ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1658/2020

Ședința publică din data de 17 martie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții Fondul de Pensii Administrat Privat A. și Fondul de Pensii Facultative A. Plus au solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară anularea deciziilor ASF nr. 923/20.04.2016, nr. 924/20.04.2016 și nr. 925/20.04.2016, precum și a Deciziei ASF nr. 1371/08.07.2016 prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziilor anterior menționate.

Prin sentința civilă nr. 1607 din 4 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes.

A admis excepția de nelegalitate și a constatat nelegalitatea art. 2 și 3 din Avizul ASF nr. 54/02.12.2013.

A admis acțiunea formulată de reclamanții Fondul de Pensii Administrat Privat A. și Fondul de Pensii Facultative A. Plus, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și a dispus anularea Deciziilor ASF nr. 923, 924 și 925 din 20.04.2016 și Deciziei ASF nr. 1371/08.07.2016.

Pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară a declarat recurs împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, criticând-o pentru nelegalitate, motiv pentru care, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, urmare a rejudecării cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții Fondul de Pensii Administrat Privat A. și Fondul de Pensii Facultative A. Plus

În motivarea recursului s-a menționat că instanța de fond a interpretat în mod greșit textele legale incidente în cauza de față și a făcut o aplicare greșită a normelor speciale incidente domeniului instrumentelor și investițiilor financiare.

Avizul nr. x/02.12.2013, a precizat recurenta, a fost emis în temeiul prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. a) și d), art. 6 alin. (3), art. 7 alin. (2), art. 26, art. 27 și art. 28 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, prevederilor art. 5, art. 6, art. 32, art. 34, art. 73, art. 90 și art. 202 din O.U.G. nr. 32/2012 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare și societățile de administrare a investițiilor, prevederilor art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (1) pct. 20 și 23, art. 117 și art. 118 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, prevederilor Legii nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat și ale Legii nr. 204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările și completările ulterioare.

În speță, ca urmare a adresei B. si Asociații (societate care reprezintă intimatele în prezenta cauză), prin care s-a solicitat A.S.F. un punct de vedere oficial, autoritatea pieței de capital a emis Avizul nr. x/02.12.2013 prin care a oferit interpretarea oficială privind modul de aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 în ceea ce privește deținerile organismelor de plasament colectiv, fondurilor de pensii si societăților de administrare ale acestor entități. Astfel, prin acest aviz se explicitează modalitatea în care se aplică anumite prevederi ale legislației pieței de capital, aducându-se un plus de claritate participanților la piață cu privire la respectivele prevederi legale, în contextul obiectivului de predictibilitate a dispozițiilor în vigoare și de ușurință în fixarea conduitei care trebuie respectate. Totodată, avizul are în vedere mai multe dispoziții relevante ale Legii nr. 297/2004 și ale O.U.G. nr. 32/2012 (menționate în preambulul său) care trebuie aplicate prin coroborarea lor corespunzătoare.

Astfel, recurenta învederează că Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare cuprinde, la art. 2 alin. (1) pct. 23, o definiție generală a noțiunii de "persoane care acționează în mod concertat" (cu referire la existența unui acord expres sau tacit încheiat între membrii unui grup de acționari cu interese comune în legătură cu un emitent), precum și o listă cu situații în care se prezumă că anumite persoane acționează în mod concertat.

Astfel, se precizează în cuprinsul recursului, prevederile Avizului nr. x/2013 explicitează modalitatea de aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 și au în vedere inclusiv definiția generală a persoanelor care acționează în mod concertat prevăzută la articolul de lege, fiind emise în aplicarea respectivelor dispoziții ale acestei legi, în contextul în care norma în cauză cuprinde o listă cu situații în care se consideră că anumite persoane acționează concertat, până la proba contrară.

În opinia recurentei, este evident faptul că noțiunea de exercitare concertată a drepturilor de vot cuprinde o multitudine de alte situații, care nu sunt enumerat expres la nivelul listei prevăzute la art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004.

Totodată, trebuie avut în vedere că lista prevăzută la art. 2 alin. (1) pct. 23 se subsumează definiției generale prevăzută la acest articol, cuprinzând doar anumite situații reflectate exemplificativ în mod expres. Dacă legea ar fi dorit să statueze că doar respectivele situații din listă se constituie ca fiind situații în care anumite persoane acționează în mod concertat, ar fi enumerat doar respectivele situații, fără a mai conține și definiția generală, integratoare, care să menționeze când anumite persoane se consideră că acționează în mod concertat.

Astfel, în considerarea faptului că o lege nu poate să surprindă și să reglementeze exhaustiv multitudinea de situații ce pot apărea în practică, legea a avut în vedere posibilitatea ca autoritatea pieței de capital să precizeze, prin intermediul instrumentelor conferite de statutul său, modul în care se aplică în cazuri specifice, prevederile legii, inclusiv prevederile generale ale acesteia.

Precizarea unor situații în care se consideră că anumite persoane acționează în mod concertat, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, facilitează aplicarea în practică a dispozițiilor privind acțiunea concertată. Astfel, consideră recurenta, explicitarea situațiilor în care se prezumă că anumite persoane acționează în mod concertat, inclusiv în contextul actelor individuale emise în aplicarea legii este în măsură să asigure o mai bună cunoaștere, de către persoanele vizate, a situațiilor care se prezumă că se încadrează, până la proba contrară în acest concept, creându-se astfel o mai mare stabilitate și eficiență legislativă (mai ales în contextul în care acordul tacit prevăzut în definiție este foarte greu de demonstrat).

În condițiile în care situațiile prevăzute în lista de la art. 2 pct. 23 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 (printre care se numără și aceea potrivit căreia o societate comercială se prezumă că acționează, până la proba contrară, cu membrii consiliului său de administrație) reprezintă doar exemple de acțiune concertată, se poate concluziona că acestea trasează spiritul și modalitatea de aplicare a definiției generale prevăzută în cadrul acestui articol. Prin urmare, consideră recurenta, trebuie avută în vedere aplicarea corespunzătoare, în cazuri similare, a definiției generale prevăzută la art. 2 alin. (1) pct. 23, astfel încât să se realizeze o aplicare unitară a legislației pieței de capital, în situații similare.

Prevederile Avizului nr. x/2013 au avut în vedere aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 în integralitatea sa, prin coroborare și cu alte prevederi ale Legii nr. 297/2004 și O.U.G. nr. 32/2012, concluzionându-se astfel că entitățile enumerate în cuprinsul dispozițiilor Avizului se prezumă, până la proba contrară, că acționează în mod concertat, contrar celor reținute de prima instanță.

În considerarea prevederilor art. 73 din O.U.G. nr. 32/2012, respectiv potrivit art. 118 din Legea nr. 297/2004, potrivit cărora o societate de investiții, respectiv o societate de investiții de tip închis poate fi administrată de o S.A.I. sau, după caz, de un consiliu de administrație/consiliu de supraveghe, rezultă faptul că o SAI, respectiv un consiliu de administrație/consiliu de supraveghere îndeplinesc aceeași funcție în ceea ce privește administrarea unei societăți de investiții, astfel că, având în vedere relația de concertare dintre SAI și OPC-urile administrate, se poate prezuma, până la proba contrară, că OPC-urile administrate de același SAI acționează în mod concertat între ele (situație enunțată la art. 1 alin. (3) din Aviz), a precizat recurenta.

Potrivit prevederilor art. 324 din O.U.G. nr. 32/2012, SAI trebuie să elaboreze strategii adecvate si eficiente pentru a determina momentul și modul de exercitare a drepturilor de vot aferente instrumentelor deținute în portofoliile administrate, în beneficiul exclusiv al O.P.C.V.M.-ului respectiv. Prin urmare, se observă că SAI însăși, ca entitate juridică, este responsabilă în legătură cu modalitatea de exercitare a drepturilor de vot aferente instrumentelor financiare, deținute în portofoliile administrate ale fiecăruia dintre OPCVM-uri.

Prin urmare, făcând trimitere la prevederile art. 2 din Avizul nr. x/2013, recurenta menționează că, în mod indubitabil, rezultă că, până la proba contrară, o societate-mamă a unei SAI acționează în mod concertat cu respectiva SAI (care are calitatea de filială), această afirmație fiind susținută inclusiv de spiritul prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 pct. c) din Legea nr. 297/2004, din care se poate concluziona relația de concertare dintre un OPC cu administratorii săi (în cazul de față administratorul fiind SAI) și cu persoanele implicate (în cazul de față, persona care controlează o societate cum ar fi SAI, care este de fapt societatea-mamă a SAI).

În concluzie, în opinia recurentei, Avizul nr. 54 nu adaugă la lege, ci explicitează modalitatea de aplicare a prevederilor legii, cu luarea în considerare a principiilor directoare, inclusiv a definiției generale prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004, cu respectarea spiritului și a literei legii, în condițiile coroborării corespunzătoare, potrivit principiilor de drept referitoare la interpretarea actelor normative, cu prevederile relevante ale Legii nr. 297/2004 și ale O.U.G. nr. 32/2012.

Referitor la prevederile art. 3 din Avizul nr. x/2013, invocând norma cuprinsă de art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. d) din Legea nr. 297/2004 privind o societate comercială cu fondurile ei de pensii și cu societatea de administrare a acestor fonduri și reiterând prevederile art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. b) din aceeași lege, recurenta precizează din nou că este fără dubiu faptul că, până la proba contrară, fondurile de pensii facultative reglementate prin Legea nr. 204/2006, respectiv cele administrate privat reglementate prin Legea nr. 411/2004, împreună cu societățile de administrare a acestora, respectiv că societatea-mamă a unei societăți de administrare a fondurilor împreună cu societatea de administrare a respectivelor fonduri de pensii, se prezumă că acționează concertat.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește aplicarea prezumției de acțiune concertată consacrată prin Deciziile nr. 923-925/20.04.2016, recurenta a reiterat susținerile expuse în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, în fața instanței de fond.

Prin întâmpinarea depusă, intimatele au solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1607/04.05.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, ca nefondat.

În susținerea acestei poziții procesuale, intimatele au menționat, în esență, că sentința atacată este legală, instanța de fond interpretând și aplicând în mod corect normele de drept substanțial aplicabile în cauză, astfel că n u este incident motivul de casare invocat de către recurentă.

Deși în recursul formulat de ASF nu există niciun paragraf în sensul că prezumțiile de concertare reținute în sarcina intimatelor-reclamante s-ar încadra în dispozițiile legale și nici nu se explica, cu respectarea exigențelor motivării, raționamentul pentru care ASF consideră că intimatele-reclamante s-ar încadra în aceste prezumții, hotărârea pronunțată de instanța de fond este legală, atât sub aspectul admiterii excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 și 3 din Avizul nr. 54, cât și sub aspectul admiterii acțiunii introductive, au precizat intimatele.

Sub un prim aspect, în mod corect, instanța de fond a constatat că excepția de nelegalitate invocată de intimate este admisibilă, întrucât privește un act administrativ individual care a stat la baza actelor atacate, legalitatea acestora depinzând de legalitatea avizului contestat.

Sub un al doilea aspect, precizează intimatele, prezumțiile instituite prin Avizul nr. 54 sunt adiționale celor reglementate de Legea nr. 297/2004, având în vedere că prezumțiile de concertare reglementate de Legea nr. 297/2004 reprezintă situații de excepții, fiind de strictă interpretare și aplicare, astfel că trebuie aplicate strict entităților la care se referă, iar atunci când legiuitorul a urmărit ca o anumită prezumție să se aplice și entităților fără personalitate juridică a prevăzut aceasta în mod expres.

Prin Avizul nr. x/2013, recurenta a adăugat noi prezumții de concertare față de cele reglementate de Legea nr. 297/2004: din analiza dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a) și b) din Legea nr. 297/2004 (invocate de ASF în legătură cu Fondurile de Pensii) rezultă că niciuna din aceste prezumții nu corespunde celor reglementate de Avizul nr. 54, respectiv art. 2 și 3.

Sub un al treilea aspect, susținerea recurentei, în sensul că, limitându-se prezumțiile de concertare la cele expres prevăzute de lege, s-ar lipsi de efect definiția generală din partea introductivă a pct. 23, alin. (1) al art. 2 din Legea nr. 297/2004 este nefundamentată, astfel că aceasta încearcă să creeze o suprapunere nepermisa între situațiile (de fapt) în care două subiecte acționează concertat și situațiile în care se prezumă că două subiecte acționează concertat.

Sub un al patrulea aspect, nu este admisă completarea unui act normativ printr-un act administrativ interpretativ, neexistând vreun temei legal în acest sens, chestiune reținută și de instanța de fond într-o manieră corectă.

În fine, sub un al cincilea aspect, intimatele au învederat că Avizul nr. 54 nu respectă principiul predictibilității normei, standard al conduitei de legiferare care trebuie se aplice și autorităților publice atunci când acestea emit acte individuale cu caracter interpretativ al normelor legale. Or, conduita ASF de a interpreta norma în mod arbitrar, diametral opus și în funcție de disputele în care este implicat, nesocotește însuși scopul urmărit de legiuitor la nivel superior, acela al legislației primare. Aplicarea prezumțiilor de concertare prevăzute de Legea nr. 297/2004 are un impact semnificativ asupra pieței relevante, de natură să afecteze grav investițiile, aspect reținut și de către instanța de fond care a statuat că, prin interpretarea extensivă, norma legală ar deveni imprevizibilă, nepermițând destinatarilor ei să aprecieze în mod corect conținutul prevederilor legate și să își adapteze conduita în consecință.

În altă ordine de idei, intimatele au precizat că nelegalitatea actelor contestate a fost constatată în mod corect de instanța de fond atunci când a analizat incidența în cauză a presupuselor prezumții de concertare reținute de ASF în sarcina Fondurilor de pensii.

În acest sens, textele legale sunt extrem de clare iar incidența acestei prezumții presupune, ca actori, societăți comerciale. În contextul naturii juridice a intimatelor-reclamante (stabilita in mod corect de prima instanță), rezultă că respectivele prezumții de concertare nu sunt incidente, deoarece ASF nu a demonstrat, fie existența unei relații de control între A. SAFPP și Fondurile de Pensii și/sau existența unui control comun asupra Fondurilor de Pensii - conform art. 2 alin. (1) pct. 23 lit.) din Legea nr. 297/2004 coroborat cu art. 2 alin. (1) pct. 22 Ut. a) din aceeași lege, fie existența unei relații societate-mamă/filială între EGB și fiecare din Fondurile de Pensii - conform art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. b) din Legea nr. 297/2004.

Intimatele au mai învederat că în mod corect a reținut instanța de fond că Fondurile de pensii nu sunt societăți comerciale iar administratorul nu este acționar sau asociat la un astfel de fond, motiv pentru care nu poate fi considerat societate-mamă a fondului de pensii respectiv, precum și că noțiunea de persoane implicate este legată de existența unor raporturi de control reglementat de art. 16 lit. b) ca fiind un raport stabilit între o persoană fizică și juridică și o societate comercială de tipul celui existent între societatea mamă și o filială a sa, legiuitorul referindu-se în mod explicit la societăți comerciale nu la alte categorii de entități.

Astfel cum a reținut instanța de fond, pentru a putea impune sancțiuni, se impune ca existența acordului expres sau tacit pentru înfăptuirea unei politici comune ar trebui dovedit de autoritatea publică pârâtă și nu dedus din existența unor raporturi asemănătoare cu cele pentru care legiuitorul a instituit prezumții legale de natură să răstoarne sarcina probei, în contextul în care Legea 297/2004 nu instituie o prezumție de acțiune concertată în cazul administratorului unui fond de pensii cu respectivul fond de pensii.

Inexistența unui acord și implicit a vreunei concertări este confirmată și de tranzacțiile efectuate de Fondurile de pensii și EGB în perioada anterioară emiterii actelor ASF, au conchis intimatele.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată prin prisma cadrului legal incident speței dedusă judecății, precum și prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Înalta Curte consideră necesare câteva scurte considerații teoretice cu privire la prezumții și natura juridică a acestora.

Astfel, din perspectivă juridică, prezumția este acea consecință logică pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut, cu privire la un fapt necunoscut. Prezumtiile legale sunt stabilite prin lege și sunt relative dacă pot fi combătute prin orice alte mijloace de probă.

Aflate undeva dincolo de barierele stricte ale lumii juridice, la granița dintre drept, filozofie, logică și matematică, prezumțiile intervin acolo unde proba directa a faptelor generatoare ale dreptului este greu sau chiar imposibil de făcut. Acolo unde, pentru aflarea adevărului, judecatorul este nevoie să se cumpănească între indicii și probabilități.

Asemeni majorității principiilor de drept, prezumțiile legale își găsesc explicația sintetică în dictonul latin, nulla praesumptio sine lege care arată că prezumția legală nu-și găsește existența decât în lege sau, altfel spus, că nu poate exista nicio prezumție în afara legii. Adagiul este confirmat atât în reglementarea art. 328 C. proc. civ., ce consacră prezumțiile legale, cât și în cuprinsul art. 329 C. proc. civ., referitor la prezumțiile judiciare. Lato sensu, ambele norme sunt expresia legalității prezumțiilor ca mijloc de probă. Stricto sensu, doar norma cuprinsă în art. 328 evocă rolul legiuitorului în construcția raționamentului ce se impune a fi preluat de judecător sau de partea ce i-l învederează.

Într-adevăr, art. 328 alin. (1) C. proc. civ. arată că "prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite". Principala caracteristică a acestor prezumții este limitarea numerică recognoscibilă exclusiv în normele dreptului obiectiv, determinată de forța probantă pe care o impun participanților la judecată.

Actuala reglementare păstrează implicit dihotomia prezumțiilor legale, acestea putând fi absolute (iuris et de iure) - imposibil de combătut printr-un mijloc de probă ori, după caz, susceptibile de a fi răsturnate prin mărturisire, sau relative (iuris tantum) - ce pot fi combătute prin orice mijloc de probă.

Altfel spus, prezumțiile legale sunt prezumții stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv. Ele scutesc partea căreia îi revine sarcina probei de a dovedi faptul generator de drepturi, însă ea va trebui să dovedească faptul vecin și conex cu faptul generator de drepturi, iar dacă această dovadă a fost făcută și este vorba de o prezumție legală ce poate fi combătută prin proba contrară, sarcina probei privind faptul generator de drepturi trece asupra părții împotriva căreia este stabilită prezumția, care va trebui să probeze inexistența acestui fapt, prezumat de lege, dacă dorește să înlăture prezumția respectivă.

Prezumțiile legale sunt de două feluri: absolute și relative. Cele absolute sunt acelea împotriva cărora, în principiu, nu este permisă dovada contrară, asemenea prezumții fiind denumite în doctrină prezumții legale absolute irefragabile

Prezumțiile relative sunt acelea împotriva cărora se poate face proba contrară; legea îngăduie răsturnarea lor prin orice mijloc de probă, regula fiind caracterul relativ al prezumțiilor legale, așadar, posibilitatea administrării probei contrare.

O asemenea prezumție relativă a fost instituită de lege și în cuprinsul art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital care cuprinde definiția generală a noțiunii de "persoane care acționează în mod concertat", cu referire la existența unui acord tacit sau expres încheiat între membri unui grup de acționari cu interese comune în legătură cu un emitent, care să fie avută în vedere, în practică, pentru încadrarea în conceptul de acțiune concertată a unei situații specifice, concrete.

Prin Avizul nr. x/02.12.2013, emis în exercitarea atribuțiilor și prerogativelor conferite de O.U.G. nr. 93/2012, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a procedat la explicitarea modalității de interpretare și aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004, în privința sferei de cuprindere a persoanelor prezumate că acționează în mod concertat, care are următorul cuprins: 23. persoane care acționează în mod concertat - două sau mai multe persoane, legate printr-un acord expres sau tacit, pentru a înfăptui o politică comună în legătură cu un emitent. Până la proba contrară, următoarele persoane sunt prezumate că acționează în mod concertat:

a) persoanele implicate;

b) societatea-mamă împreună cu filialele sale, precum și oricare dintre filialele aceleiași societăți-mamă între ele;

c) o societate comercială cu membrii consiliului său de administrație și cu persoanele implicate, precum și aceste persoane între ele;

d) o societate comercială cu fondurile ei de pensii și cu societatea de administrare a acestor fonduri.

Așadar, contrar raționamentului eronat și lipsit de logică juridică și suport legal propus de recurentă, conform căruia sunt redate exemplificativ situațiile referitoare la persoanele reflectate în cuprinsul lit. a)-d) ale pct. 23, trebuie reamintit, conform celor anterior menționate, că principala caracteristică prezumțiilor legale este limitarea numerică recognoscibilă exclusiv în normele dreptului obiectiv.

Prin urmare, din interpretarea logico-rațională și gramaticală a textului de lege menționat, respectiv a terminologiei folosite de legiuitor în privința determinării persoanelor prezumate a acționa concertat ("următoarele persoane"), rezultă fără echivoc că enumerarea acestora la lit. a)-d) este exhaustivă și nu exemplificativă, cum eronat susține recurenta, ceea ce înseamnă că sfera acestora este una completă, epuizată, astfel încât ea nu poate fi completată funcție de interpret.

Interpretarea normei juridice civile urmărește stabilirea sensului/semnificației conținutului normei, în vederea aplicării ei la o situație juridică concretă.

Astfel, este evident că, prin gradul de generalitate și de abstracțiune în care este enunțat, pct. 23 teza I, care definește noțiunea de persoane care acționează concertat, reprezintă regula generală, aceasta presupunând probarea existenței acordului expres sau tacit care leagă două sau mai multe persoane pentru a înfăptui o politică comună în legătură cu un emitent.

Teza a II-a însă reglementează situația de excepție în care această probă nu mai este necesară pentru a dovedi acțiunea concertată, persoanele enumerate în cuprinsul lit. a)-d) fiind prezumate că acționează în această manieră, până la proba contrară contrară, sarcina probei fiind astfel răsturnată.

Ca atare, după cum în mod judicios a reținut și prima instanță, fiind vorba de o excepție, interpretarea acesteia se face restrictiv fiind de strictă interpretare, prezumția neputând fi extinsă și cu privire la alte persoane sau situații, o asemenea abordare nefiind permisă.

Or, prin art. 2 și 3 din Avizul nr. x/02.12.2013, în contradicție cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, recurenta a completat norma legală prin extinderea prezumției instituite de aceasta și cu privire la societatea-mamă a unui SAI cu OPC-urile administrare de respectiva SAI, precum și cu privire la fondurile de pensii administrate privat, respectiv fondurile facultative, cu societățile de administrare a acestora sau care sunt administrate de aceeași societate de administrare, precum și la relația dintre societatea-ammă a unui SAI și fondurile de pensii administrare de respectiva SAI, în condițiile în care singurul organ îndrituit să procedeze astfel este parlamentul ca unică autoritate legislativă.

În consecință, instanța de fond a procedat într-o manieră judicioasă la admiterea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 2 și 3 din Avizul nr. x/02.12.2013 emis de către recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește apărările recurentei referitoare la faptul că reclamanții intră în categoria persoanelor implicate sau în sfera de cuprindere a legăturilor strânse, în sensul art. 2 alin. (1) pct. 16 lit. b) și pct. 22 și pct. 27 lit. d) din Legea nr. 297/2004 ori că sunt controlate de o societatea-mamă, alături de C., D., împreună cu E. U.A., F.., fiind prezumate că acționează în mod concertat în legătură cu emitentul G. S.A., prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a) și b), întrucât, alături de H., dețin împreună 6,309376% din capitalul social al emitentului menționat, depășind astfel limita de deținere de 5% din capitalul social prevăzut de art. 286

1

alin. (1) din lege, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte învederează că persoanele enumerate nu se încadrează în sfera definițiilor redate în cuprinsul normelor care explicitează noțiunile menționate.

În acest sens este de reținut că fondurile de pensii nu sunt societăți comerciale, iar administratorul nu este acționar sau asociat la un astfel de fond, astfel cum și prima instanță a precizat, astfel că nu poate fi considerat societate-mamă a respectivului fond de pensii, iar raporturile de control pe care le presupune noțiunea de persoane implicate, în sensul art. 16 lit. b) din lege, se referă exclusiv la societățile comerciale și nu la alți participanți pe piața de capital.

Prin urmare, întrucât recurenta-pârâtă nu a fost în măsură să furnizeze dovezi clare, concrete, privind existența acordului expres sau tacit între fondurile de pensii reclamante sau alți participanți, pentru înfăptuirea unei politici comune în legătură cu emitentul G. S.A., iar deciziile atacate prin acțiunea introductivă sunt fundamentate exclusiv pe folosirea unor prezumții stabilite prin avizul nr. x/2013 emis de aceasta, prin folosirea eronată a raționamentului similitudinii cu situația altor persoane sau raporturi reglementate în mod expres de lege, prezumate a acționa concertat, până la proba contrară, în mod corect instanța de fond a procedat la anularea actelor administrative menționate.

În consecință, constatând că sentința atacată se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496, 497 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la respingerea recursului declarat împotriva acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 1607 din 4 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2020.