ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2767/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea în anulare înregistrată la 09 aprilie 2013 pe rolul Curții de Apel

București, secția a Vlll-a de contencios administrativ și fiscal, SC F.D. SRL.

a solicitat, în contradictoriu cu intimata C.A.S. a Municipiului București,

desființarea hotărârii arbitrale din 29 noiembrie 2012 pronunțată de C.C.A. din

cadrul C.N.A.S. - Colegiul Medicilor din România, O.A.M.G.M.A.M. din România.

Prin încheierea din 19 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția

a Vlll-a de contencios administrativ și fiscal, a dispus scoaterea cauzei de pe

rol și trimiterea ei în vederea înregistrării pe rolul uneia din secțiile

civile ale Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, care, prin sentința civilă nr. 85/F din 03 decembrie 2013, a

respins ca nefondată acțiunea în anulare.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut

că prin hotărârea arbitrală nr. 17/29 noiembrie 2012 pronunțată de C.C.A. din

cadrul C.N.A.S. - Colegiul Medicilor din România, O.A.M.G.M.A.M. din România,

s-a respins cererea de arbitrare formulată de reclamanta SC F.D. SRL, în

contradictoriu cu pârâta C.A.S. a Municipiului București și a subliniat că,

față de data pronunțării acesteia, pricina trebuie soluționată în acord cu

dispozițiile art. 364 din vechiul Cod de procedură civilă, iar nu cu bele ale art.

608 C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Curtea de apel, prezentând argumentele avute în vedere de

C.C.A. la pronunțarea hotărârii arbitrale, a notat că relațiile contractuale

dintre casele de asigurări de sănătate și furnizorii de servicii medicale sunt

reglementate anual prin contracte-cadru, aprobate prin H.G. și prin Normele

Metodologice de aplicare a acestora, aprobate prin Ordin al ministrului Sănătății

și al președintelui C.N.A.S. De asemenea, Legea nr. 95/2006 privind reforma în

domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, prevede la art.

246 alin. (1) că relațiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente

și dispozitive medicale și casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă

acțiuni multianuale și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract.

C.C.A. a mai reținut că, în contextul celor arătate mai sus, părțile au

încheiat pentru anii 2006, 2007 și 2008 contracte de furnizare de medicamente,

cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, în cadrul

sistemului de asigurări sociale de sănătate, în baza contractului-cadru privind

condițiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări

sociale de sănătate și, deși reclamanta era obligată sa respecte valorile

asumate in contractele încheiate cu C.A.S.M.B., aceasta a depășit sumele

convenite cu 2.270.937,26 lei. Or, conform contractelor cadru aferente anilor

2006, 2007 și 2008, depășirile de plafon fie erau plătite până la sfârșitul

anului în curs, dacă existau fonduri suplimentare la buget, fie nu erau

acceptate la plată, neputând fi însă asumate ca datorii în următorul exercițiu

financiar. Tribunalul arbitrai a notat că, așa cum rezultă din contractele

încheiate de părți, valoarea stabilită sub forma unei sume de bani fixe,

defalcată trimestrial și lunar putea fi modificată numai prin încheierea unor

acte adiționale. A apreciat totodată că dacă s-ar primi punctul de vedere al

reclamantei, în sensul că trebuie să i se plătească suma totală de 2.270.937,26

lei, reprezentând contravaloarea medicamentelor compensate și gratuite

eliberate, chiar dacă o depășește pe cea prevăzută în contracte, ar însemna să

se încalce nu numai convenția părților cu privire la acest aspect, dar să se

creeze și premisele ca, prin aplicarea acestui raționament, să se ajungă la

depășirea limitei fondului aferent furnizării de medicamente cu și fără

contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, în sistemul de asigurări de

sănătate. Or, imposibilitatea depășirii acestei limite este prevăzută de art. 4

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice potrivit căruia sumele

aprobate, în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează

plăți, reprezintă limite maxime care nu pot fi depășite. De asemenea, conform art.

291 lit. d) din Legea nr. 95/2006, C.N.A.S. este obligată să acopere nevoile de

servicii de sănătate ale persoanelor, în limita fondurilor disponibilei în

final, tribunalul arbitrai a reținut că pârâta C.A.S.M.B. a achitat în

totalitate arieratele aferente anului 2005 și anului 2006, în condițiile O.G. nr.

30/2007 pentru reglementarea unor măsuri financiare, iar suma de 2.270.937,26

lei solicitată de reclamantă reprezintă contravaloarea rețetelor gratuite și

compensate eliberate peste valoarea de contract în anii 2006 - 2008, care nu au

făcut parte din câmpul material de aplicare a actului normativ sus menționat.

Examinând motivele acțiunii în anulare, prima instanță

a reținut că susținerea reclamantei vizând aplicarea greșită a unor clauze

contractuale nu poate fi circumscrisă art. 364 lit. i) C. proc. civ., cazul de

anulare a hotărârii arbitrale în discuție presupunând încălcarea unor norme

care țin de ordinea juridică, deci aspecte de nelegalitate, iar nu

interpretarea greșită a unor clauze contractuale, care constituie aspecte de

netemeinicie, iar în ceea ce privește invocarea drepturilor asiguraților și a

eventualelor discriminări între aceștia, a apreciat că reclamanta nu se poate

erija în reprezentanta intereselor și drepturilor acestora, eventualele

încălcări de drepturi putând fi invocate numai de persoanele lezate.

Totodată, cu privire la critica vizând greșita aplicare

a prevederilor contractelor încheiate de părți, curtea de apel, având în vedere

și faptul că aceste contracte sunt civile, conform art. 246 alin. (1) din Legea

nr. 95/2006, a apreciat că dispozițiile contractuale care prevăd o anumită

valoare în limita căreia pârâta decontează reclamantei valoarea serviciilor

medicale furnizate asiguraților sunt obligatorii pentru părți, conform art. 969

C. civ., iar consecințele nerespectării clauzelor contractuale de către

reclamantă trebuie suportate de aceasta.

Cu privire la practica judiciară invocată de

reclamantă, prima instanță a notat că nu se relevă faptul că aceasta ar fi

expresia unei practici unitare în materie, subliniind totodată că în sistemul

de drept românesc, jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.

Totodată, prima instanță a apreciat că, în speță, nu sunt

incidente prevederile O.G. nr. 30/2007 privind eliminarea plafonului ulterior

anului 2008, acestea fiind de strictă interpretare și că, deși a susținut

contrariul, reclamanta nu era obligată să furnizeze medicamente asiguraților

peste plafonul contractual în care i se efectua decontarea de către pârâtă,

astfel ca nu există disproporție între obligațiile părților.

Prin urmare, curtea de apel a constatat că hotărârea

arbitrală nu încalcă ordinea publica, bjunele moravuri sau dispozițiile

imperative ale legii, motiv pentru care a respins acțiunea în anulare, ca

nefondată.

Împotriva acestei sentințe, SC F.D. SRL a declarat recurs,

solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii acțiunii în anulare.

În motivare, recurenta a citat considerentele sentinței

atacate și a arătat că acestea sunt rezultatul încălcării și/sau aplicării greșite

a unor dispoziții legale, invocând astfel motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.; cum sentința primei instanțe nu este supusă apelului,

a solicitat instanței supreme ca, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ.,

să examineze cauza sub toate aspectele.

Pornind de la aceste considerente cu valoare de

principiu, Înalta Curte ia act că recurenta a susținut că hotărârea atacată

încalcă prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ., prin raportare la

dispozițiile art. 16 și art. 34 din Constituția României, art. 208, an. 218, art.

231 și art. 232 din Legea nr. 95/2006, art. 2 și art. 14 din C.E.D.O., art. 1

din Protocolul 12 adițional la C.E.D.O. și art. 7 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, care recunosc dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul

asiguraților de a beneficia fără discriminare de servicii medicale,

medicamente, materiale sanitare și dispozitive medicale și de a alege

furnizorul de servicii medicale.

Tocmai în aplicarea acestor dispoziții imperative, părțile au

încheiat însă contractele nr. F0022 din anii 2006, 2007 și 2008.

Prin urmare, înalta Curte nu poate reține o încălcare a

dispozițiilor imperative evocate mai sus, iar analiza contractelor, în care

părțile au prevăzut un plafon al contravalorii medicamentelor furnizate

asiguraților, presupune un examen al temeiniciei hotărârii arbitrale,

neîngâduit de lege, întrucât competența arbitrajului exclude, pentru litigiul

ce face obiectul convenției arbitrale, competența instanțelor judecătorești,

potrivit art. 343

3

alin. (1) C. proc. civ. Acțiunea în anulare nu

are efectul devolutiv al apelului, iar controlul efectuat de instanța de

judecată este unul de legalitate, iar nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

În acest context și în considerarea acestor argumente,

va fi înlăturată și susținerea recurentei potrivit căreia hotărârea primei

instanțe încalcă prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., de vreme ce nu

cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care s-au înlăturat cererile

părților.

Critica vizând aplicarea greșită a art. 148 pct. 4 și a

art. 968 C. civ. a fost formulată pentru prima dată în recurs, așadar omisso

medio, motiv pentru care ea nu va fi primită; în acest context, recurenta nu se

poate prevala de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ, deoarece acest

text de lege dă dreptul instanței de recurs să examineze o hotărâre care nu

este supusă apelului și în afara motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304,

dar nu conferă părților dreptul de a invoca motive care nu au fost supuse

cenzurii în prima fază procesuală, deoarece s-ar încălca astfel principiul

dublului grad de jurisdicție.

De asemenea, nici pretinsa încălcare a prevederilor art. 129 alin.

(4) C. proc. civ. rap. la art. 969 C. civ. nu justifică admiterea recursului;

practic, autoarea căii de atac a invocat lipsa rolului activ al judecătorului,

care nu a pus în discuție incidența principiului pacta sunt servanda cu

referire la convențiile încheiate între părți.

Or, atât timp cât însăși reclamanta a invocat, în cuprinsul

cererii sale de arbitrare, cele trei contracte încheiate cu pârâta, apare ca

fiind expresia doar a unui formalism excesiv critica recurentei potrivit căreia

obligativitatea acestora în raporturile dintre părți trebuia pusă în discuție.

Celelalte critici ale recurentei vizând obligația sa

legală de a furniza asiguraților medicamente compensate chiar și după atingerea

plafonului stabilit, necesitatea reconsiderării poziției instanțelor naționale

asupra caracterului de izvor de tfrept al jurisprudenței, crearea unei speranțe

legitime, prin emiterea de către Guvern a unor ordonanțe de autorizare a plății

unor arierate acumulate în cazul farmaciilor care au depășit plafonul, că

datoriile acumulate de C.A.S.M.B. privind sumele reprezentând prestații

executate peste valoarea din contract vor fi și în viitor achitate, precum și

ignorarea împrejurării că spre deosebire de C.A.S.M.B., Casa de Sănătate O.P.S.N.A.J.

a achitat și facturile care au depășit plafonul stabilit prin contract, nu pot

justifica nici ele admiterea recursului.

În acest context, Înalta Curte reamintește părților că pe

temeiul art. 304

1

C. proc. civ. analiza sa nu poate depăși cadrul

prevăzut de art. 364 C. proc. civ. în care hotărârile arbitrale pot fi

examinate în cadrul unei acțiuni în anulare.

Or, niciuna dintre criticile evocate mai sus nu are

aptitudinea de a releva vreo încălcare, de către instanța arbitrală, a ordinii

publice ori a dispozițiilor imperative ale legii.

Astăzi în ședință publică, apărătorul recurentei a invocat

încălcarea principiului echității, dar înalta Curte constată că această

susținere, chiar reală dacă ar fi, a fost ridicată după împlinirea termenului

de recurs, dar și că ea nu se constituie într-un motiv de ordine publică, cu

atât mai mult cu cât legea nu îngăduie desființarea unei hotărâri arbitrale, pe

temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., decât atunci când aceasta încalcă

ordinea publică, bunele moravuri cfi dispoziții imperative ale legii.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (1) rap. la art. 366 alin. (2) C. proc. civ., va

respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997,

va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 13.410 lei, reprezentând

diferența de taxă judiciară de timbru, datorată pentru judecata în primă

instanță, reținând că acțiunea în anularea unei hotărâri arbitrale se timbrează

la valoarea pretențiilor contestate, potrivit distincțiilor făcute în art. 2

din aceeași lege, nefiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (1), care se

referă în mod exclusiv la cererile pentru exercitarea apelului sau recursului

împotriva hotărârilor judecătorești. Cum recurenta a contestat suma de

2.270.937,26 lei, taxa de timbru trebuia calculată potrivit regulii prevăzute

de art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997, așa încât cuantumul legal

datorat pentru judecata în primă instanță era de 26.820 lei, din care

reclamanta a achitat suma de 13.410 lei. Prin urmare, dând deplină eficiență

textului de lege evocat mai sus, instanța supremă va obliga reclamanta la plata

diferenței datorate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

recurenta-reclamantă SC F.D. SRL Bucureșii împotriva sentinței civile nr. 85/F

din 3 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 13.410

lei, reprezentând diferența de taxă judiciară de timbru, datorată pentru

judecata în primă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie

2014.