ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2416/2020

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 8011/02.08.2017 și obligarea pârâtului la plata sumei de 17.816,37lei. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 652 din 16 februarie 2018, a respins cererea de repunere în termen și acțiunea formulate de reclamant, ca nefondate. 1.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii așa cum a fost formulată și anularea actelor contestate. În motivarea opțiunii sale procesuale recurenta reclamantul a susținut următoarele: În opinia recurentului dreptul de creanță s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, și a putut fi valorificat efectiv abia după redactarea și comunicarea deciziei civile nr. 1036/22.11.2016 a Tribunalului Bacău, respectiv la data de 23.03.2017. Potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Fondul era obligat să publice pe site-ul propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor. De asemenea, art. 17 alin. (2) si 3 din Norma nr. 16 din 31 august 2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, arată că Fondul va publica pe site-ul acestuia informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor. Informațiile ce se publică pe site-ul Fondului vor cuprinde următoarele date: date generale referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației. Deși trimiterile și liniile directoare ale dispozițiilor sus enunțate sunt cât se poate de clare, Fondul nu a făcut decât să publice pe site-ul său un ghid (depus la dosarul cauzei) care lasă loc de interpretări cu privire la termenele în care petenții pot să depună cererea tip de despăgubire, în detrimentul persoanelor îndreptățite la aceste sume de bani, de bună credință. În concret, reclamantul a solicitat instanței să se aplece asupra tezei a doua a textului publicat în ghid, potrivit căruia "persoanele îndreptățite la plata despăgubirilor de la FGA se pot adresa acestuia și ulterior. Dacă dreptul de creanță s-a născut după data rămânerii definitive a hotărârii judecatorești de deschidere a procedurii de faliment" - în contrast cu precizările referitoare la creanțele născute anterior intrării in procedura de faliment unde se precizează foarte clar un termen de 90 de zile. În contradicție cu textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și al art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind FGA, nicăieri în ghidul întocmit de FGA nu se stipulează un termen de decădere de 90 de zile în care poate fi depusă cererea de plată a despăgubirilor, pentru ipoteza în care dreptul de creanță s-a născut după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului. Textul arată că persoanele îndreptățite se pot adresa și "ulterior", fără a se preciza o limită temporală, un termen sau alt indiciu, fără să se precizeze despre o eventuală sancțiune a decăderii. Nefiind stipulat un termen, reclamantul a înțeles că poate depune cererea de plată întru-un termen rezonabil, dar nicidecum limitat la 90 de zile. Instanța de la fond se limitează a afirma ca "reclamantul nu poate invoca faptul ca nu a cunoscut legea" dar ceea ce s-a solicitat a fi analizat este tocmai conduita culpabilă a intimatei. Legătura de cauzalitate între fapta intimatului și sancțiunea aplicată (decăderea din dreptul de a mai primi despăgubirile) este astfel evidentă. FGA își îndeplinește în mod defectuos și superficial obligațiile legale și publică pe site-ul său un ghid cu texte incomplete, fără a specifica că și cererile tip de despăgubiri pentru creanțe născute după data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului, sunt supuse termenului de decădere de 90 de zile. Reclamantul a fost indus în eroare, convins că nu există un termen de decădere înăuntrul căreia trebuia să depun cererea de despăgubiri, astfel că a depus cererea de plată după cele 90 de zile ce au început, în opinia intimatului, să curgă la 22.11.2016, iar FGA respinge cererea de plată ca fiind tardivă, ignorând că în ghidul său nu face vorbire despre niciun termen de 90 de zile. Cu privire la imposibilitatea de a înregistra cererea tip de plată prevăzută la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul ca legalizarea sentinței civile nr. 6290/06.11.2015 nu a putut fi realizată decât după motivarea deciziei pronunțate in apel, instanța consideră ca nu a dovedit aceasta afirmație. Contrar celor reținute de către instanța am dovedit ca imediat după motivarea deciziei din apel am formulat cererea de plată. Înainte de a formula cererea-tip de acordare a despăgubirilor, reclamantul a trebuit să mă judec 1 an și jumătate (de la 27.05.2014 până la 06.11.2015) pentru a obține o prima sentință judecătorească de obligare a societarii de asigurare la plata despăgubirilor, după ce în prealabil a încercat fără succes soluționarea litigiului pe cale administrativă, dosarul de daună fiind respins. Întrucât sentința civila nr. 6290/06.11.2015 nu era executorie, dar susceptibilă de a fi atacată cu apel și implicit reformată în tot sau în parte, a trebuit să aștepte soluționarea cererii de apel formulată de B. S.A. Chiar dacă Tribunalul Bacău a respins apelul ca tardiv formulat la data de 22.11.2016, reclamantul a trebuit să aștepte motivarea hotărârii instanței de apel, și ulterior ca Tribunalul Bacău să restituie dosarul cauzei Judecătoriei Bacău, pentru a putea obține o copie legalizată cu mențiunea "definitivă" după sentința civilă nr. 6290/06.11.2015. Or, decizia civilă nr. 1036/22.11.2016 a Tribunalului Bacău a fost redactată la data de 20.03.2017 și comunicată subsemnatului la data de 23.03.2017. Obținerea unei copii legalizate cu mențiunea "definitivă" după sentința civilă nr. 6290/06.11.2015 era absolut necesară înaintea comunicării cererii către FGA, deoarece textul art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 obligă ca cererea-tip de plată să fie însoțită de înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. Astfel, se consideră că am fost în imposibilitate obiectivă de a formula cererea tip de plată în termenul de 90 de zile prevăzut la art. 14 din Legea nr. 213/2015, din moment ce instanțele nu i-au pus la dispoziție hotărârea legalizată imediat după respingerea apelului. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare intimatul pârât Fondul de garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamantul reiterează în fața instanței de recurs criticile formulate în fața instanței de fond potrivit cărora informațiile conținute de site-ul Fondului de Garantare a Asiguraților sunt neclare sub aspectul obligațiilor creditorilor de asigurare, în cazul societăților de asigurare intrate în faliment, sub aspectul termenului de depundere a cererii de despăgubire, invocând în acest sens dispozițiile Legii nr. 213/2015 care obligă instituția intimată de a publica informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor. Însă, dincolo de faptul că informațiile publicate pe site-ul Fondului de Garantare redau precis drepturile creditorilor de asigurare și termenele de exercitare a acestor, așa cum a reținut în mod corect judecătorul fondului, recurentul omite a observa că drepturile sale erau reglementate cu claritate în chiar cuprinsul actului normativ din care care a citat obligațiile intimatului anterior menționate. Astfel, potrivit art. 14 din Legea nr. 213/2015 potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care-și pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică, fără a se putea prevala în exclusivitate de pagina informativă a unei instituții publice, chiar dacă ar conține informații contrare dispoziților legale, ceea ce nu este cazul în speță. În concluzie, reclamantul nu se poate prevala de eroarea de drept în legătură cu existența unui termen defipt de legiutor pentru exercițiul dreptului său la despăgubire. Sunt nefondate și criticile reclamantului recurent referitoare la imposibilitatea de a înregistra cererea tip de plată prevăzută la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul ca legalizarea sentinței civile nr. 6290/06.11.2015 nu a putut fi realizată decât după motivarea deciziei pronunțate in apel. Așa cum judicios a reținut instanța de fond termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiutor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție. Acest termen începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări, în cazul reclamantului, de la data deschiderii posibilității executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească. Executarea dreptului de creanță al reclamantului a fost posibilă la rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 6290/06.11.2015 pronunțată de Judecătoria Bacău, adică la momentul pronunțării deciziei civile nr. 1036/22.11.2016 a Tribunalului Bacău prin care a fost respins ca tardiv formulat apelul societății de asigurare B.. După pronunțarea deciziei civile nr. 1036/22.11.2016 a Tribunalului Bacău, reclamantul putea în temeiul art. 161 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești obține copii legalizate după minuta acestei decizii și a sentinței civile nr. 6290/06.11.2015 pe care să le depună împreună cu cererea de despăgubire la autoritatea pârâtă în termenul de decădere de 90 de zile, astfel că nu se verifică susținerea reclamantului privind imposibilitatea absolută de obținere a documentelor justificative. De altfel, pentru această situație legiutorul prin art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 a prevăzut că "În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment." Prin urmare, respingerea cererii reclamantului de despăgubiri ca tardivă de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul reclamantului A. împotriva sentinței nr. 652 din 16 februarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.