ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2421/2020

Ședința publică din data de 11 iunie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul SN Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., în principal, constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 94/01/02/2017 și să se dispună anularea acesteia.

În subsidiar, în situația în care se va considera că SN AIC-MK S.A. se face vinovată de discriminare în forma constatată prin hotărârea atacată, să fie reindividualizată sancțiunea aplicată în raport cu prevederile O.G. nr. 137/2000 republicată, respectiv de situația real-obiectivă, având în considerare și faptul că pretinsa faptă discriminatorie s-a datorat unei erori materiale de redactare, precum și faptul că societatea SN AIC-MK nu a mai fost sancționată - efectiv/definitiv - contravențional până în prezent.

2.1. Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 228 din 17 octombrie 2017, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

2.2. Prin sentința nr. 87 din 8 mai 2018, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 228/17.10.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2017, formulată de pârâtul A., dispunând completarea dispozitivului acestei sentințe, în sensul că se va menționa:

"Obligă reclamantul la 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul A.".

Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs reclamantul SN Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu S.A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat împotriva sentinței nr. 228/CA/17.10.2017

Recurentul-reclamant susține că prima instanță a încălcat principiul disponibilității, deoarece soluția excede cadrului procesual stabilit prin acțiunea formulată și nu a luat în considerare prevederile art. 3 alin. (2) din contractul colectiv de muncă ce enunță principiul egalității de tratament, conform art. 5 din Codul muncii.

Clauzele contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți angajații încadrați în unitate și nu numai pentru membrii sindicatului reprezentativ la nivel de unitate.

De altfel, din cuprinsul adresei nr. x/14.03.2016 reiese că, începând cu anul 2011, ori de câte ori s-a demarat procedura negocierii individuale, au beneficiat de aceasta toti salariații societății, indiferent de apartenența sindicală, astfel că deși clauza a existat, aceasta nu a produs efecte juridice.

O altă critică adusă sentinței de fond privește soluționarea greșită a excepției lipsei de obiect a acțiunii, avându-se în vedere că la data pronunțării hotărârii, dispoziția din contractul colectiv de muncă fusese modificată.

3.2. Recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 87/08.05.2018

Recurenta-reclamantă formulează o solicitare principală în sensul înlăturării obligației la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în ipoteza inexistenței pretinsei culpe constatate de intimatul-pârât CNCD.

Cu privire la solicitarea formulată în subsidiar, recurentul-reclamant opinează în sensul diminuării cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea pârâtului A., în raport de disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Deși din cuprinsul împuternicirii avocațiale rezultă că apărarea a fost contractată pentru reprezentare, redactare, asistare, depunere, ridicare, semnare acțiuni fără limitare în dosarulc auzei, în realitate nu a fost valorificată decât cea a asistării în fața instanței, prin considerente ce au presupus respingerea acțiunii, dar care nu au fost valorificate de către judecătorul fondului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

Recurentul-reclamant a invocat, în drept, motivul de nelegalitate prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici s-a arătat în cuprinsul cererii de recurs că instanța de fond s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 3 alin. (2) din contractul colectiv de muncă, dar și cele ale art. 74 alin. (2) - (CCM 2014-2015) sau art. 97 alin. (2) (CCM 2015-2016) care conduc la inexistența discriminării.

De asemenea, s-a arătat că prima instanță a dat o dezlegare greșită a pricinii în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei obiectului acțiunii, ca urmare a împrejurării intervenite ulterior introducerii cererii, respectiv modificarea art. 97 din contractul colectiv de muncă.

Cu privire la critica pronunțării de către prima instanță asupra a ceea ce nu s-a cerut, Înalta Curte constată că aceasta nu se subsumează motivului de nelegalitate prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci poate fi invocată în cadrul pct. 5 (încălcarea principiului disponibilității), însă neexistând o dezvoltare a argumentelor avute în vedere de recurent, instanța de recurs nu poate realiza o analiză a acesteia.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate încadrate la pct. 8, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul-reclamant susține că prima instanță nu a luat în considerare disp. art. 3 alin. (2) din contractul colectiv de muncă CCM.

În ceea ce privește disp. art. 3 alin. (2) din CCM, conform cărora:

"Clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate produc efecte pentru angajații din unitate", se constată că recurentul-reclamant nu și-a întemeiat contestația în drept și cu privire la acestea și nu și-a făcut apărările în fața CNCD, invocând dispoziția sus-menționată.

Din acest motiv, instanța de fond s-a pronunțat în limitele investirii fără să încalce principiul disponibilității părții.

Înalta Curte reține însă că dispoziția legală de mai sus nu prezintă relevanță în cauză, deoarece recurentul-reclamant a fost amendat contravențional pentru discriminarea ce derivă din prevederile art. 97 alin. (2) din CCM 2015 - 2016, conform cărora:

"negocierea contractelor individuale de muncă se declanșează, în mod obligatoriu, la inițiativa uneia dintre părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă", așadar cu excluderea sindicatului nereprezentativ.

Recurentul-reclamant recunoaște existența clauzei discriminatorii, încă din anul 2011, dar o justifică prin aceea că de aceasta au beneficiat toți salariații și, prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile faptei de discriminare directă, prevăzută de art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 7 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, republicată, deoarece nu a produs efecte juridice.

Înalta Curte reține, contrar celor arătate în cererea de recurs, că prevederea analizată a produs efecte juridice prin aceea că inițiativa a aparținut sindicatului reprezentativ, neavând relevanță dacă au beneficiat de negocierea contractelor individuale de muncă și ceilalți salariați.

O altă critică formulată de recurentul-reclamant este soluționarea greșită a excepțiilor lipsei de obiect a acțiunii, ca urmare a modificării prevederii din contractul colectiv de muncă.

În materia contenciosului administrativ este nerelevantă modificarea/adoptarea/anularea prevederii nelegale, în speță discriminatorii, dându-se prevalență efectelor produse în perioada cât aceasta a fost înființată.

În concret, discriminarea prin sintagma "inițiativa" a produs efecte juridice conducând la imposibilitatea ca un sindicat nereprezentativ să dețină inițiativa declanșării negocierilor pentru încheierea contractelor individuale de muncă.

Așadar, și sub acest aspect sunt neîntrunite motivele de nelegalitate prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile urmând să fie respinse ca nefondate.

Sentința atacată a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 228/17.10.2017, în sensul că a obligat reclamantul la 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul A..

Recurentul-reclamant are, în această situație, două solicitări, în funcție de soluția dată asupra recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 228/17.10.2017.

În ipoteza admiterii recursului, casării sentinței atacate și admiterea acțiunii introductive, recurentul-reclamant susține că nu datorează cheltuieli de judecată.

Acest aspect va fi respins ca nefondat, dat fiind că recursul împotriva sentinței civile nr. 228/17.10.2017 a fost respins.

Cea de-a doua solicitare se referă la disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pe care prima instanță nu le-a aplicat corect, datorită disproporției vădite a cheltuielilor de judecată solicitate (1.000 RON) în raport de complexitatea cauzei și de efectele actelor procedurale realizate de către apărătorul pârâtului A..

Înalta Curte va respinge critica având în vedere faptul că prin Decizia nr. 3/2020 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul RIL a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 181/05.03.2020, fiind obligatorie pentru instanțe de la această dată.

Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează să se respingă recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile, formulate de reclamantul SN Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu S.A. împotriva sentinței nr. 228 din 17 octombrie 2017 și sentinței nr. 87 din 8 mai 2018 ale Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 iunie 2020.