ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3048/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3048/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1980

din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul

nr. 26359/3/2011 a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată,

formulată de reclamanta SC R.G. SA Borsec în contradictoriu cu pârâta E.H.R.A.G.

Hamburg precum și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la cheltuieli de

judecată.

În motivarea

sentinței, tribunalul a constatat că pârâta a transmis reclamantei oferta

indicativă din 24 noiembrie 2009 - cu care reclamanta a fost de acord, în

finalul căreia s-a menționat că respectiva ofertă este o ofertă indicativă,

urmând ca la solicitarea SC R.G. SA să se emită o ofertă angajantă, iar

ulterior la data de 27 noiembrie 2009, părțile au încheiat polița de asigurare.

În condițiile

în care părțile au încheiat un contract, care între ele are putere de lege

conform art. 969 C. civ. - 1864, instanța a considerat că reclamanta nu mai

poate invoca nerespectarea termenelor și condițiilor din oferta anterioară

încheierii contractului.

De asemenea, instanța

a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada unor astfel de cheltuieli.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC R.G. SA, prin care a solicitat schimbarea

sentinței civile

sus-arătate, iar pe fond admiterea

acțiunii precizate, să se constatate desființată de drept Polița de Asigurare din

27 noiembrie 2009, încheiată între reclamanta SC R.G. SA, în calitate de

asigurat și pârâta E.H.K.A.G. Hamburg - Sucursala București, în calitate de

asigurător, și să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 154.000 lei cu

titlu de daune, reprezentând contravaloarea primei rate, în cuantum de 20% din

prima minimală anuală, achitată la semnarea poliței de asigurare. A solicitat

să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta

a motivat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, considerând că modificarea unilaterală a ofertei indicative din 24

noiembrie 2009 și implicit a poliței de asigurare ar reprezenta o neexecutare a

prestațiilor de către pârâtă în condițiile asumate prin contract, în condițiile

în care această modificare unilaterală a contractului de către societatea

asigurătoare, neînsușită de reclamantă, atrage desființarea de drept a

contractului de asigurarea și nu rezilierea lui, cum greșit a considerat

instanța de fond.

De asemenea,

s-a arătat, în mod nelegal instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 969 C.

civ., atunci când a reținut că reclamanta nu mai poate invoca nerespectarea

termenelor și condițiilor din oferta anterioară încheierii contractului,

întrucât așa cum se menționează în Polița de asigurare, oferta indicativă face

parte integrantă din polița de asigurare, care cuprinde termenii și condițiile

asigurării din oferta indicativă, stabiliți în baza cererii-chestionar care

face parte integrantă din polița de asigurare conform paragrafului trei din

aceasta.

O altă critică

a vizat faptul că instanța de fond nu a avut în vedere că reclamanta a invocat

modificarea unilaterală a ofertei indicative, prin această "Situație a

clienților asigurați din 19 aprilie 2010" transmisă de pârâtă, ulterior

încheierii poliței de asigurare, care trebuia să cuprindă aceleași condiții

care au fost menționate în ofertă, la momentul semnării ei, aplicând greșit

dispozițiile art. 969 C. civ., dată fiind modificarea adusă ofertei indicative din

24 noiembrie 2009 și poliței de asigurare din 27 noiembrie 2009.

A considerat

apelanta că instanța nu a analizat prevederile ofertei indicative, considerând

în mod greșit că modificarea termenilor și condițiilor stipulate în oferta

indicativă din 24 noiembrie 2009 și în polița de asigurare din 27 noiembrie

2009, ar echivala cu emiterea ofertei angajante, de către pârâtă.

Ultima

critică a vizat faptul că instanța de fond nu a analizat incidența în cauză a

dispozițiilor art. 20

1

din Legea nr. 136/1995 în vigoare la data

încheierii asigurării și la data introducerii acțiunii, dispoziții legale pe

care reclamanta și-a întemeiat capătul doi de cerere privind plata de daune.

Pârâta E.H.K.A.G.

Hamburg - Sucursala București („Sucursala E.H.") a formulat cerere de

aderare la apelul declarat de către SC R.G. SA (R.) împotriva aceleiași

sentințe solicitând schimbarea, în parte, a sentinței, admiterea excepției

lipsei capacității procesuale de exercițiu a recurentei cu consecința

respingerii acțiunii SC R.G. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane

lipsite de capacitate procesuală de exercițiu și admiterea cererii privind

obligarea SC R.G. SA la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 euro,

reprezentând 18.030 lei solicitate în fata instanței de fond.

În

motivarea apelului în aderare, sub aspectul soluției pronunțate cu privire la

excepția lipsei capacității de exercițiu a Sucursalei E.H., apelanta-pârâtă a

arătat că Sucursala E.H. nu poate sta în judecată ca și pârâtă întrucât nu are

capacitate procesuală de exercițiu.

Curtea de Apel

București, secția a Vl-a civilă, prin Decizia nr. 83 din 10 februarie 2014, a

respins apelul formulat de apelanta-reclamanta SC R.G. SA.

A admis

apelul formulat de apelanta-pârâtă E.H.K.A.G. Hamburg.

A schimbat, în

parte, sentința apelată în sensul că a obligat reclamanta să plătească pârâtei

suma de 19.869,19 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și

a menținut, în rest sentința apelată.

A admis

cererea apelantei-pârâte având ca obiect cheltuieli de judecată în apel și a

obligat apelanta-reclamanta să-i plătească acesteia suma de 8.880,80 lei cu

acest titlu.

Referitor la

apelul formulat de reclamantă, Curtea a avut în vedere că în apel, reclamanta a

susținut că obiectul acțiunii nu l-a reprezentat rezoluțiunea, ci o altă

sancțiune juridică, respectiv desființarea de drept a contractului constituie,

fapt ce echivalează cu o modificare a obiectului cererii de chemare în

judecată, aspect nepermis de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ce

privește sancțiunea rezoluțiunii contractului de asigurare, prima instanță a

apreciat că o astfel de sancțiune nu poate fi aplicată unui astfel de contract,

fiind cu executare succesivă, iar nu uno ictu.

Față de

obiectul inițial al acțiunii, Curtea a constatat că apelanta-reclamanta nu a

invocat neexecutarea obligațiilor izvorâte din contractul de asigurare, ci doar

pe cele din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009, că față de motivul invocat

de reclamantă, astfel că, în mod corect, prima instanță a apreciat că nu sunt

întrunite condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea contractului.

Cu privire la

excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu, Curtea a apreciat că

aceasta a rămas fără obiect în condițiile în care a constatat transmiterea

calității procesuale pasive la societatea mamă prin încheierea de ședință din 2

decembrie 2013.

În ceea

ce privește cheltuielile de judecată, Curtea a avut în vedere că sucursala nu

are un patrimoniu propriu, distinct de cel al persoanei juridice ce a

înființat-o și este firesc ca aceasta din urmă să facă plățile impuse de

cheltuielile de funcționare a sucursalei, inclusiv pe cele cu judecata în

chestiunile litigioase ivite în legătură cu activitatea sa.

Față de

soluțiile pronunțate cu privire la cele două apeluri formulate în cauză, în

temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a obligat apelanta-reclamantă

și la plata sumei de 8.880,8 lei, dovedită cu extras de cont, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC R.G. SA solicitând admiterea

recursului, modificarea Deciziei civile nr. 83 din 10 februarie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 26359/3/2011,

admiterea apelului declarat de SC R.G. SA, împotriva sentinței civile nr. 1980

din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul

nr. 26359/3/2011, schimbarea sentinței civile, iar pe fond admiterea acțiunii

precizate, în sensul constatării desființate de drept a Poliței de Asigurare din

27 noiembrie 2009, încheiată între reclamanta SC R.G. SA, în calitate de

asigurat și pârâta E.H.K.A.G. Hamburg - Sucursala București, în calitate de

asigurător, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 154.000 lei cu

titlu de daune, reprezentând contravaloarea primei rate, în cuantum de 20% din

prima minimală anuală, achitată la semnarea poliței de asigurare, obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și respingerea apelului formulat de

apelanta - pârâtă E.H.K.A.G. Hamburg, ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă

își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate prin art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

În raport de art.

304 pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă arată că, în mod nelegal,

instanța de apel a considerat că reclamanta ar fi solicitat aplicarea

sancțiunii rezoluțiunii contractului de asigurați din 19 aprilie 201, transmisă

către SC R.G. SA, ulterior încheierii poliței de asigurare, în condițiile

modificării unilaterale a termenilor asigurării, prevăzuți atât în oferta

indicativă din 24 noiembrie 2009, cât și în polița de asigurare.

Argumentându-și

această critică recurenta-reclamantă arată că potrivit prevederilor ofertei

indicative din 24 noiembrie 2009, semnată de ambele părți, polița de asigurare

s-a încheiat conform parametrilor stabiliți în

oferta

indicativă și a chestionarului din 25 noiembrie 2009, care face parte

integrantă din polița de asigurare.

Din

această perspectivă recurenta consideră că instanța de apel a analizat greșit

actul juridic dedus judecății, respectiv polița de asigurare.

Arată

recurenta-reclamantă că instanța de apel trebuia să analizeze încălcarea

obligațiilor contractuale de către pârâtă, prin raportare atât la prevederile

ofertei indicative, cât și la cele ale poliței de asigurare, ele fiind

identice, că instanța de apel nu a verificat acest aspect, cu toate că apelanta

a susținut în permanență că oferta indicativă din 24 noiembrie 2009 a stat la

baza încheierii poliței de asigurare, reclamanta fiind asigurată conform

parametrilor ce au stat la baza calculației din oferta indicativă din 24

noiembrie 2009.

Critica de

nelegalitate întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că în

mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 969 și 1020-1021 C.

civ., considerând că în cauză nu se impune rezoluțiunea contractului, pentru că

reclamanta nu ar fi invocat neexecutarea obligațiilor din contractul de

asigurare, ci doar pe cele din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009, iar pe

de altă parte, că pârâta nu a asigurat întreg portofoliul de clienți al

reclamantei, pentru că acest lucru a fost permis de clauza de la pct. 2 din

condițiile generale de asigurare.

Recurenta

arată, cu privire la prima ipoteză a motivării instanței de apel, că aceasta

este nelegală, iar în ce privește ce-a de-a doua ipoteză, pct. 2 din condițiile

generale de asigurare - obiectul asigurării - acoperirea riscurilor conferită

prin poliță, că această motivare nu are legătură cu obiectul cauzei.

Sub acest

aspect recurenta precizează că reclamanta a susținut că pârâta nu și-a încălcat

obligațiile contractuale, nu pentru că nu ar fi asigurat întreg portofoliul de

clienți ai săi, ci pentru că, prin „Situația clienților asigurați din 19

aprilie 2010" a modificat unilateral contractul de asigurare, prin aceea

că a aprobat limita de credit pentru un număr mai mic de clienți, decât cel din

ofertă, de 36 de clienți din cei 140, modificându-se implicit și procentajul

asigurat de 85% din clienți, prevăzut la pct. 3 din poliță și la pct. 11

din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009.

Pe de

altă parte, se arată, în mod nelegal instanța de apel a considerat că nu se

poate reține în sarcina pârâtei neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate

prin contractul de asigurare, în condițiile în care, conform condițiilor de

contractare, pârâta urma să facă o analiză de bonitate a clienților pentru care

reclamanta a achitat taxa de analiză a bonității, această clauză fiind

menționată la pct. 2, din oferta indicativă din 24 noiembrie 2009, și nu în

condițiile generale de asigurare, astfel încât consideră motivarea instanței de

apel că este contradictorie, pentru că, pe de o parte, s-a reținut că oferta

indicativă este o înțelegere precontractuală, iar, pe de altă parte, o invocă

ca temei în susținerea soluției de respingere a

rezoluțiunii

contractului de asigurare, și anume că nu s-ar putea reține neexecutarea

obligațiilor contractuale de către pârâtă, izvorâte din contractul de

asigurare.

Consideră

recurenta că prevederile de la pct. 2 din finalul ofertei indicative au fost

aplicate greșit de instanța de apel, pentru că Polița de asigurare a fost

încheiată la 27 noiembrie 2009, după ce pârâta a efectuat pre-analiza pentru

clienții debitori, a stabilit termenii și condițiile asigurării, reclamanta

achitând taxa de pre-analiză, situație în care, prin polița de asigurare s-a

asigurat portofoliul de clienți, prevăzuți în oferta indicativă, conform prevederilor

acesteia.

În susținerea

aceleiași critici recurenta învederează faptul că instanța nu a analizat

prevederilor ofertei indicative, care, potrivit art. 969 C. civ., are putere de

lege între părți, și potrivit cu care prin încheierea poliței de asigurare, se

asigură clienții prevăzuți în oferta indicativă, respectiv procentajul de 85%

din clienți, astfel că în mod greșit a considerat că modificarea termenilor și

condițiilor stipulate în oferta indicativă din 24 noiembrie 2009 și polița de

asigurare din 27 noiembrie 2009 ar echivala cu emiterea ofertei angajante, de

către pârâtă, ceea ce reprezintă o interpretare greșită a prevederilor

Contractului de asigurare (oferta indicativă și polița de asigurare), cât și o

aplicare greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. și 1020-1021 C. civ.,

întrucât modificarea unilaterală a contractului de asigurare de către pârâtă,

prin eliminarea riscului asigurării, pentru care s-a stabilit și achitat prima

de asigurare, duce la ineficacitatea lui, cu consecința desființări sale

retroactive.

Intimata-pârâtă

E.H.R.A.G. Hamburg a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Instanța de

control judiciar a interpretat corect actul juridic dedus judecății dat fiind

faptul că pe de o parte, din conținutul poliței de asigurare nu reiese faptul

că acesta ar cuprinde termenii și condițiile cuprinse în oferta indicativă din

24 noiembrie 2009 și, pe de altă parte, că nu există un raport de determinare

între polița de asigurare și oferta indicativă, instanța statuând în mod

judicios asupra efectelor acestui tip de ofertă sub aspectul identificării

relațiilor și raporturilor juridice premergătoare încheierii poliței de

asigurare.

Instanța de

apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a art. 969 C. civ., evidențiind

distincția între condițiile cuprinse în oferta indicativă și cele cuprinse în

contract, apreciind în mod judicios - față de probatoriul administrat - că nu

se poate susține rezilierea contractului din cauza neîndeplinirii obligațiilor

contractuale prin neasigurarea întregului

portofoliu de clienți ai SC

R.G. SA Borsec, în condițiile în care art. 2 din Condițiile generale impun

obligativitatea asigurării clienților recurentei pentru care intimata are

aprobată o limită de credit, obiectul contractului fiind redactat în termeni

clari și fermi ce nu sunt susceptibili de interpretări sub acest aspect.

Aserțiunea

recurentei-reclamante cu privire la neanalizarea de către instanța de apel a

presupusei modificări unilaterale de către intimată a termenilor și condițiilor

ofertei indicative este lipsită de fundament în condițiile în care oferta

indicativă nu se face vorbire de un număr determinat de clienți incluși în

polița de asigurare și față de înscrisurile administrate în probațiune din care

rezultă întinderea și conținutul portofoliului de clienți aprobat conform

deciziei intimatei din 19 aprilie 2010.

În considerarea

celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că

decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva

criticilor formulate, va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de recurenta-reclamantă SC R.G. SA Borsec împotriva Deciziei

nr. 83 din 10 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

Vl-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi, 14 octombrie 2014.