ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3767/2019

Ședința publică din data de 10 iulie 2019

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 4465 din 12 decembrie 2018 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de pârâtul Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 2112 din 17 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că prin Decizia Consiliului Concurenței nr. 54/03.11.2015 reclamanta Societatea A. S.R.L., alături de alți operatori economici, a fost sancționată de către Consiliul Concurenței cu amendă de 61.535 RON, reprezentând 0,923% din cifra de afaceri realizată în 2014, pentru săvârșirea unor fapte anticoncurențiale, prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) și c) din Legea concurenței nr. 21/1996.

În concret, reclamantei i s-a reproșat fixarea prețului cu amănuntul, pentru produsele ce făceau obiectul contractului de vânzare - cumpărare și distribuție nr. 50D/15.05.2009, valabil pentru anul 2010, încheiat cu Societatea A. S.A., prin intermediul unor clauze prin care reclamanta se obliga să stabilească în relația cu comerciații cu amănuntul prețuri, discounturi și/sau adaosuri comerciale, astfel încât prețul de revânzare cu amănuntul să fie cel stabilit prin contract, precum și împărțirea piețelor sau restrângeri teritoriale cu privire la vânzările de produse care fac obiectul contractului, prin clauze care restricționează cu titlu general vânzările (inclusiv vânzările pasive) în alte teritorii decât cele convenite prin contracte.

În ce o privește pe reclamantă, Consiliul Concurenței prin decizia contestată a prezumat existența și conținutul contractului, bazându-se pe următoarele elemente factuale: recunoașterea Societății A. S.A. în calitate de distribuitor a unui contract de distribuție valabil cu reclamanta pe anul 2011, existența anexelor la contract comunicate de distribuitor, anexe semnate și de reclamantă, conținutul identic al tuturor contractelor dintre Societatea A. S.A. și fiecare dintre distribuitor derulate în aceeași perioadă, precum și faptul probabilității mari a cunoașterii cu certitudine a conținutului contractului de către reclamantă, în condițiile în care are aceiași acționari, aceiași administratori și același sediu cu distribuitorul Societatea B. S.R.L., care era în relație comercială cu Societatea A. S.A. din 2004.

Prima instanță a anulat în parte Decizia Consiliului Concurenței nr. 54/03.11.2015 în privința existenței faptelor concurențiale imputate reclamantei și a sancțiunii amenzii aplicată acesteia, apreciind nelegală conduita pârâtei de a reține în sarcina reclamantei fapte anticoncurențiale și a aplica sancțiunile contravenționale corespunzătoare în temeiul unor prezumții, iar nu a unor dovezi certe privind un eventual compartiment restrictiv de concurență.

Procedând de asemenea manieră, prima instanță a pronunțat o hotărâre legală.

Din acest punct de vedere, criticile recurentului pârât referitoare la justețea aplicării prezumției simple a existenței și conținutului contractului de distribuție dintre reclamantă și Societatea A. S.A., ale cărui clauze astfel dovedite fac dovada unui comportament anticoncurențial al reclamantei, sunt nefondate.

Este adevărat că potrivit art. 250 din C. proc. civ. "dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege."

Este însă de observat, că prezumțiile ca mijloace de probă indirecte pot fi apreciate doar de legiuitor sau de judecător conform art. 327 din C. proc. civ., în funcție de specificul lor - legal sau judiciar, acestea reprezentând consecințele, pe care cei doi subiecți le trag dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut.

Astfel, prezumțiile nu sunt mijloace de probă la îndemâna organului administrativ, apte prin funcția lor probatorie să stea ca dovadă a faptelor juridice care fundamentează decizia administrativă. Pe de altă parte, nu au fost identificate dispoziții legale de trimitere care să transforme dispozițiile art. 327 - 328 din C. proc. civ. în norme complementare celor privind procedura de investigare a faptelor anticoncurențiale.

Prin urmare, în mod just a apreciat judecătorul fondului, în privința celor două fapte anticoncurențiale imputate reclamantei că, atragerea răspunderii contravenționale pentru astfel de fapte trebuie să se bazeze pe elemente probatorii certe, verificabile și opozabile persoanei sancționate, pentru asigurarea tuturor garanțiilor procesuale persoanei sancționate, și nu pe calea unui raționament inductiv sau deductiv să se fundamenteze concluzia unor fapte anticoncurențiale, iar pe baza acesteia să fie aplicată sancțiunea corespunzătoare.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta ca atare posibilitatea organelor administrative de a utiliza prezumțiile simple în procesul decizional, este de remarcat că potrivit art. 329 din C. proc. civ. admisibilitatea lor este limitată numai pentru dovada faptelor juridice lato sensu pentru care este admisibilă proba cu martori. Or, conform art. 309 alin. (2) din C. proc. civ. "niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON", interdicție care se extinde și la prezumțiile judiciare.

Dacă existența contractului de distribuție nr. x/15.05.2009 nu poate fi tăgăduită, întrucât între reclamantă și Societatea A. S.A. s-au derulat operațiuni comerciale în perioada verificată, atestate de facturi fiscale, și s-a încheiat un act adițional la acest contract, conținutul său și în special clauzele apreciate ca neconcurențiale de pârât, nu se pot deduce din practica comercială a Societății A. S.A. cu ceilalți distribuitori, din conținutul contractelor încheiate cu aceștia sau din presupunerea cunoașterii conținutului acestui contract de către reclamantă, invariabil la toți distribuitorii, întrucât Societatea B. S.R.L., care avea aceiași acționari, aceeași administratori și același sediu cu reclamanta, avea relații comerciale mai vechi și mai consistente cu Societatea A. S.A.

Prin urmare, pârâtul, ca autoritate de concurență, era obligat, pentru antrenarea în condiții de legalitate a răspunderii administrative a reclamantei Societatea A. S.R.L., de a administra probe certe și cenzurabile cu privire la întinderea și conținutul clauzelor contractuale, în special al celor incriminatoare din punct de vedere al legislației anticoncurență, nefiind de admis răsturnarea prezumției de nevinovăției, ridicată la nivel de principiu constituțional și unional, de folosirea unor raționamente deductive specifice unei prezumții simple.

Nu în ultimul rând, folosind același raționament cu al pârâtului, admisibil de această dată, se poate presupune cu greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins, că o clauză privind restricționarea vânzărilor pasive în alte teritorii nu a fost convenită între părți. Astfel, în condițiile în care a existat un contract de distribuție între reclamantă și Societatea A. S.A., despre care nici una din părți nu a ridicat obiecții privind executarea sa sau executarea sa necorespunzătoare, iar reclamanta a derulat relații comerciale și în afara teritoriilor despre care pârâtul presupunea că s-ar fi restricționat vânzările, se poate concluziona că aceasta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract conform celor convenite, deci fără a fi negociat o asemenea clauză.

Împotriva Deciziei nr. 4465 din 12 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal recurentul-pârât Consiliul Concurenței a formulat cerere de revizuire.

După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea cererii se arată că, în cauză, considerentele instanței de recurs, legate de standardul de probă aplicabil unei înțelegeri având obiect anticoncurențial ignoră cu desăvârșire standardul de probă stabilit în materie de concurență, de către jurisprudența instanțelor Uniunii Europene, în ceea ce privește reținerea încălcării art. 101 din TFUE.

În opinia revizuentului, Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4465/12.12.2018 a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Importanța aprecierii standardului de probă prezintă o relevanță deosebită în materie de concurență, în măsura în care norma națională (art. 5 din Legea concurenței) are un conținut identic cu norma europeană, respectiv cu art. 101 din TFUE, autoritățile naționale de concurență având competența să aplice art. 101 din TFUE, ori de câte ori aplică legislația națională, respectiv art. 5 din Legea concurenței, în măsura în care practica anticoncurențială poate afecta comerțul între statele membre.

Din jurisprudența europeană constantă, rezultă cu claritate că, în materie de concurență, sarcina probei înțelegerilor anticoncurențiale, ce revine autorităților de concurență, nu trebuie să fie excesiv de dificilă, astfel încât să împiedice practic autoritatea de a-și îndeplini atribuțiile de constatare si sancționare a unor astfel de înțelegeri. Totodată, principiul prezumției de nevinovăție nu se opune aplicării prezumțiilor refragabile în dreptul concurenței. Aceste prezumții nu transferă sarcina probei destinatarului deciziei autorității în materie de concurență. Ele acordă autorității posibilitatea de a trage o anumită concluzie pe baza experienței dobândite din derularea firească a evenimentelor. Concluzia prima facie poate fi răsturnată prin prezentarea de dovezi contrare, în caz contrar considerându-se că această concluzie este suficientă din punctul de vedere al cerințelor existente în materia sarcinii probei, care revine în continuare autorității administrative. În plus, recurgerea la astfel de prezumții este justificată de necesitatea de a asigura effet utile al normelor UE în materie de concurență, deoarece fără acestea dovedirea încălcării ar putea deveni în practică excesiv de dificilă sau imposibilă (a se vedea Cauza C 74/14 "Eturas" UAB) .

Mai mult decât atât, întrucât instanța de recurs a reținut că "Este însă de observat că prezumțiile ca mijloace de probă indirecte pot fi apreciate doar de legiuitor sau de judecător conform act. 327 din C. proc. civ., în funcție de specificul lor - legal sau judiciar", se poate înțelege din aceasta că autoritatea de concurență națională nu ar mai putea proba existența unei întelegeri anticoncurențiale nici pe calea altor probe indirecte, în afara de prezumția aplicată în prezenta speță, ceea ce ar amenința însăși capacitatea autorității de a-și îndeplini atribuțiile legale referitoare la depistarea și sancționarea înțelegerilor anticoncurențiale, întrucât cel mai adesea astfel de înțelegeri au un caracter secret, uneori nici măcar nu au forma unui înscris, or tocmai pentru aceste cazuri, instanțele europene au dezvoltat prezumții judiciare, pe baza cărora autoritățile de concurență să aibă posibilitatea de a sancționa și fapte care altfel nu ar putea fi probate.

Având în vedere faptul că, instanța națională, printr-o hotărâre definitivă, a reținut că o înțelegere anticoncurențială între furnizor și distribuitor, susceptibilă de a fi interzisă de art. 101 TFUE și care încalcă prevederile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată "nu poate fi probată prin utilizarea unor prezumții ca mijloace de probă indirecte", acestea nefiind "mijloace de probă la îndemâna organului administrativ", "apte prin funcția lor probatorie să stea ca dovadă a faptelor juridice care fundamentează decizia administrativă", revizuentul apreciază că o astfel de soluție este contrară standardului de probă recunoscut Comisiei Europene, în aplicarea art. 101 din TFUE, normă a cărei aplicare intră de asemenea în competența Consiliului Concurenței, ca autoritate națională de concurență, atunci când aplică legislația națională, respectiv art. 5 din Legea concurenței.

În cadrul cererii de revizuire, revizuentul a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

"Principiul efectivității dreptului Uniunii al concurenței și necesitatea aplicării unitare a interdicției cuprinse în art. 101 alin. (1)TFUE, trebuie interpretate în sensul că respectarea standardul de probă, aplicabil unei înțelegeri anticoncurențiale având ca obiect fixarea prețului de revânzare cu amănuntul pentru produsele vândute de către un producător, distribuitorului său, trebuie să poată include o prezumție simplă întemeiată pe elemente de fapt cunoscute, chiar dacă fapta a fost instrumentată de către autoritatea de concurență națională din perspectiva încălcării prevederilor legislației naționale din domeniul concurenței, prevederi care sunt similare cu cele ale art. 101 alin. (1)TFUE?"

În opinia Consiliului Concurenței, întrebarea formulată este necesară și pertinentă soluționării litigiului la nivel național.

Totodată, potrivit jurisprudenței europene, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) este competentă să soluționeze o întrebare preliminară și în situația în care obiectul procesului pendinte în fața instanței de trimitere naționale este reprezentat de o faptă anticoncurențială, instrumentată numai din perspectiva prevederilor legislației de concurență naționale, cu condiția ca dispozițiile din dreptul material al concurenței (național), aplicate de autoritate, să fie similare cu cele din dreptul european.

Astfel, în Cauza Allianz Hungária Biztosító Zrt. (C 32/11), instanța europeană a apreciat că este competentă a răspunde la o întrebare preliminară adresată de instanța maghiară supremă, deși era adresată în contextul unei acțiuni în anulare a unei decizii a autorității ungare de concurență prin care fusese sancționată o fapta numai în temeiul legii maghiare a concurenței, al cărei art. 11 alin. (1) era însă aproape identic cu cel al art. 101 alin. (1) TFUE.

Mai mult, CJUE s-a pronunțat în repetate rânduri asupra unor aspecte izvorâte exclusiv din dreptul național și în alte materii de drept UE, în primul rând, pentru că, în anumite situații, instanțele de trimitere pot avea un interes special pentru a clarifica aspectul potrivit căruia o anumită problemă de drept derivă sau nu din dreptul Uniunii, astfel cum este cazul prezentei cauze supuse judecății.

În cauza Oscar Bronner, CJUE a admis cererea preliminară formulată de o instanță națională exclusiv în temeiul dreptului național al concurenței. În respectiva cauză, CJUE a subliniat că anumite fapte puteau fi acoperite atât de dreptul național, cât și de dreptul Uniunii, context în care, faptul că instanța de trimitere era ținută să soluționeze un litigiu care implica dreptul național și nu dreptul Uniunii, în mod direct, nu o putea priva pe aceasta de posibilitatea de a formula o cerere de pronunțare a unei decizii preliminare, în ipoteza în care acesta considera că exista riscul unui conflict între normele naționale și dreptul UE.

În susținerea cererii de revizuire sunt redate și indicate texte de lege incidente, precum și practică judiciară a CJUE, CEDO.

Prin întâmpinare, intimata A. S.R.L., a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE, a invocat excepția inadmisibilității cererii de revizuire, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată.

Examinând decizia atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte va respinge cererea formulată de Consiliul Concurenței privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din T.F.U.E., ca inadmisibilă și, totodată, va respinge excepția inadmisibilității invocată de intimata A. S.R.L.

De asemenea, va respinge cererea de revizuire și va obliga revizuentul la plata sumei de 8430,20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimată.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere următoarele considerente.

În ceea ce privește cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Competența Curții de Justiție în temeiul articolului 267 TFUE privește interpretarea dreptului Uniunii, a prevederilor din Tratatele UE, CJUE fiind considerată "gardianul Tratatelor UE", ceea ce presupune ca litigiul să prezinte obligatoriu un element situat în sfera de aplicare a dreptului Uniunii, adică să nu fie "pur intern".

De asemenea, în conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din Tratatul privind Uniunea Europeană, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Având în vedere această misiune, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat că nu se poate pronunța cu privire la o întrebare preliminară, când interpretarea dreptului comunitar sau examinarea validității unei norme comunitare, cerute de instanța națională, nu au nici o legătură cu situația de fapt sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea Hotărârea din 16 iunie 1981, Salonia, considerentul 6, 126/80, Rec. p. 1563 și, nu în ultimul rând, Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 9).

Luând în considerare aceste principii stabilite în practica sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

Instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiție a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele, ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse.

Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la considerațiile și reperele jurisprudențiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reține lipsa de pertinență, dar și de utilitate, a întrebării propuse de revizuent, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată în cauză.

Verificând conținutul întrebării preliminare propuse, se constată că aceasta nu vizează interpretarea dreptului Uniunii Europene, ci modalitatea de aplicare a acestui drept la împrejurările speței.

Înalta Curte reține că prin maniera de formulare a solicitărilor, revizuentul tinde în realitate să obțină o "decizie de îndrumare" în soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenței acestei din urmă instanțe, acesta fiind atributul exclusiv al instanței naționale.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Conform prevederilor art. 267 TFUE și ale jurisprudenței în materie, CJUE are doar obligația interpretării normelor indicate de instanța națională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităților cauzei, fără însă a face vreo apreciere pe fondul cauzei și fără a pronunța o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind în mod evident și exclusiv atributul instanței naționale.

Înalta Curte apreciază că soluționarea cauzei de față poate fi realizată de către instanța națională, nefiind necesar să se pronunțe Curtea de Justiție a Uniunii Europene asupra aspectelor reținute în întrebarea formulată.

În cauză nu se pune problema necesității interpretării unei norme comunitare, întrucât în speță sunt aplicabile prevederi din legislația internă, iar organul jurisdicțional al Uniunii Europene, respectiv Curtea de Justiție a Uniunii Europene, este abilitat să dezlege exclusiv problemele de drept care izvorăsc din dreptul unional.

Analizând actele și lucrările dosarului din această perspectivă, Înalta Curte reține faptul că cererea formulată de revizuent nu este o veritabilă cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cauză nefiind îndeplinite condițiile privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

În consecință, pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de reclamantă

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 21 alin. (2) din legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată".

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de către instanțele de contencios administrativ.

Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să poată fi verificat modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Deci, în cadrul unei cereri de revizuire întemeiate pe acest caz special, instanța investită are drept sarcină o ultimă analiză a legalității hotărârii atacate prin prisma normelor de drept comunitare incidente.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că motivul invocat se circumscrie cazului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care va respinge excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de intimată.

În ceea ce privește cererea de revizuire

Înalta Curte reține că revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne.

Principiul priorității dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, față de dreptul național, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Înalta Curte constată că revizuentul nu a dovedit cerința esențială legată de neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar și, astfel, nu este îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În realitate, se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja aplicat cu prioritate dreptul unional, în ceea ce privește standardul de probă al CJUE, dreptul european și hotărârile interpretative ale CJUE făcând deja obiectul analizei instanțelor de fond și recurs.

În acest sens, prin decizia atacată, instanța de recurs investită cu verificarea legalității sentinței de fond, prin prisma aplicării și interpretării corecte a normelor de drept material, a constatat că sentința de fond este legală, fără a interveni asupra argumentelor instanței de fond chiar dacă le-a completat cu propriile argumente.

Legale și însușite sunt astfel, în accepțiunea instanței de recurs și considerentele sentinței de fond privind încălcarea nejustificată de către Consiliu a prezumției relative de nevinovăție recunoscută de art. 6 din CEDO în materie contravențională, și a "standardului de probă" stabilit în jurisprudența CJUE în materia înțelegerilor anticoncurențiale prevăzute de art. 101 din TFUE ("Curtea constată că într-adevăr criticile de nelegalitate invocate pe fond de către reclamantă sunt întemeiate, fiind încălcate în mod nejustificat prezumția relativă de nevinovăție recunoscuta de art. 6 din CEDO în materie contravențională, dar și cu referire la "standardul de probă" stabilit în jurisprudența CJUE în materia înțelegerilor anticoncurențiale prevăzute de art. 101 din TFUE.")

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanțele de fond și recurs, au analizat dispozițiile de drept comunitar și jurisprudența CJUE în soluționarea cauzei, acordându-le prioritatea cuvenită, independent de împrejurarea că acestea au fost sau nu invocate în mod expres.

Pe de altă parte, chiar dacă instanța de recurs nu s-a referit în mod expres la dreptul unional aplicabil (standardul de probă), aceasta a făcut aplicarea directă a unui principiu interpretativ clar al CJUE, reținând că nu este de admisă "răsturnarea prezumției de nevinovăție, ridicată la nivel de principiu constituțional și unional, de folosirea unor raționamente deductive specifice unei prezumții simple".

De fapt, motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte constată că prezenta cerere de revizuire tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, motiv pentru care o va respinge ca atare.

În temeiul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga revizuentul Consiliului Concurenței la plata sumei de 8430,20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de revizuentul Consiliul Concurenței privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în temeiul art. 267 din T.F.U.E., ca inadmisibilă.

Respinge excepția inadmisibilității invocată de intimata A. S.R.L.

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul Consiliul Concurenței împotriva Decizie nr. 4465 din 12 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Obligă revizuentul Consiliului Concurenței la plata sumei de 8430,20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iulie 2019.