ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2767/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea în anulare înregistrată la 09 aprilie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a Vlll-a de contencios administrativ și fiscal, SC F.D. SRL. a solicitat, în contradictoriu cu intimata C.A.S. a Municipiului București, desființarea hotărârii arbitrale din 29 noiembrie 2012 pronunțată de C.C.A. din cadrul C.N.A.S. - Colegiul Medicilor din România, O.A.M.G.M.A.M. din România. Prin încheierea din 19 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a Vlll-a de contencios administrativ și fiscal, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea ei în vederea înregistrării pe rolul uneia din secțiile civile ale Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin sentința civilă nr. 85/F din 03 decembrie 2013, a respins ca nefondată acțiunea în anulare. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin hotărârea arbitrală nr. 17/29 noiembrie 2012 pronunțată de C.C.A. din cadrul C.N.A.S. - Colegiul Medicilor din România, O.A.M.G.M.A.M. din România, s-a respins cererea de arbitrare formulată de reclamanta SC F.D. SRL, în contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Municipiului București și a subliniat că, față de data pronunțării acesteia, pricina trebuie soluționată în acord cu dispozițiile art. 364 din vechiul Cod de procedură civilă, iar nu cu bele ale art. 608 C. proc.

civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010. Curtea de apel, prezentând argumentele avute în vedere de C.C.A. la pronunțarea hotărârii arbitrale, a notat că relațiile contractuale dintre casele de asigurări de sănătate și furnizorii de servicii medicale sunt reglementate anual prin contracte-cadru, aprobate prin H.G. și prin Normele Metodologice de aplicare a acestora, aprobate prin Ordin al ministrului Sănătății și al președintelui C.N.A.S. De asemenea, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, prevede la art. 246 alin. (1) că relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acțiuni multianuale și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract.

C.C.A. a mai reținut că, în contextul celor arătate mai sus, părțile au încheiat pentru anii 2006, 2007 și 2008 contracte de furnizare de medicamente, cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în baza contractului-cadru privind condițiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și, deși reclamanta era obligată sa respecte valorile asumate in contractele încheiate cu C.A.S.M.B., aceasta a depășit sumele convenite cu 2.270.937,26 lei. Or, conform contractelor cadru aferente anilor 2006, 2007 și 2008, depășirile de plafon fie erau plătite până la sfârșitul anului în curs, dacă existau fonduri suplimentare la buget, fie nu erau acceptate la plată, neputând fi însă asumate ca datorii în următorul exercițiu financiar.

Tribunalul arbitrai a notat că, așa cum rezultă din contractele încheiate de părți, valoarea stabilită sub forma unei sume de bani fixe, defalcată trimestrial și lunar putea fi modificată numai prin încheierea unor acte adiționale. A apreciat totodată că dacă s-ar primi punctul de vedere al reclamantei, în sensul că trebuie să i se plătească suma totală de 2.270.937,26 lei, reprezentând contravaloarea medicamentelor compensate și gratuite eliberate, chiar dacă o depășește pe cea prevăzută în contracte, ar însemna să se încalce nu numai convenția părților cu privire la acest aspect, dar să se creeze și premisele ca, prin aplicarea acestui raționament, să se ajungă la depășirea limitei fondului aferent furnizării de medicamente cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, în sistemul de asigurări de sănătate.

Or, imposibilitatea depășirii acestei limite este prevăzută de art. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice potrivit căruia sumele aprobate, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite. De asemenea, conform art. 291 lit. d) din Legea nr. 95/2006, C.N.A.S. este obligată să acopere nevoile de servicii de sănătate ale persoanelor, în limita fondurilor disponibilei în final, tribunalul arbitrai a reținut că pârâta C.A.S.M.B. a achitat în totalitate arieratele aferente anului 2005 și anului 2006, în condițiile O.G. nr. 30/2007 pentru reglementarea unor măsuri financiare, iar suma de 2.270.937,26 lei solicitată de reclamantă reprezintă contravaloarea rețetelor gratuite și compensate eliberate peste valoarea de contract în anii 2006 - 2008, care nu au făcut parte din câmpul material de aplicare a actului normativ sus menționat.

Examinând motivele acțiunii în anulare, prima instanță a reținut că susținerea reclamantei vizând aplicarea greșită a unor clauze contractuale nu poate fi circumscrisă art. 364 lit. i) C. proc. civ., cazul de anulare a hotărârii arbitrale în discuție presupunând încălcarea unor norme care țin de ordinea juridică, deci aspecte de nelegalitate, iar nu interpretarea greșită a unor clauze contractuale, care constituie aspecte de netemeinicie, iar în ceea ce privește invocarea drepturilor asiguraților și a eventualelor discriminări între aceștia, a apreciat că reclamanta nu se poate erija în reprezentanta intereselor și drepturilor acestora, eventualele încălcări de drepturi putând fi invocate numai de persoanele lezate.

Totodată, cu privire la critica vizând greșita aplicare a prevederilor contractelor încheiate de părți, curtea de apel, având în vedere și faptul că aceste contracte sunt civile, conform art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, a apreciat că dispozițiile contractuale care prevăd o anumită valoare în limita căreia pârâta decontează reclamantei valoarea serviciilor medicale furnizate asiguraților sunt obligatorii pentru părți, conform art. 969 C. civ., iar consecințele nerespectării clauzelor contractuale de către reclamantă trebuie suportate de aceasta. Cu privire la practica judiciară invocată de reclamantă, prima instanță a notat că nu se relevă faptul că aceasta ar fi expresia unei practici unitare în materie, subliniind totodată că în sistemul de drept românesc, jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.

Totodată, prima instanță a apreciat că, în speță, nu sunt incidente prevederile O.G. nr. 30/2007 privind eliminarea plafonului ulterior anului 2008, acestea fiind de strictă interpretare și că, deși a susținut contrariul, reclamanta nu era obligată să furnizeze medicamente asiguraților peste plafonul contractual în care i se efectua decontarea de către pârâtă, astfel ca nu există disproporție între obligațiile părților. Prin urmare, curtea de apel a constatat că hotărârea arbitrală nu încalcă ordinea publica, bjunele moravuri sau dispozițiile imperative ale legii, motiv pentru care a respins acțiunea în anulare, ca nefondată. Împotriva acestei sentințe, SC F.D. SRL a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii acțiunii în anulare.

În motivare, recurenta a citat considerentele sentinței atacate și a arătat că acestea sunt rezultatul încălcării și/sau aplicării greșite a unor dispoziții legale, invocând astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; cum sentința primei instanțe nu este supusă apelului, a solicitat instanței supreme ca, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., să examineze cauza sub toate aspectele. Pornind de la aceste considerente cu valoare de principiu, Înalta Curte ia act că recurenta a susținut că hotărârea atacată încalcă prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ., prin raportare la dispozițiile art. 16 și art. 34 din Constituția României, art. 208, an. 218, art. 231 și art. 232 din Legea nr. 95/2006, art. 2 și art. 14 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul 12 adițional la C.E.D.O.

și art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, care recunosc dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul asiguraților de a beneficia fără discriminare de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale și de a alege furnizorul de servicii medicale. Tocmai în aplicarea acestor dispoziții imperative, părțile au încheiat însă contractele nr. F0022 din anii 2006, 2007 și 2008. Prin urmare, înalta Curte nu poate reține o încălcare a dispozițiilor imperative evocate mai sus, iar analiza contractelor, în care părțile au prevăzut un plafon al contravalorii medicamentelor furnizate asiguraților, presupune un examen al temeiniciei hotărârii arbitrale, neîngâduit de lege, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești, potrivit art. 343 3 alin. (1) C. proc.

civ. Acțiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, iar controlul efectuat de instanța de judecată este unul de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii arbitrale. În acest context și în considerarea acestor argumente, va fi înlăturată și susținerea recurentei potrivit căreia hotărârea primei instanțe încalcă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat cererile părților. Critica vizând aplicarea greșită a art. 148 pct. 4 și a art. 968 C. civ. a fost formulată pentru prima dată în recurs, așadar omisso medio, motiv pentru care ea nu va fi primită; în acest context, recurenta nu se poate prevala de dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ, deoarece acest text de lege dă dreptul instanței de recurs să examineze o hotărâre care nu este supusă apelului și în afara motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304, dar nu conferă părților dreptul de a invoca motive care nu au fost supuse cenzurii în prima fază procesuală, deoarece s-ar încălca astfel principiul dublului grad de jurisdicție. De asemenea, nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. rap. la art. 969 C. civ. nu justifică admiterea recursului; practic, autoarea căii de atac a invocat lipsa rolului activ al judecătorului, care nu a pus în discuție incidența principiului pacta sunt servanda cu referire la convențiile încheiate între părți.

Or, atât timp cât însăși reclamanta a invocat, în cuprinsul cererii sale de arbitrare, cele trei contracte încheiate cu pârâta, apare ca fiind expresia doar a unui formalism excesiv critica recurentei potrivit căreia obligativitatea acestora în raporturile dintre părți trebuia pusă în discuție. Celelalte critici ale recurentei vizând obligația sa legală de a furniza asiguraților medicamente compensate chiar și după atingerea plafonului stabilit, necesitatea reconsiderării poziției instanțelor naționale asupra caracterului de izvor de tfrept al jurisprudenței, crearea unei speranțe legitime, prin emiterea de către Guvern a unor ordonanțe de autorizare a plății unor arierate acumulate în cazul farmaciilor care au depășit plafonul, că datoriile acumulate de C.A.S.M.B.

privind sumele reprezentând prestații executate peste valoarea din contract vor fi și în viitor achitate, precum și ignorarea împrejurării că spre deosebire de C.A.S.M.B., Casa de Sănătate O.P.S.N.A.J. a achitat și facturile care au depășit plafonul stabilit prin contract, nu pot justifica nici ele admiterea recursului. În acest context, Înalta Curte reamintește părților că pe temeiul art. 304 1 C. proc. civ. analiza sa nu poate depăși cadrul prevăzut de art. 364 C. proc. civ. în care hotărârile arbitrale pot fi examinate în cadrul unei acțiuni în anulare. Or, niciuna dintre criticile evocate mai sus nu are aptitudinea de a releva vreo încălcare, de către instanța arbitrală, a ordinii publice ori a dispozițiilor imperative ale legii.

Astăzi în ședință publică, apărătorul recurentei a invocat încălcarea principiului echității, dar înalta Curte constată că această susținere, chiar reală dacă ar fi, a fost ridicată după împlinirea termenului de recurs, dar și că ea nu se constituie într-un motiv de ordine publică, cu atât mai mult cu cât legea nu îngăduie desființarea unei hotărâri arbitrale, pe temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., decât atunci când aceasta încalcă ordinea publică, bunele moravuri cfi dispoziții imperative ale legii. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) rap. la art. 366 alin. (2) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 13.410 lei, reprezentând diferența de taxă judiciară de timbru, datorată pentru judecata în primă instanță, reținând că acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale se timbrează la valoarea pretențiilor contestate, potrivit distincțiilor făcute în art. 2 din aceeași lege, nefiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (1), care se referă în mod exclusiv la cererile pentru exercitarea apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătorești. Cum recurenta a contestat suma de 2.270.937,26 lei, taxa de timbru trebuia calculată potrivit regulii prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, așa încât cuantumul legal datorat pentru judecata în primă instanță era de 26.820 lei, din care reclamanta a achitat suma de 13.410 lei.

Prin urmare, dând deplină eficiență textului de lege evocat mai sus, instanța supremă va obliga reclamanta la plata diferenței datorate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC F.D. SRL Bucureșii împotriva sentinței civile nr. 85/F din 3 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 13.410 lei, reprezentând diferența de taxă judiciară de timbru, datorată pentru judecata în primă instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014.