Decizia nr. 5502/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 610 a Tribunalului Argeș

Cererea de chemare în judecată La data de 16.03.2016, pe rolul Tribunalului Argeș s-a înregistrat cererea prin care reclamanta A. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 5956/03.12.2015 prin care s-a respins contestația administrativă formulată împotriva deciziei nr. 61/26.08.2015 de angajare a răspunderii solidare a acesteia alături de debitoarea S.C. B. S.R.L. cu sediul în județul Bacău, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Serviciul Fiscal Municipal Onești, solicitând anularea celor două decizii. Prin sentința civilă nr. 610/13 iunie 2016 Tribunalul Argeș, secția civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 211/F-CONT din 31 octombrie 2016 a Curții de Apel Pitești s-a respins ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamanta A., și cu domiciliul ales la C.I.AV. C., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IAȘI - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE BACĂU - SERVICIUL FISCAL MUNICIPAL ONEȘTI - cu sediul în str. x, județul Bacău.

Cererea de recurs Împotriva sentinței prezentate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta care a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens a argumentat că prin decizia nr. 61/26.08.2015 s-a dispus angajarea răspunderii sale solidare în vederea realizării unei creanțe fiscale în limita sumei de 3.639.366 RON. În cererea de chemare în judecată a arătat pe larg motivele pentru care a contestat decizia de angajare a răspunderii solidare, printre care și faptul că aceasta nu cuprinde "motivele de fapt ale angajării răspunderii" conform disp. art. 28 alin. (3) lit. e) și art. 43 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 92/2003. Susține că instanța de fond a încălcat și aplicat în mod greșit disp. art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedura fiscală deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii solidare a reclamantei. S-a încălcat și Ordinul ANAF nr. 127/2014 care lămurește situația în care se poate dispune angajarea răspunderii solidare a administratorului. Nedeclararea sau neachitarea obligațiilor fiscale poate însemna că, deși exista un termen la care trebuia depusă această declarație, depunerea nu a fost făcută în condițiile în care administratorul știa ca are aceasta obligație. Nici în decizia contestată și nici în sentința recurată nu se face referire la vreun termen care să nu fi fost respectat prin nedepunerea declarației de către recurenta-reclamanta. Totodată, neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale poate fi imputabilă atunci când administratorul dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activității, cât și pentru achitarea sumelor datorate la stat și totuși nu efectuează plățile. Pârâta nu a făcut dovada acestui fapt. Din contră, din toate înscrisurile depuse la dosar, rezultă că după emiterea deciziei de impunere, administratorul nu a mai avut fonduri bănești pentru derularea activității, fapt pentru care a fost declarată starea de insolvabilitate. Mai mult, pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului, instanța trebuia să analizeze dacă exista reaua-credință ca element definitoriu pentru atragerea unei astfel de răspunderi. Aceasta deoarece legiuitorul sancționează situațiile în care se poate demonstra intenția administratorului manifestată prin acțiune sau omisiune cu scopul de a sustrage societatea pe care o administrează de la plata obligațiilor fiscale. Inexistenta relei-credințe nu poate duce decât la exonerarea de răspundere a administratorului. În condițiile în care nu au fost determinate împrejurări concrete de natură a contura intenția administratorului de a se sustrage obligațiilor de plată (ex. existența surselor financiare necesare pentru plata obligațiilor, înstrăinarea unor bunuri aparținând societății în vederea sustragerii de la executare silită) nu se poate prezuma că acesta a acționat cu rea-credință. Aceasta deoarece buna-credință se prezumă, iar cel care dorește răsturnarea acestei prezumții are sarcina de a dovedi reaua-credință. Antrenarea răspunderii solidare în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 presupune reaua-credință a administratorului care trebuie dovedită și nicidecum o simplă culpă în exercitarea atribuțiilor legale în raport cu obligația de plata a creanțelor datorate statului. Reaua-credință trebuie de asemenea să existe la momentul la care obligațiile fiscale trebuiau/puteau fi declarate și plătite. Decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că nu arată argumentele pentru care s-a apreciat că reclamanta a acționat cu rea-credință în scopul determinat de lege. Prima instanță nu face altceva decât să preia situația de fapt din decizia de angajare a răspunderii solidare în sensul că reclamanta cu rea-credință a diminuat baza de impozitare prin operațiuni fictive, că nu a dat curs notificării pârâtei de a se prezenta la sediul organului fiscal pentru audiere și exprimarea unui punct de vedere după declanșarea procedurii de atragere a răspunderii solidare și că nu a prezentat documentele de evidență contabilă și fiscală a societății însă niciuna din aceste situații nu se încadrează în cuprinsul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003. S-a încălcat astfel norma de drept material care reglementează condițiile angajării răspunderii solidare a administratorului, prin neindicarea motivelor de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 27 din Codul de procedură fiscală. Concluzionând, arată că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului în conformitate cu art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală pentru nedeclararea și/sau neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale, organul fiscal este dator să indice, termenul în care ar fi trebuit declarată obligația fiscală, existenta surselor financiare necesare pentru plata obligațiilor, dar și reaua-credință a persoanei obligate solidar. Or, din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate, rezultă că organul fiscal s-a rezumat doar la a descrie situația de fapt și de drept numai din punct de vedere teoretic, fără să demonstreze legătură de cauzalitate dintre declararea insolvabilității societății și fapta reclamantei. În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 497 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. În acest sens a precizat că argumentul nemotivării deciziei de angajarea răspunderii solidare, așa cum a reținut și instanța de fond este neîntemeiat în condițiile în care decizia are 5 pagini în care sunt expuse pe larg motivele, cât și constatările, cu motivațiile în fapt și în drept aferente, pentru care a fost luată decizia privind atragerea răspunderii solidare a recurentei reclamante. Faptul ca organul de inspecție a emis o decizie de impunere care până în prezent nu a fost contestată conduce la prezumția că aceasta este temeinică și legală iar creanțele stabilite prin aceasta sunt certe, lichide și exigibile. În aceste condiții organul cu atribuțiuni de colectarea a acestor sume a procedat legal la aplicarea singurei măsuri pe care o mai avea la dispoziție pentru încasarea acestora și anume îndreptarea către persoanele care au administrat societatea insolvabilă. În speță până la data finalizării inspecției fiscale nu s-a prezentat la sediul organului de control administratorul societății, nici o persoana împuternicită să o reprezinte și nici la sediul declarat nu a fost găsită nicio persoană care să reprezinte societatea, astfel încât organul de inspecție fiscală a procedat la stabilirea stării de fapt fiscale, pe baza datelor înscrise în evidența fiscal. Subliniază că măsura de angajare a răspunderii s-a instituit cu respectarea prevederilor legale și a principiului proporționalității, fiind menținut echilibrul între cerințele creditorului fiscal și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Dreptul organului fiscal de a institui măsura de recuperarea sumelor este prevăzut de dispozițiile art. 27 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, motivația dispunerii măsurilor rezidă în existenta pericolului neonorării obligațiilor fiscale și imposibilitatea executării acestora dovedita prin lipsa de încasării prin măsurile de executare dispuse împotriva societății, și a faptului ca societatea este în prezent insolvabilă și în faliment. Măsura nu este abuzivă în condițiile în care societatea nu are bunuri identificate iar valoarea creanței certe lichide si exigibile este de 3.639.360 RON. Astfel, luarea măsurii de angajarea răspunderi solidare urmărește realizarea creanței fiscale, având în vedere lipsa bunurilor mobile, imobile și activelor societății, precum și falimentul acesteia, prin raportare la valoarea obligațiilor fiscale stabilite. Arată și că Decizia de impunere nr. x/27.02.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/27.02.2015 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală Bacău, reprezintă în fapt toata baza și documentația ce a stat la baza emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare. Organul fiscal ce are în atribuțiuni obligația de colectarea a sumelor stabilite de inspecția fiscală, în urma constatării și emiterii deciziei de insolvabilitate a S.C. B. S.R.L. și a imposibilității de recuperare a sumelor stabilite de organele de inspecție fiscale s-a îndreptat împotriva persoanelor vinovate de insolvabilitatea S.C. B. S.R.L., persoane care au avut atribuții de conducere și coordonare a societății pe perioada supusă inspecției fiscale ce a relevat aceste sume importante, neachitate către bugetul de stat, respectiv 2012-2015. În drept, a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile art. 205 și 483 C. proc. civ. iar în temeiul prevederilor art. 411 din C. proc. civ. a solicitat judecarea cauzei și în lipsă. 4.2. Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că prin întâmpinare, intimata nu răspunde punctual la motivele de recurs, ci se rezumă doar la descrierea succintă a situației de fapt și la mențiunea că organul cu atribuțiuni de colectare a sumelor de bani, a procedat în mod corect și legal la aplicarea singurei măsuri pe care o mai avea la dispoziție pentru încasarea acestora și anume îndreptarea către persoanele care au administrat societatea insolvabilă. Își menține în totalitate criticile formulate prin motivele de recurs. În drept invocă art. 201 alin. (2) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs Obiectul prezentei cauze îl constituie decizia nr. 61/26.08.2015 de angajare a răspunderii solidare a reclamantei alături de debitoarea S.C. B. S.R.L. și decizia nr. 5956/3.12.2015 prin care s-a soluționat contestația prealabilă formulată de reclamantă împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare. Instanța de recurs reține că prin decizia de angajare a răspunderii solidare contestată în cauză răspunderea reclamantei a fost angajată în solidar cu debitoarea principală S.C. B. S.R.L. în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003) în forma sa incidentă în speță. Potrivit acestei dispoziții legale, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale. Art. 43 alin. (2) lit. e) și f) din Codul de procedură fiscală arată că actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă motivele de fapt și temeiul de drept al acestuia. Așa cum Înalta Curte a statuat constant în practica sa (de ex. decizia nr. 649/09.02.2010) motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora, emitentului unui astfel de act revenindu-i obligația de a indica neechivoc elementele de drept și de fapt care au stat la baza soluției adoptate, pentru a putea fi cunoscute de destinatar și în funcție de care să-și poată formula eventuale apărări, pe de o parte, precum și pentru ca instanța de judecată să poată exercita un control efectiv a legalității actului, pe de altă parte. Motivarea în fapt a actului administrativ, precum și a actului administrativ fiscal, nu trebuie numai să existe ci să fie concordantă temeiului de drept în care actul a fost adoptat, să arate elementele factuale pentru care acesta este incident. Or, în speța dedusă judecății prin decizia de angajare a răspunderii solidare contestată emitentul s-a rezumat în esență la a arăta că obligațiile fiscale pentru care s-a angajat răspunderea solidară a reclamantei ca administrator al S.C. B. S.R.L. provin din Decizia de impunere nr. x/27.02.2015, obligații care nu au fost achitate și care au atras astfel starea de insolvabilitate a debitorului principal. De asemenea în motivarea în fapt a deciziei de angajare a răspunderii solidare emitentul său se rezumă la a relua elemente factuale reținute prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.02.2015 care au condus la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare prin Decizia de impunere nr. x/27.02.2015. Aceleași împrejurări de fapt care au condus la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina debitorului principal și pentru neachitarea cărora s-a declarat starea de insolvabilitate a acestuia nu pot constitui, potrivit art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, temei și pentru angajarea răspunderii solidare a administratorului debitorului principal, pentru aceasta fiind necesar a se prezenta și demonstra faptele proprii ale administratorului societății a cărui răspundere solidară este angajată constând în nedeclararea sau neachitarea obligațiilor fiscale precum și săvârșirea acestora cu rea-credință, altfel spus, vinovăția administratorului societății constând în intenția acestuia de a nu declara sau achita obligațiile fiscale ale debitorului principal. Aceasta deoarece potrivit dispoziției legale care constituie temei al emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, răspunderea solidară nu este o consecință automată a declarării insolvabilității debitorului principal ci pentru atragerea sa este necesar să se stabilească fapte săvârșite de administratorul societății declarate insolvabile, cu intenție, care să fi avut ca urmare nedeclararea sau neachitarea la scadență a obligațiilor debitorului principal. Prin decizia de angajare a răspunderii solidare ce face obiectul prezentei cauze niciunul din aceste elemente nu sunt prezentate și analizate ceea ce conduce la concluzia nelegalității sale. În speță, Înalta Curte, din datele prezentate prin decizia de angajare a răspunderii solidare analizate reține și că inspecția fiscală ca urmare a căreia s-a emis Decizia de impunere nr. x/27.02.2015 a avut în vedere activitatea societății în perioada 04.12.2012 - 30.09.2014 iar reclamanta a fost administrator al societății debitor principal începând cu 21.10.2013, ceea ce demonstrează încă odată că nu se poate stabili o legătură directă și indisolubilă între eventualele fapte personale ale reclamantei și cele reținute de inspecția fiscală, ce ar putea fi preexistente momentului de la care reclamanta a devenit administratorul societății. În acest context se constată că argumentele pe care se fundamentează sentința recurată respectiv, de altfel foarte sumare, în sensul că este culpabilă atitudinea reclamantei constând în aceea că nu a achitat obligațiile suplimentare de plată din Decizia de impunere nr. x/27.02.2015 nu sunt de natură a demonstra o justă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală în speța dedusă judecății. De asemenea, cele reținute în sensul că reclamanta a refuzat nejustificat prezentarea documentelor de evidență contabilă și fiscală a societății inspecției fiscale care s-a încheiat prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/27.02.2015 și emiterea Deciziei de impunere nr. x/27.02.2015, ceea ce nu a fost reținut în sarcina reclamantei prin decizia de angajare a răspunderii solidare, nu se circumscrie ipotezelor reglementate de art. 27 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală în care se poate antrena răspunderea solidară a administratorului societății declarate insolvabile.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamantă, se va casa sentința recurată și, în rejudecare, se va admite acțiunea formulată de aceasta și se va anula decizia nr. 5956/3.12.2015 emisă de D.G.R.F.P. Iași și decizia nr. 61/26.08.2015 emisă de Serviciul Fiscal Municipal Onești.