondate, apelurile pârâților.

Prin Decizia civilă nr. 6748 din 14 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis recursurile, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. S-a constatat că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt a apartamentului solicitat, cu privire la care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri în condițiile legii speciale, în scopul aplicării corecte a legii în cauză. Apartamentul nr. 1 din imobil a fost înscris în C.F. În baza Legii nr. 4/1973, prin Decizia nr. 247 din 05 august 1988, apartamentul nr. 1 a fost preluat în proprietatea statului cu plata despăgubirilor legale iar terenul aferent a fost preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974.

Din referatul întocmit de Comisia pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 a rezultat că apartamentul a fost vândut chiriașului C., în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanțele anterioare nu au stabilit deplin dacă în imobilul din str. Ialomiței nr. 8 există un singur apartament sau dacă sunt două, dacă apartamentul nr. 1 a fost cumpărat de chiriașul C. în temeiul Legii nr. 112/1995 iar în contractul de vânzare-cumpărare s-a strecurat vreo eroare materială, dacă este unul și același apartament sau nu, situație în care se impune efectuarea unei expertize temeinice, chiar a unei cercetări la fața locului.

Prin Decizia civilă nr. 71/A din 04 iulie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a admis apelul pârâtului primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 252 din 23 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea reclamantei, a respins ca nefondate apelurile reclamantei și pârâtului Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice iar din concluziile acesteia a rezultat că pe str… există o construcție compusă din două apartamente; apartamentul preluat de Statul Român, prin Decizia nr. 247/1988, este apartamentul nr. 1; apartamentul cu nr. top nu este înscris în C.F.

Cluj, ci în C.F. individuală, devenită prin conversie C.F., se află înscris doar terenul aferent casei cu două apartamente din Cluj Napoca; apartamentul se compune din 2 camere, 1 bucătărie, 1 baie, 1 cămară de alimente, 1 hol și 1 antreu; cota indiviză aferentă este de 48/100 parte; posesorul faptic al apartamentului nr. 1 este, în prezent, D.; apartamentul aflat în momentul de față în proprietatea Statului Român (conform C.F.), a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vînzare-cumpărare din 1997 de către chiriașul C., în prezent decedat; apartamentul a fost vândut ulterior numitei D.; în contract, s-a menționat că se vinde apartamentul nr. 2, ceea ce este greșit; componența apartamentului și suprafața corespunde apartamentului nr. 1 din C.F.

al cărui proprietar este Statul Român, și care a fost preluat de la B., antecesoarea reclamantei. S-a clarificat astfel că de la antecesoarea reclamantei s-a preluat apartamentul nr. 1, respectiv că acesta a fost închiriat prin contractul din 07 martie 1991, numitului C., cumpărat de acesta ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997. Întrucât în contractul de vânzare-cumpărare s-a menționat din eroare apartamentul nr. 2, cumpărătorul nu și-a putut intabula dreptul de proprietate în cartea funciară, cererea fiindu-i respinsă prin Încheierea nr. 10868/2003, cu toate acestea, l-a înstrăinat la rândul său numitei D. Întrucât apartamentul nu se mai află în proprietatea Statului Român, iar contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat cu defunctul C. nu a fost anulat, reclamanta este îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apartamentul neputând fi restituit în natură.

Apartamentul nr. 1 a intrat în proprietatea Statului Român în baza art. 5 și art. 52 din Legea nr. 4/1973, cu plata despăgubirilor în sumă de 77.044 lei la data emiterii Deciziei nr. 247 din 5 august 1988 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Cluj, așa cum rezultă din adresa din 11 august 1988 emisă de Consiliul Popular al Județului Cluj. În ceea ce privește terenul aferent apartamentului, prin sentința civilă nr. 252 din 23 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a reținut că acesta a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată, regimul lui juridic fiind reglementat de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

Prin încheierea C.F. din 4 septembrie 1978, terenul din C.F. Cluj, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, în administrarea operativă a Intreprinderea de Gospodărie Comunală și Locativă al jud. Cluj, în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, cu drept de folosință în cotă de 85/666 parte din terenul de sub A+1 în favoarea lui B. și E. Prin Încheierea nr. 2351 din 9 aprilie 1987, s-a înscris dreptul de folosință în favoarea lui B. asupra cotei de 85/666 parte din teren. Ulterior, prin Încheierea nr. 3035 din 26 mai 1987, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 20 mai 1987, asupra cotei de 43/666 parte din terenul proprietatea Statului Român, s-a intabulat dreptul de folosință pe durata existenței construcției în favoarea lui F. și G. Expertul H. prin raportul de expertiză tehnică a arătat că terenul cu nr. top din C.F.

Cluj, situat în Cluj Napoca, în suprafață de 320 mp, are din măsurători suprafața de 340 mp. În concluzie, expertul a arătat că „datorită faptului că terenul are forma neregulată, iar suprafața acestuia liberă este de 269 mp (fără construcții), nu poate fi atribuit în natură, fiind ocupat de către construcții, iar conform Legii nr. 50/1991, parcela propusă pentru atribuire nu poate îndeplini condițiile prevăzute de aceasta. În această situație, terenul nu poate fi restituit în natură, iar expertul este în imposibilitate de a efectua întocmirea tabelului de mișcare-parcelară cu propuneri de întabulare pe reclamantă”. Este elocventă în acest sens și schița terenului aflată la fila 122 același dosar.

Asupra cotei de 346/666 din teren, și-au intabulat dreptul de proprietate I. și J. cu Încheierea nr. 7960/1997 în C.F. Legea nr. 10/2001 este o lege de restituire în natură a terenurilor preluate abuziv de stat sau de alte organizații cooperatiste ori persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de la foștii proprietari, or, antecesorii reclamantei nu au fost niciodată proprietari asupra terenului în suprafață de 320 mp, ci au avut doar un drept de folosință pe durata existenței construcției, în temeiul Legii nr. 30/1974. Prin sentința civilă nr. 5137 din 26 august 1997 a Judecătoriei Cluj-Napoca, la solicitarea antecesoarelor reclamantelor, B. și E., s-a validat un antecontract de schimb încheiat între antecesorul reclamantelor de atunci, L., care era proprietarul unor imobile situate în Turda și coschimbașul K., care era proprietarul imobilului înscris în C.F.

Cluj-Napoca, casă din cărămidă acoperită cu țiglă cu 2 camere, o bucătărie, dependințe în str. Ialomiței nr. 8 și teren în suprafață de 185 stj. Prin urmare, terenul din Cluj-Napoca, a trecut în proprietatea Statului Român în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, direct de la proprietarul K., din C.F. Cluj, antecesorii reclamantei nefiind niciodată proprietari asupra terenului în litigiu, L. fiind proprietar asupra unor imobile situate în Turda. Împotriva Deciziei civile nr. 71/A din 04 iulie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, a formulat cerere de recurs, reclamanta A., prin care a criticat-o pentru nelegalitate - art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

- sub următoarele aspecte: În fapt, instanța a reținut două motive de respingere a cererii reclamantei; faptul că terenul nu a aparținut niciodată antecesorilor reclamantei, fiind totodată ocupat în mare parte de construcții, respectiv că terenul face obiectul legilor fondului funciar; s-a reținut totodată că apartamentul nr. 1 a fost înstrăinat în mod legal fostului chiriaș C., în prezent, acesta aflându-se în posesia unei alte persoane. S-a susținut astfel că, pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a preluat motivele care au format convingerea primei instanțe, soluția fiind nelegală. În ceea ce privește terenul aferent apartamentului nr. 1, s-a susținut că, potrivit raportului de expertiză, acesta se identifică în C.F.

Cluj-Napoca, și are o suprafață de 340 mp, pe acest teren fiind edificat apartamentul nr. 1 și alte două construcții. Recurenta-reclamantă nu contestă că pe teren se află edificate aceste construcții, ci susține faptul că acestea nu sunt pe fundații din beton, ceea ce înseamnă că pot fi restituite în natură. Din cartea funciară rezultă că, înscrierea apartamentului s-a făcut pe numele antecesoarei sale, B., în baza sentinței civile nr. 5137/1977 a Judecătoriei Cluj-Napoca, iar în ceea ce privește terenul aferent, în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1973, acesta a trecut în proprietatea statului. Terenul a trecut în proprietatea statului român, fiind preluat în mod abuziv, în temeiul unor acte normative abuzive, de la antecesoarea sa mamă, după ce aceasta l-a dobândit cu titlu de moștenire de la tatăl său, acesta deținând terenul și construcția în temeiul contractului de schimb.

Instanța de apel a reținut greșit că terenul nu a aparținut niciodată antecesorilor reclamantei, ceea ce implicit conduce la o aplicare greșită a legii, respectiv din interpretarea regimului juridic al terenului, care ar intra sub incidența prevederilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, cu aplicarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenurile atribuite în folosință pe durata existentei construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor.

Antecesoarea recurentei, la data la care a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, nu era nici proprietara construcției, nici beneficiara dreptului locativ asupra acesteia și nici nu a avea în folosința terenul, prin urmare nu era îndreptățită în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului de proprietate. De altfel, în recurs, instanța supremă nu s-a referit la teren, îndrumarea și casarea deciziei fiind făcută numai în ceea ce privește verificarea regimului juridic al apartamentului. Cu privire la teren, sunt incidente dispozițiile art. 3, 6, dar și art. 2 din Legea nr. 10/2001, „în sensul prezentei legi prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, astfel la lit. h) „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil.", cu trimitere la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Raportat la împrejurarea că, la data exproprierii apartamentului în temeiul Legii nr. 4/1973, terenul fiind expropriat la acel moment, nu s-a mai impus emiterea unei alte decizii din partea statului care să cuprindă și terenul. Din practica instanțelor a rezultat că, imobilele preluate de către statul român în perioada incidenței legilor sistematizării, au fost sub incidența unor masuri abuzive de preluare, printre care se numără și imobilele trecute în proprietate statului ca efect al Legii nr. 4/1973. În ipoteza în care, la momentul apariției legilor fondului funciar, reclamanta ar fi fost proprietara construcției, ar fi putut uza de dispozițiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, dar în situația în care ulterior a fost expropriată și de construcție, aceasta nu avea nicio posibilitate de a solicita restituirea terenului pe un alt temei de drept, decât cel al Legii nr. 10/2001.

Cu ocazia primei judecați a apelului, recurenta-reclamanta a invocat și excepția tardivității motivării apelurilor, excepție pe care a susținut-o și în fata instanței de apel - ca efect al decăderii din acest drept, s-a solicitat respingerea apelurilor ca nemotivate - însă instanța de apel nu a motivat deloc aceasta excepție, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Primul termen de judecată în cauza a fost pentru data de 08 octombrie 2009, iar motivele de apel au fost înregistrate mult după acest termen de judecată, la al doilea termen de judecată.

În ceea ce privește apartamentul, în fata instanței de fond, apelanții și-au exercitat cu viclenie și rea-credință drepturile procesuale - în timp ce Dosarul nr. x/117/2006 se afla pe rolul instanțelor de judecată, aceștia au emis Dispoziția nr. 6995 din 18 iulie 2007, de respingere a notificării formulată de mama sa B., susținând că au comunicat-o la o altă adresă, greșită, invocând astfel prescripția dreptului de a ataca această dispoziție. Pârâții au refuzat să depună la dosarul cauzei contractul de vânzare-cumpărare prin care apartamentul a fost vândut iar, după mai multe termene de judecată, au depus o copie ilizibilă a acestui contract. În faza de apel, înainte de casare, s-a depus o copie lizibila a contractului de vânzare-cumpărare, și s-a susținut o eroare cu privire al numărul apartamentului din contract dar și cu privire la datele de identificare ale apartamentului, în speță număr topografic.

Recurentei-reclamante nu-i poate fi opozabil acest contract, pe de o parte, pentru că până la acel moment nu a avut cunoștință de existența acestuia, iar pe de altă parte, nu este de acord că, în conținutul lui, s-a strecurat o greșeală a numărului apartamentului. Din cuprinsul extrasului de carte funciară, unde se identifică apartamentul nr. 1, în prezent este intabulat statul român ca proprietar asupra apartamentului nr. 1, iar la data la care mama sa a formulat notificarea, cat și în prezent proprietar asupra apartamentului este statul român, fără alte mențiuni. Este adevărat că, în alte extrase de carte funciara, este făcuta mențiunea respingerii cererii înaintata de numitul C. în vederea întabularii apartamentului, dar aceasta mențiune nu îi este opozabilă, întrucât a fost făcut în cursul anului 2003, mult după notificare, mult după expirarea termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 de a ataca contractele de vânzare-cumpărare.

În prezent, datele de identificare din contractul de vânzare-cumpărare nu conțin elementele necesare care să ateste în mod cert faptul că apartamentul nr. 1 s-a vândut. Chiar daca din conținutul raportului de expertiza rezultă că ne aflăm în prezența unei erori materiale, că există identitate între datele apartamentului nr. 1 și schița ce a stat la baza întocmirii contractului de vânzare-cumpărare din 1997, aceasta constatare nu echivalează cu un fapt juridic apt să producă efectele juridice necesare transferului dreptului de proprietate. Recursul reclamantei este nefondat.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că instanța de apel, printr-un raport de expertiză tehnică de specialitate, a clarificat pe deplin toate aspectele de fapt de care depindea identificarea apartamentului nr. 1, aflat în litigiu, stabilindu-se următoarele; pe str… există o construcție compusă din două apartamente; apartamentul nr. 1 a intrat în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 4/1973, cu plata despăgubirilor în sumă de 77.044 lei la data emiterii Deciziei nr. 247 din 5 august 1988 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al județului Cluj; apartamentul preluat de Statul Român, prin această decizie este apartamentul nr. 1; în C.F.

se află înscris doar terenul aferent casei cu două apartamente din Cluj Napoca; apartamentul se compune din 2 camere, 1 bucătărie, 1 baie, 1 cămară de alimente, 1 hol și 1 antreu; apartamentul aflat în momentul de față în proprietatea Statului Român a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997 de către chiriașul C., apartament înstrăinat ulterior de către acesta, numitei D.; în contractul de vânzare-cumpărare s-a menționat în mod eronat apartamentul nr. 2; componența apartamentului și suprafața corespunde apartamentului nr. 1 din C.F., al cărui proprietar este Statul Român, și care a fost preluat de la B., antecesoarea reclamantei.

S-a stabilit totodată că, motivul pentru care cumpărătorul nu și-a putut intabula dreptul de proprietate asupra acestui imobil în cartea funciară - cererea fiindu-i respinsă prin Încheierea nr. 10868/2003 - a fost faptul că în contractul de vânzare-cumpărare s-a menționat apartamentul nr. 2, dintr-o evidentă eroare materială. În raport de aceste considerente, la care se adaugă faptul că apartamentul în litigiu nu se mai află în proprietatea Statului Român, iar contractul de vânzare-cumpărare din 1997 încheiat cu defunctul C. nu a fost anulat, instanța de apel a apreciat în mod legal și pe deplin judicios că reclamanta este îndreptățită doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, apartamentul neputând fi restituit în natură.

Prin urmare, s-a concluzionat corect că este legală dispoziția primarului Municipiului Cluj-Napoca sub aspectul acordării măsurilor reparatorii în echivalent, pentru apartamentul nr. 1. Toate celelalte susțineri ale recurentei-reclamante referitoare la apartamentul în litigiu, pe aspectele privitoare la exercitarea cu viclenie și rea-credință a drepturilor procesuale de către pârâți, în special în materia administrării probatoriului, nu pot fi primite, întrucât nu evidențiază critici pertinente de nelegalitate, nu se raportează la considerentele ce au fundamentat soluția criticată, devenind astfel irelevante în contextul cauzei pendinte. Faptul că recurenta-reclamantă nu a avut cunoștință de existența contractului de vânzare-cumpărare în privința apartamentului în litigiu, respectiv de eroarea materială strecurată în cuprinsul acestuia, nu înseamnă că acest contract ar trebui exclus din probațiune, întrucât o astfel de măsură ar fi nelegală.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu precizează textul de lege încălcat sau aplicat/interpretat greșit pentru a putea declanșa în mod efectiv controlul judiciar. În ceea ce privește terenul aferent apartamentului, relevant este faptul că printr-o hotărâre judecătorească - sentința civilă nr. 252 din 23 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj - s-a reținut că acesta a trecut în proprietatea statului în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, reclamanta dobândind doar un drept de folosință asupra lui, situație în care, sub aspectul pretențiilor invocate de recurenta-reclamantă, sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată, regimul lui juridic fiind reglementat de art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

De altfel, preocuparea instanței de apel de a clarifica situația juridică a terenului în litigiu a fost laborioasă, valorificând toate evidențele de carte funciară și înscrisurile ce le-au însoțit, concluzia instanței fiind aceea că terenul a trecut în proprietatea Statului Român în temeiul sentinței civile nr. 5137 din 26 august 1977 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, care în alin. (1) prevedea că dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se poate face numai prin moștenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri.

Prin sentința civilă nr. 5137 din 26 august 1977 a Judecătoriei Cluj-Napoca, la solicitarea antecesoarelor reclamantelor, B. și E., s-a validat un antecontract de schimb încheiat între antecesorul reclamantelor de atunci, L., care era proprietarul unor imobile situate în Turda și coschimbașul K., care era proprietarul imobilului înscris în C.F. Cluj-Napoca, casă din cărămidă acoperită cu țiglă cu 2 camere, o bucătărie, dependințe în str. Ialomiței nr. 8 și teren în suprafață de 185 stj. Aceasta înseamnă că terenul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, direct de la proprietarul K., din C.F. Cluj, antecesorii reclamantei nefiind niciodată proprietari asupra terenului în litigiu, L. fiind proprietar asupra unor imobile situate în Turda.

Cum Legea nr. 10/2001 este o lege de restituire în natură a terenurilor preluate abuziv de stat sau de alte organizații cooperatiste ori persoane juridice în perioada 6 martie1945-22 decembrie 1989 de la foștii proprietari, dispozițiile acesteia nu sunt incidente în cauză în privința terenului. Prin urmare, nu pot fi reținute criticile recurentei-reclamante care, pe de o parte, în privința terenului în litigiu, încearcă o reevaluare a probatoriului, nesusținută în cauză, dar și nepermisă de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, invocă, împotriva evidenței, că terenul ar fi aparținut antecesorilor reclamantei, respectiv că s-ar fi stabilit in mod greșit regimului juridic al terenului.

Potrivit dispozițiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenurile atribuite în folosință pe durata existentei construcțiilor dobânditorilor acestora, ca efect al preluării terenurilor aferente construcțiilor în condițiile dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 cu privire la sistematizarea teritoriului, trec în proprietatea actualilor titulari ai dreptului de folosință a terenului, proprietari ai locuințelor.

Cât timp instanța de apel a constatat că situațiilor de natura celor invocate în cauza pendinte au constituit obiect de reglemetare într-un alt act normativ special - Legea nr. 18/1991 (fiind identificată chiar soluția legiuitorului - art. 36 alin. (3) din Lege) - s-a apreciat corect că devin incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora, la data la care antecesoarea sa a formulat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, nu era nici proprietara construcției, nici beneficiara dreptului locativ asupra acesteia și nici nu a avea folosința terenul, prin urmare nu era îndreptățită în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991 la reconstituirea dreptului de proprietate, vin tocmai să confirme soluția judicioasă pronunțată în cauză, atestând realitatea consemnărilor instanței anterioare în privința conținutului efectiv al drepturilor recunoscute printr-o lege specială. Prin Decizia civilă nr. 6748 din 14 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-au admis recursurile, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Așadar, cât timp casarea dispusă de instanța supremă a fost totală, aspect ce se impune cu evidență, nu poate fi reținută critica referitoare la limitele casării, cu atât mai mult cu cât, de principiu, instanța supremă este ținută să hotărască asupra fondului pricinii în toate cazurile în care are pe deplin stabilite împrejurările de fapt ale cauzei, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat la acel moment procesual. De altfel, atunci când instanța supremă își motivează soluția, consemnează în privința terenului în mod explicit că terenul aferent a fost preluat de stat în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat, întrucât excepția tardivității motivării apelurilor a fost soluționată și motivată în mod corect de instanța de apel, pe de o parte, pentru că soluția propusă - respingerea apelurilor ca nemotivate - nu este permisă printr-o norma procedurală expresă (art. 292 alin. (2) C. proc.

civ.), iar pe de altă parte, sancțiunea decăderii este atenuată prin incidența tezei a doua a art. 287 alin. (2) C. proc. civ., depunerea motivelor la prima zi de înfățișare, ceea ce în cauză s-a și întâmplat. Decizia civilă nr. 35/A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel Cluj a reținut că motivele de apel au fost depuse în termen, considerând cel de-al doilea termen de judecată ca avut semnificația prima zi de înfățișare - art. 134 C. proc. civ. Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu poate fi primită nici o critică pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 71/A din 4 iulie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 aprilie 2016.