ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 948/2020

Ședința publică din data de 04 iunie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 25 ianuarie 2017, sub nr. x/2017*, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda revizuibila, clauza prevăzută la Secțiunea 5 - "Dobânda", pct. 5.1 și pct. 5.4. în raport și de art. 1.2 modificată prin act adițional nr. x/18.05.2009; stabilizarea formulei de calcul a dobânzii in raport de clauza contractuala prevăzută în art. 1.2, respectiv: indicele de referința LIBOR la 3 luni plus Marja de 4,2 puncte procentuale pe an; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferența dobânda, dintre formula de calcul a dobânzii stabilită prin contractul de credit încheiat (LIBOR la 3 luni + marja de 4,2 puncte procentuale pe an), prevăzută în art. 1.2 și formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în concret în actele adiționale încheiate și, respectiv, graficele de rambursare generate, de la data încasării acestora si pana in prezent, in echivalent RON, in funcție de cursul oficial LEU/CHF stabilit de BNR la data plații efective, precum și dobânda legala aferenta acestei sume, dobânda ce urmează sa fie calculată, de la data plații acestui comision și până la data achitării efective a acestuia; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3 din actul adițional nr. x/20.05.2010 și actul adițional nr. x/24.02.2011, prin completarea art. 1.3 din contractul de credit încheiat la 21.08.2007, cu privire la achitarea unui comision unic pentru prestarea serviciului solicitat sau comision de restructurare, in valoare procentuala de 1% aplicat la soldul creditului existent la momentul restructurării, respectiv, 567 CHF si 585,28 CHF, actul adițional nr. x/23.08.2012, actul adițional nr. x/19.04.2013 și actul adițional nr. x/19.06.2014 pentru modificarea contractului de credit prin art. 1 completare la art. 1.3 din convenția de credit, obligarea achitării unui comision pentru prestarea serviciului prestat în valoare de 400 de euro; obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision unic prestare serviciu sau comision de reeșalonare/restructurare, de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial LEU-CHF, respectiv, LEU-EURO stabilit de BNR la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată, de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1933 din 21 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2017 a fost admisă excepția necompetenței materiale, invocată de intimată, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28 martie 2017, sub nr. x/2017.

La data de 19 iunie 2017, reclamantul A. a depus o precizare a cererii sale de chemare în judecată, prin care a arătat că valoarea obiectului cererii este de 228.919 RON.

Prin sentința civilă nr. 3464 din 9 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., astfel cum a fost precizată, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., fiind obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 2.157,57 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 157 din 4 februarie 2019 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3464 din 9 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pentru a dispune astfel, pe fondul cererii de chemare în judecată Curtea a reținut ca nefondat motivul de apel referitor la primul capăt de cerere cu privire la constatarea ca abuzive a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.4 și la art. 1.2 din contractul de credit.

De asemenea, a apreciat că și cel de-al doilea capăt de cerere referitor la stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în sensul solicitat de reclamant este nefondat, întrucât în temeiul Legii nr. 193/2000 instanța sesizată direct de consumator nu poate interveni în acordul de voință al părților, în sensul adaptării contractului.

În ce privește clauzele referitoare la variația dobânzii, Curtea a reținut caracterul nenegociat al clauzelor contestate. De asemenea, nu s-a putut reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât Banca și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral dobânda, însă a indicat un criteriu determinat.

Reaua-credință a Băncii nu a fost reținută, față de prezentarea mecanismului clar și echivoc al stabilirii dobânzii variabile.

De asemenea, s-a statuat asupra respectării exigențelor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Împotriva deciziei civile nr. 157 din 4 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecând pe fond cererea de apel să fie apreciată ca întemeiată, pentru următoarele considerente:

În argumentarea memoriului de recurs, reclamantul A. susține că decizia pronunțată de instanța de apel este nelegală și netemeinică, iar un prim motiv de nelegalitate vizează interpretarea eronată a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text ce prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată pe de o parte nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

In primul rând, față de finele de neprimire prevăzut de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 regăsit în Directiva 93/13 la art. 4 alin. (2) și în raport de care își motivează instanța de apel soluția de respingere a acestui capăt de cerere, recurentul consideră că s-a făcut o aplicare și interpretare greșită a dreptului material aplicabil în speță, sens în care invocă cauza Invintel hotărârea din 26 aprilie 2012 și cauza Matei vs. V. Bank, unde CJUE, arată că: Mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de art. 4 alin. (2) din Directiva și a reamintit că a statuat deja că o clauză similară referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intra sub incidența acestui text.

Referitor la clauzele care permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii trebuie să se ridice problema previzibilității pentru consumator a majorărilor acestei rate pe care creditorul le poate efectua în funcție de criteriul, la prima vedere puțin transparent, referitor la intervenirea unor schimbări semnificative pe piața monetară, chiar dacă această din urmă formulare este în sine clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical.

În cauza CAJA de AHORROS v MONTE de PIEDAD de MADRID, CJUE arată că:

"Instanțele au dreptul sa examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil", cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

Este cert faptul că în ceea ce privește contractele de credit, obligațiile împrumutului care fac parte din sfera obiectului principal sunt, obligația de restituire a sumei propriu-zis împrumutate și obligația de plată a dobânzii, iar recurentul consideră că acestea sunt prestațiile esențiale ale împrumutului întrun contract de credit și că acestea îl caracterizează.

Astfel, în principal, dispoziția contractuală prevăzuta de Secțiunea 5- "Dobânda" pct. 5.1-5.4, din contractul de credit privește obiectul principal al contractului astfel cum au reținut și instanțele, însă, în subsidiar, trebuie analizat daca aceasta este redactată într-un limbaj clar și inteligibil, analiza nelimitându-se la aspectul gramatical, ci în special la posibilitatea consumatorului de a înțelege consecințele economice ale acesteia.

Este evident ca analiza instanței de control s-a limitat doar la a concluziona cu titlu general, că aceste dispoziții fac parte din obiectul contractului, fără a trece la analiza și condiția caracterului clar și inteligibil.

Prin urmare, sintagma "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale", care a permis băncii să modifice dobânda nu respectă în niciun caz cerința de a fi clară și inteligibilă, mai ales în ceea ce privește consecințele economice suportate de consumator.

Chiar și sub condiția în care părțile s-au înțeles asupra caracterului variabil al dobânzii, tocmai mecanismul prin care aceasta evoluează în timp în partea variabilă nu este exprimat într-un limbaj clar și inteligibil.

Așa cum a arătat și instanța supremă:

"există o diferența între a înțelege faptul că dobânda este variabilă și a înțelege criteriile după care aceasta variază". Modalitatea de exprimare folosită de bancă, face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea profesionistului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă este necesară și proporțională scopului urmărit.

Alegerea tipului de contract financiar nu echivalează cu negocierea care se poartă asupra clauzelor contractuale, contractele de credit fiind contracte preformulate impuse de bancă clienților, libertatea de voința a clienților rezumându-se la a semna sau nu contractul pe care l-au ales în prealabil, alegere care este și ea controlată de bancă.

Un al doilea motiv de nelegalitate susținut de recurent vizează neanalizarea prevederilor art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/200. In ceea ce privește posibilitate furnizorului de a modifica rata dobânzii dacă exista o motivație întemeiată și care trebuie să fie precizată în contract și numai dacă este informat consumatorul.

Potrivit art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, o clauză care dă dreptul comerciantului de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract sau în actul adițional și totodată cu condiția informării imediate a clientului care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Sub acest aspect, este de menționat că, din perspectiva modului de redactare și în sensul pct. I lit. j) din Anexa Directivei 93/13/CEE, nu este suficient ca în cuprinsul clauzei ce are ca obiect dobânda revizuibilă, să se repete pur și simplu noțiunea de "motiv întemeiat" sau "context internațional marcat de turbulențe, ce implica costuri mari de finanțare", pe care pârâta l-a avut în vedere pentru a conduce la modificarea dispoziției contractuale.

Dimpotrivă, "motivul eventual" trebuie specificat într-o formă suficient de transparentă, în acest sens se arată poziția avocatului general Verica Trstenjak în cauza INVINTEL a fost în sensul că, "motivația întemeiată" trebuie prevăzută concret în contract și că, lipsa acesteia atrage calificarea clauzei drept abuzivă. Mai susține recurentul, că prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul, potrivit căruia, pe de o parte în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat și motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată avea posibilitatea să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri și pe de altă parte dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate. Dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor este semnificativ, deoarece pe de o parte lasă doar la aprecierea profesionistului stabilirea părții variabile din dobândă, ca parte care, prin evoluția în timp poate duce la mărirea semnificativă a costului împrumutului, iar, pe de altă parte s-a și dovedit că interpretarea dată de către bancă acestei clauze nu a dus niciodată la micșorarea dobânzii, ci doar la mărirea ei".

Prin urmare, recurentul consideră că majorarea marjei nu o poate fi apreciată ca fiind judicios făcută și față de faptul ca aceasta a fost impusă și aplicată de intimată.

Semnarea sau nesemnarea actului adițional de către recurentul-reclamant nu echivalează cu negocierea clauzelor contractule, sub aspectul dobânzii, împrejurare evidentă și în raport cu costul suplimentar suportat de consumator ca urmare a implementării actului adițional nr. x, cu marja crescută.

În acest sens, trebuie observat că, din conținutul actului adițional nr. x sau al contractului de credit nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care să justifice în mod echitabil și fără echivoc, creșterea marjei cu două puncte procentuale.

Un al treilea motiv de nelegalitate susținut de recurent vizează interpretarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 - art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010. Instanța de apel interpretează eronat legislația protecției consumatorilor, dreptul material aplicabil din punctul de vedere al ceea ce reprezintă dobânda variabilă și modalitatea de calcul a dobânzii variabile, astfel cum a fost aceasta modificată prin O.U.G. nr. 50/2010.

In primul rând, prin contractul de credit recurentul a stabilit de comun acord cu profesionistul aplicarea unei dobândii variabile, identificată printr-o formulă de calcul matematic Libor la 3 luni plus marja fixa de 4, 2 puncte procentuale, astfel că marja-element fix din formula matematică de calcul a dobânzii nu trebuia să suporte niciodată modificări, marja fiind un element cu caracter fix, potrivit legislației în vigoare de la data încheierii contractului, dar și a modificărilor survenite prin prevederile O.U.G. nr. 50/210.

Ceea ce putea într-adevăr sa suporte modificări, în sens negativ sau pozitiv era doar indicele de referință variabil al monedei în speță Libor la 3 luni, care, pe fondul crizei economice s-a devalorizat foarte mult. Acesta fiind motivul pentru care profesionistul neasumându-și efectele crizei și nedorind să piardă o parte din profit, apelează la această măsură nelegală, întrucât părțile conveniseră marja fixa de 4,3 puncte procentuale și nu pe cea de 6,3 puncte procentuale.

Prin urmare, creșterea marjei care este element fix, de la 4,2 la 6,2 puncte procentuale a fost implementată de profesionist în mod abuziv încălcând prevederile legislației protecției consumatorului.

Dobânda aplicată creditului este variabilă, dar variația acesteia poate fi influențată exclusiv de indicele de referință Libor la maturitatea de 3 luni și în niciun caz de voința furnizorului de servicii financiare, respectiv, de intimată. Pârâta a introdus în contractul de credit condiții clare de variație a dobânzii, dar s-a dezis respectării condițiilor stabilite, față de intervenirea efectelor crizei economice în perioada anilor 2009-2010, care a cauzat pierderi pentru toate sectoarele, implicit, pentru cel financiar-bancar.

Al patrulea motiv de nelegalitate susținut de recurent vizează neanalizarea de către instanța de apel în concret a cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv, criteriul negocierii, al dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe și al lipsei de transparență.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază ca acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Cu privire la caracterul nenegociat al clauzelor contractuale modificate prin actul adițional, recurentul arată că aceasta presupune purtarea unor minime discuții între părți în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influența poziția celeilalte părți în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta acesteia din urmă.

Din această perspectivă, intimatei-pârâte îi revenea obligația de a proceda la informarea completă, corectă și precisă a recurentului asupra caracteristicilor esențiale ale produsului financiar ce constituie obiectul actului adițional, anterior încheierii acestuia, astfel încât decizia adoptată de consumator să corespunda cât mai bine nevoilor lor, aspect relevat de CJUE în cauza C-449/18.12.2014, BAKKAUS și BONATO contra CA CONSUMER FINANCE.

Simplul fapt al semnării actului adițional de către consumatorul-recurent nu echivalează cu negocierea clauzelor modificate, între părți. Așa cum rezultă din înscrisurile anexate la dosar, este evident că există clauze standard preformulate, chiar și în împrejurarea inserării prevederilor contractuale regăsite la art. 11.2 din contractul de credit.

La dosarul cauzei nu există dovezi care să ateste respectarea de către profesionist a obligației negocierii și informării corespunzătoare, prin înmânarea proiectului actului adițional vizând modificarea ratei de dobândă, ce implica o creștere a costului total al creditului.

Sub acest aspect, prezumția de clauză abuzivă poate fi răsturnată doar prin dovada scrisă, evident, în acest caz, sarcina revine băncii-pârâte, a caracterului negociat al actului adițional și nu doar a unei sau unora din dispozițiile contractuale, față și de condițiile implementate prin reglementările legale ale art. 4 alin. (3) din actul normativ anterior citat, altfel spus, dacă un comerciant, în cazul de față banca, pretinde că o clauza standard, preformulată a fost supusă criteriului negocierii directe cu consumatorul, în speță intimatul-reclamant este de datoria comerciantului să prezinte probe în sensul menționat.

Îndeplinirea acestei obligații ar fi impus instituțiilor de credit o conduită proactivă în explicarea riscului existenței în contract a unei dobânzii variabile și a comisioanelor percepute, a căror modificare este lăsată la discreția băncii pârâte.

În raport cu cerință menționată, este evident faptul că instituțiile de credit nu se puteau aștepta în mod rezonabil, în cazul unei negocieri individuale, bazate pe informarea corectă și completă și pe consultarea și avertizarea consumatorilor de către bancă asupra implicațiilor reale, ca acei consumatori să accepte o clauză care să determine o dublare a costurilor creditului într-un termen scurt după contractarea creditelor.

Potrivit acesteia, "este important de verificat dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale - considerentul 69 hotărârea din 14.03.2013 Cauza C-415/11-Mohamed Aziz.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparență, în concepția CJUE, obligația de transparență este strâns legată de obligația de informare. Trebuie precizat că anterior încheierii actului adițional, marja din componența dobânzii a suportat modificat pe fondul transmiterii în data de 17 aprilie 2009 a notificării prin care pârâta-intimată a anunțat intenția acesteia de proceda la modificarea clauzei contractuale a dobânzii variabile, în sensul că aceasta este obligată pe "fondul contextului internațional marcat de turbulențe" să majoreze cu două puncte procentuale marja. Or, expresia "fondul contextului internațional marcat de turbulențe" să majoreze cu doua puncte procentuale marja, nu poate suplini îndeplinirea condiției transparenței cu privire la precizarea în sens clar, fără echivoc, în concret a indicilor în raport de care profesionistul este obligat să modifice costul creditului, respectiv, rata de dobândă aplicată.

Astfel, rezultă fără dubiu că, pârâta a încălcat dispoziția prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului.

Referitor la cerința de transparență, în jurisprudența internă, s-a arătat că așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situație intervine și o anumită consecință se produce. Criteriul transparenței nu este unul separat de cel al dezechilibrului semnificativ, mai degrabă, lipsa de transparență reprezintă un argument puternic în susținerea afirmației existenței dezechilibrului semnificativ. "Conceptul de bună-credință" în sensul Directivei 93/13/CEE și, implicit al Legii nr. 193/2000 beneficiază de o accepțiune specială, explicitată de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Cu privire la buna-credință, în jurisprudența ICCJ, decizia nr. 302/2014, s-a arătat că în analiza cerinței bunei-credințe, urmează să fie analizată poziția de negociere a părților pentru a se verifica dacă profesionistul a acționat corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuia să se țină cont.

Profesionistul dă dovadă de rea-credință pe parcursul relației contractuale prin măsurile pe care le întreprinde și care în niciun moment nu se circumscriu respectării cerinței echilibrului contractual și a exigențelor de bună-credință, profitând de intrarea în vigoare a unor prevederile contractuale, sens în care își creează motivul pe care 1-a avut în vedere pentru majorare elementului fix din componenta ratei de dobândă și evident, profitând în același timp și de poziția de superioritate.

În ceea ce privește repunerea părților în situația anterioară, recurentul arată următoarele:

Conform prevederilor contractuale, art. 1.2 din contractul de credit vizează împrejurarea că la data încheierii contractului voința părților cu privire la variația ratei dobânzii a fost stabilită după următoarea formulă de calcul matematică: LIBOR la 3 luni plus marja pe 4,2 puncte procentuale. Astfel art. 6 alin. (1) din Directiva prevede în mod expres, în a doua parte a tezei că un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator continuă să angajeze părțile "potrivit dispozițiilor sale", în cazul în care poate continua să existe "fără clauzele abuzive". Drept pentru care, părțile "potrivit dispozițiilor lor" au decis de comun acord la încheierea contractului de credit că rata dobânzii lunar aplicate să fie calculată după formula: LIBOR la 3 luni plus marja de 4.2 puncte procentuale și în acest fel contractul poate continua să existe "fără clauzele abuzive" respectiv, fără marja variabilă. În acest context, recurentul consideră că s-a acordat o interpretare eronată efectelor principiului restituito in integrum, întrucât în materia contractelor de împrumut nu există această imposibilitate obiectivă, o sumă de bani putând fi oricând restituită.

De asemenea, au fost ignorate și prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/200, precum și considerentele nr. 20 și 23 ale Directivei care nu interzic statelor membre să dispună și restituirea prestațiilor deja efectuate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale ce are ca obiect dobânda, instanța avea obligația, drept consecință a declarării nulității absolute a clauzei contractule, să dispună și restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferență de dobândă nedatorată.

În acest sens, recurentul arată că trebuie observat că instanța de control judiciar nu s-a pronunțat pe acest capăt al cererii de apel, respectiv clauza contractuală privind comisionul unic de prestări servicii. Astfel, se observă că, instanța de fond a analizat în concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv, criteriul dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe, al existenței unei contraprestații specifice și al lipsei de transparență.

Referitor la existența unei "contraprestații specifice clauzelor contractuale" având ca obiect comisionul de prestare servicii unice este obligatoriu a fi calificată de către pârâta-intimată, necesitatea perceperii prin arătarea contraprestației. Perceperea comisionului de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestație contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C. civ. de la 1864.

Este de observat, din interpretarea conținutului clauzei contractuale privind comisionul de prestare servicii unice că pârâta-intimată nu definește în contract, în mod clar și inteligibil, serviciile pe care aceasta le pune la dispoziția debitorului prin perceperea unor sume cu titlu de comision de acordare.

Pe de altă parte, la analiza naturii juridice, este de reținut împrejurarea că, serviciile pretins prestate pentru reeșalonarea/restructurarea creditului nu sunt descrise de intimata-pârâtă, astfel încât să permită consumatorilor să ia cunoștință despre conținutul acestor servicii, mai ales dacă și prin ce anume diferă de cele prestate de banca, pentru care a fost perceput comisionul de acordare a creditului stabilit la data încheierii contractului.

Comisionul de restructurare în cuantum total de 1.200 Euro perceput din valoarea sumei ramase de rambursat, precum și a sumei de 585.28 CHF, nu a putut fi justificat de pârâtă, nici măcar prin întâmpinare, pârâta-intimată neputând explica în ce constau serviciile suplimentare care au condus la achitarea sumelor percepute cu titlu de comision de reeșalonare/restructurare. Presupunând și acceptând că justificarea acestui comision ar fi reprezentată de acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii unei documentații separate de cea întocmită la acordarea creditului specifică restructurării/reeșalonării creditului, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentația de restructurare/reeșalonare a creditului.

Mai arată recurentul, că nu poate împărtăși raționamentul juridic exprimat prin considerentele soluției de respingere, în sensul existenței unui consimțământ manifestat de consumatori la momentul încheierii contractului sau actului adițional, câtă vreme acesta este exprimat în contextul unei stări de constrângere financiară, stare de care pârâta-intimată, în calitate de comerciant a înțeles să se folosească și astfel să impună obligații excesive cocontractanților aflați într-o poziție defavorabilă.

Un criteriu fundamental în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale este cel al lipsei de transparență, în concepția CJUE, obligația de transparență fiind strâns legată de obligația de informare. Astfel, rezultă fără dubiu că, pârâta a încălcat dispoziția prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului.

În speță, perceperea de către intimată a comisionului de restructurare creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului care a fost nevoit să solicite reeșalonarea/restructurarea creditului tocmai pentru că veniturile sale au fost semnificativ reduse și încalcă flagrant prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, aceasta nefiind negociată și producând prin ea însăși în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai susține recurentul, că având în vedere echivocul ce caracterizează clauza comisionul de prestare serviciu determinat de lipsa de transparență cu privire la prestația pârâtei-intimate în schimbul acestora, condiția privind caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate, nu poate fi reținută de instanța ca fiind suplinită.

Concluzionând, recurentul arată, față de argumentele menționate că se impune admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, hotărârea instanței de apel fiind nelegală și netemeinică și drept consecință, rejudecând pe fond cauza să fie admisă cererea de chemare în judecată sub toate capetele de cerere, să se constate ca fiind întrunite cumulativ condițiile implementate de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reclamantul acționând de pe o poziție inegală, în raport cu operatorul financiar-bancar, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, consumatorul neavând posibilitatea de a negocia nici o clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă de către bancă, motiv pentru care, instanța națională poate aprecia asupra caracterului abuziv al clauzelor stipulate din contactul perfectat.

Mai susține recurentul, că făcând aplicarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, urmare constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contract, cu privire la care a solicitat constatarea caracterului, solicită să se dispună derularea în continuare a contractului, cu excluderea efectelor produse de reglementarea abuzivă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din 3 iulie 2019 a fost încuviințat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. și a stabilit termen de judecată la data de 20 februarie 2020.

La 20 februarie 2020 pricina a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 4 iunie 2020.

Analizând recursul formulat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de către recurentul-reclamant A. a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect se critică decizia instanței de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greșite a normelor de drept material din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale privind dobânda revizuibilă, clauza prevăzută la pct. 5.1 și 5.4 în raport și de art. 1.2 modificată prin actul adițional nr. x din 18 mai 2009 și stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală.

Din perspectiva normelor legale evocate, recurentul susține că în mod eronat instanța de apel a constatat ca nefiind abuzive clauzele contractuale inserate de părți la art. 5.4 și art. 1.2 din contractul de credit, privind dobânda variabilă, în speță fiind întrunite condițiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestor clauze.

Se remarcă din expunerea criticilor că reclamantul a utilizat în argumentarea recursului expunerea unor aspecte teoretice, generale, cu toate acestea raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, Curtea a verificat condițiile privind negocierea clauzelor, existența unui dezechilibru semnificativ și respectarea cerinței bunei credințe, reținând următoarele:

În primul rând se reține că analiza argumentelor a pornit de la premisa că actul juridic încheiat nu a fost negociat cu pârâta, contractul de credit având caracterul unui contract de adeziune, clauzele fiind preformulate.

Înalta Curte constată că s-a reținut în mod corect că este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate. Atunci când legiuitorul a reglementat condiția ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecției consumatorului în fața unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conținutul. Simpla semnare și acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. Prin ipoteză, problema clauzelor abuzive se pune doar cu privire la contracte încheiate, respectiv semnate și acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piață, ale aceleiași bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existența unor discuții între părți și posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conținutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistența unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părțile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind și motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situație, băncii nu i se impun obligații excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligații concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credință, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de inițiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuși ținută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situație, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Faptul că clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamant de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care reclamantul, neavând posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putea doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse de profesionistul - instituție de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

Nu este îndeplinită însă condiția dezechilibrului semnificativ prin prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de a proceda la modificări ale ratei dobânzii.

În prezenta cauză, instanțele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, clauzele menționate prin cap. III din contract și prin actul adițional nr. x/18.05.2009 reglementează dreptul băncii de a revizui rata dobânzii în funcție de dobânda sa de referință, respectiv în funcție de costul resurselor de creditare. Or, aceste criterii sunt clare, inteligibile, previzibile și permit consumatorului și instanței să aprecieze în ce măsură se justifică o eventuală majorare a ratei dobânzii.

Noțiunile utilizate au caracter clar și inteligibil, clauzele care prevăd caracterul variabil al dobânzii se raportează la indici obiectivi, publici și verificabili, prin prezentarea unei formule concrete în funcție de care poate varia rata dobânzii, respectiv indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja Băncii de 4,2%, respectiv 6,2 potrivit actului adițional, astfel încât consumatorul a fost pe deplin informat la momentul încheierii contractului asupra consecințelor economice ale unei atare clauze.

De altfel, chiar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat în cauza C-26/13 Arpad Kasler Hajnalka Rabai vs OTP Jelzalogbank Zrt că, pentru ca o clauză să fie considerată inteligibilă, este necesar ca în contract să se expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește. Or, la momentul încheierii contractului, consumatorii au putut anticipa care vor fi consecințele economice ale acestei clauze în ceea ce privește patrimoniul lor, stipularea unei dobânzi variabile și revizuibile nefiind suficientă pentru a se aprecia asupra dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Potrivit lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 se prevede că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia. Chiar acest text normativ prevede necesitatea unui motiv specificat în contract. Or, aceasta presupune o detaliere suficientă, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condițiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât și pentru instanța de judecată. Criteriile stipulate, respectiv formula de calcul stabilită prin contract, variabilă în funcție de evoluția indicelui de referință verificabil menționat în contract, plus marja Băncii la valoarea stipulată în contract, sunt clare, verificabile, astfel încât clauzele menționate nu sunt abuzive.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs referitor la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, se reține că prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Majorarea dobânzii aferente creditului acordat a fost făcută cu respectarea contractului părților în care s-a stabilit o dobândă variabilă; creștere de dobândă permisă de convenția contestată (până la alinierea acesteia la prevederile O.U.G.. nr. 50/2010) și operată de pârâtă cu scopul de a acoperi costurile de refinanțare de pe piața internațional-bancară.

Cât privește critica de nelegalitate referitoare la interpretarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, Curtea a reținut că au fost respectate exigențele art. 37 din acest act normativ.

Deși în cauza de față nu a fost încheiat între părți niciun act adițional valabil, iar O.U.G. nr. 50/2010 nu este aplicabilă de drept contractelor aflate în curs de derulare la data intrării sale în vigoare în ceea ce privește dobânda contractuală, Înalta Curte reține că formula de calcul Euribor 3 luni și marja 6,2% fixă respectă exigențele art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

În ceea ce privește al patrulea motiv de nelegalitate subscris neanalizării de către instanța de apel, în concret, a cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv criteriul negocierii, al dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe și al lipsei de transparență, Înalta Curte constată că este nefondat, potrivit considerentelor anterior arătate.

Înalta Curte constată că, prin cererea de apel, apelantul-reclamant a criticat hotărârea pronunțată de prima instanță în aceeași manieră lipsită de claritate și coerență reținută de prima instanță, fără a expune motive concrete de fapt cu privire la clauzele contractuale contestate.

Cu toate acestea se reține că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. au fost respectate, considerentele cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În ceea ce privește criticile recurentului-reclamant referitoare la repunerea părților în situația anterioară, se reține că acestea vizează aspecte de fond care nu se impun a fi analizate, față de soluția pronunțată cu privire la acest capăt al cererii, urmare aplicării principiului accesorium sequitur principale.

Înalta Curte constată că motivul de recurs ce vizează nemotivarea hotărârii, reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la comisionul unic de prestări servicii este întemeiat.

Se observă că hotărârea primei instanțe a fost criticată în ceea ce privește aceste aspecte, instanța de apel fiind obligată să analizeze criticile deduse judecății, în caz contrar fiind încălcat principiul disponibilității, consacrat de art. 477, art. 9 și, respectiv de art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța era obligată să statueze asupra a ceea ce părțile au dedus judecății, fără a putea limita, cu excepțiile prevăzute de lege, cadrul procesual stabilit de acestea.

În cauză, se reține că, deși instanța de apel a respins ca nefondat apelul, nu s-a pronunțat asupra celui de al doilea motiv de apel referitor la comisionul de prestare servicii unice, deși acesta a fost reținut în sinteza motivelor de apel.

O motivare implicită a unor capete de cerere sau cereri adiționale sau incidentale nu este permisă, constituind o nerespectare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., deoarece în dispozitiv trebuie să se regăsească soluția dată fiecărei cereri ce a făcut obiectul judecății.

O astfel de hotărâre nu respectă nici exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept. Efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității.

Prin urmare, având în vedere că sunt fondate criticile recurentului-reclamant, care atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să dispună casarea în parte a hotărârii, sub aspectul trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce privește criticile aduse clauzei contractuale privind comisionul unic de prestări servicii.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 157 din 04 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată în ceea ce privește clauza privind comisionul unic de prestări servicii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 157 din 04 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2020.