ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 729/2020

Ședința publică din data de 2 aprilie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 25.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanta Societatea pentru Lucrări de Drumuri și Poduri Dolj S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare și Membrane S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata integrală și imediată a creanței sale certe, lichide și exigibile în cuantum total de 242.917,03 RON, reprezentând c/v beton asfaltic și c/v servicii de închiriere, conform facturilor cu nr. x/24.09.2014 și y/23.10.2014 (parțial); obligarea pârâtei la plata sumei de 27.311,58 de RON reprezentând dobânzi legale penalizatoare, datorate pentru întârzierea la plata debitului, calculate până la data de 31.12.2015, conform facturii nr. x/31.03.2016, precum și la plata acestora în continuare până la achitarea integrală a debitului și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 noul C. proc. civ. la 18 mai 2016, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 7357 din data de 21.11.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta Societatea pentru Lucrări de Drumuri și Poduri Dolj S.A., în contradictoriu cu pârâta Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare și Membrane S.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 242.917,03 RON, reprezentând contravaloare bunuri livrate și servicii prestate, a sumei de 34.559,25 de RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 242.917,03 RON, calculată de la data scadenței fiecărei facturi și până la data de 21.04.2016, precum și a dobânzii legale penalizatoare, aferente sumei de 242.917,03 RON, calculate începând cu data de 22.04.2016 și până la data plății efective a debitului principal. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.855,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 7357 din data de 21.11.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a formulat apel Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare și Membrane S.A.

Prin decizia civilă nr. 1848 din 3 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul declarat de apelantul pârât Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare și Membrane S.A. împotriva sentinței civile nr. 7357/21.11.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea pentru Lucrări de Drumuri și Poduri Dolj S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de repunere în termenul de recurs și recurs Centrul de Cercetare pentru Materiale Macromoleculare și Membrane S.A.

Recurentul a formulat cerere de repunere în termenul de recurs motivată pe existența unei împrejurări temeinice, mai presus de voința acestuia care a împiedicat exercitarea căii de atac în termenul legal arătând că menționarea greșită, în cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 1848/03.10.2018, a termenului "Definitivă", coroborat cu prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 au constituit cauză temeinică de împiedicare de a declara calea de atac în termenul legal.

Recurentul a susținut că nu invocă necunoașterea legii drept cauză de împiedicare a declarării căii de atac în termenul legal, ci faptul că noțiunea de lege, în accepțiunea jurisprudenței CEDO, cuprinde mai ales accepțiunea ei materială și nu formală, important fiind ca toate acestea să îndeplinească cele două calități obligatorii, accesibilitatea și previzibilitatea. Din perspectiva acestor elemente, mențiunea din dispozitivul hotărârii de fond că ar fi definitivă reprezintă o furnizare oficială de informații procedurale către părți, care conturează existența și conținutul normelor juridice aplicabile în cazul determinat pentru posibilitatea exercitării sau nu a căii de atac; eroarea vizând caracterul definitiv al deciziei nr. 1848/03.10.2018, se regăsește în dispozitivul hotărârii comunicate și nu poate fi translatată, cu efecte potrivnice, părții care a respectat condițiile din comunicare, conferindu-i astfel credibilitatea ce derivă din natura actului primit, raportat și la instituția emitentă.

A susținut recurentul că împiedicarea de a exercita calea de atac în termenul prevăzut de lege echivalează cu cazul fortuit, forța majoră sau altă cauză care 1-a pus în situația de a nu putea acționa așa cum îi cereau interesele și în lipsa căreia ar fi acționat.

Prin menționarea în dispozitivul deciziei nr. 1848/03.10.2018 a faptului că aceasta este definitivă, s-a creat și menținut împrejurarea care a împiedicat exercitarea căii de atac. Atât timp cât o decizie a Curții de Apel București menționează faptul că este definitivă, orice justițiabil percepe acest fapt ca o realitate de netăgăduit care nu se poate modifica Astfel cum nici Curtea de Apel București nu a avut cunoștință de Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30.05.2017 prin care s-au declarat neconstituționale limitările exercițiului căii de atac a recursului în funcție de un anumit prag valoric cuprinse în sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv", prevăzută în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, recurentul susține că nici acesta nu a avut cunoștință de decizie și s-a încrezut în totalitate într-un act emis de Curtea de Apel București.

Recurentul a susținut că în tot acest timp a fost de bună credință și a încercat să atace decizia nr. 1848/2018 prin contestația în anulare, fiind în mod real împiedicat să exercite calea de atac a recursului. Încetarea împiedicării de la exercitarea căii de atac s-a produs în momentul în care i s-a comunicat Decizia în dosarul nr. x/2018, când instanța a reținut că decizia nr. 1848/2018 ar fi putut fi atacată cu recurs, astfel cum a dispus Curtea Constituțională prin decizia nr. 369 din 30.05.2017. Decizia 259A/15.02.2019 i-a fost comunicată la data de 25.02.2019 după cum rezultă din ștampila cu data poștei aflată pe plic.

Conform art. 186 alin. (2) din noul C. proc. civ., respectiv art. 103 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., actul de procedură se va îndeplini în termen de 30 zile de la încetarea împiedicării. Având în vedere aceste aspecte, recurentul a susținut că a formulat prezenta cerere de repunere în termen, respectând termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, prevăzut de lege.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a arătat următoarele:

Recurentul a susținut că ceea ce a reținut instanța referitor la plata parțială a facturii nr. x/23.10.2014 și anume că prin această plată ar fi recunoscut întregul debit, este absolut incorect. Au existat două contracte în formă simplificată (două comenzi) pentru care s-a întocmit o singură factură. A fost achitată prima comandă, care a corespuns tuturor cerințelor de calitate și cantitate, iar cea de-a doua comandă nu a fost onorată, întrucât constructorul nu a executat lucrarea corespunzător normelor de punere în operă a mixturilor asfaltice, aceasta fiind realizată pe timp de ploaie. În toate fazele procesuale s-a precizat faptul că lucrările au prezentat încălcări flagrante de punere în operă față de Normele Naționale, constructorul neputând justifica cantitatea de mixtură utilizată (lucru confirmat și de către CNADR prin expertiza realizată atașată la dosar), lipsind documentele legale în speță, respectiv avize de expediție, fișe de cântar și certificate de calitate pentru mixtura furnizată.

Achitarea obligațiilor financiare pretinse de către intimata reclamantă, respectiv a doua comandă, ar presupune că CCMMM și-a însușit lucrarea efectuată de către Societatea pentru Lucrări de Drumuri și Poduri Dolj S.A., lucru care este total inadmisibil din motivele învederate deja, respectiv acelea că doar jumătate din cantitățile contractate au fost utilizate obținându-se un strat de asfalt mult mai subțire decât ar fi trebuit, conducând la deteriorarea rapidă a acesteia, în prezent fiind plina de fisuri și gropi plombate cu ciment de către Primăria Comunei Maglavit, ceea ce este inadmisibil și inacceptabil. Intr-un contract, ambele părți contractante au drepturi și obligații. Îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor uneia dintre părți nu îi da dreptul acesteia să solicite plata prestațiilor defectuos efectuate. Această atitudine echivalează cu invocarea propriei turpitudini în neexecutarea contractului. Practic, motivul, prezentat mai sus, pentru care nu a fost achitată cea de-a doua comandă, a fost menționat în toate fazele procesuale, și anume executarea necorespunzătoare a lucrărilor.

Printr-o altă critică s-a arătat că instanța a ignorat efectul devolutiv al apelului în sensul că nu a ținut cont de probele aduse de recurent în faza procesuală a apelului și nu a efectuat o nouă judecată a fondului în fapt și în drept, astfel cum prevede art. 476 C. proc. civ., ci s-a mulțumit să reia motivările susținute de prima instanță.

Recurentul a susținut că instanța nu a ținut cont de efectul devolutiv al apelului, nici de prevederile art. 254 alin. (2) C. proc. civ. și l-a decăzut din probele solicitate trecându-se peste faptul că lucrările au fost efectuate în mod defectuos, că viciile nu au ieșit la iveală imediat ci de abia în faza procesuală a apelului.

Instanța a reținut care erau obligațiile contractuale ale recurentului fără însă a face vreo referire la obligațiile contractuale ale Societății pentru Lucrări de Drumuri și Poduri Dolj. Din modul în care a fost redactată hotărârea reiese că instanța a reținut că Societatea pentru Lucrări de Drumuri și Poduri nici măcar nu ar avea obligații financiare sau dacă avea nu prezintă relevanță dacă și le-a îndeplinit sau nu, însă recurentul era obligat să plătească prețul indiferent de calitatea lucrărilor. O astfel de soluție nu este legală și nici echitabilă căci într-un contract fiecare parte are drepturi și obligații și înainte ca o parte să poată cere executarea obligațiilor de către cealaltă parte, aceasta trebuie ca mai întâi să-și fi îndeplinit propriile obligații.

In drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar la 31 decembrie 2019, recurenta a depus punct de vedere la raport.

Înalta Curte, examinând, în temeiul art. 186 din C. proc. civ. cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurentul-pârât, reține următoarele:

Potrivit art. 186 C. proc. civ.: "(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. (2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. (3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen".

Din analiza prevederilor legale enunțate reiese că, pentru a beneficia de repunerea în termen, este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții: partea să nu fi respectat un termen procedural imperativ, nerespectarea termenului să se datoreze unor motive temeinic justificate, dovedite de parte, împrejurarea ce a împiedicat partea să-și exercite dreptul în termen să se fi produs înăuntrul acestuia, partea să formuleze cererea de repunere în termen în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării și, totodată, să îndeplinească actul de procedură neexercitat în termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac, respectiv 30 de zile de la încetarea împiedicării.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către recurent în cadrul cererii sale nu constituie motive temeinic justificate, așa cum prevede legiuitorul, care să conducă la repunerea acestuia în termenul de declarare a recursului.

Astfel, trebuie menționat că, prin decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, s-a constatat ca sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este neconstituțională, astfel încât, în condițiile prorogării aplicării, până la 1 ianuarie 2019, a dispozițiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., s-a statuat că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României (20.07.2017), în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ulterior, prin decizia nr. 52/18.06.2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609/17.07.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a decis că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituția României, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătorești pronunțate după publicarea în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)".

Prin considerentele deciziei nr. 454 din data de 04.07.2018, Curtea Constituțională a României a reținut, în esență, că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența să se pronunțe în legătură cu efectele deciziei Curții Constituționale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curții Constituționale și că, sub aspectul efectelor deciziei nr. 369/30.05.2017, indiferent de data introducerii cererii formulate sub imperiul noului C. proc. civ., hotărârea judecătorească privind cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv devine susceptibilă de recurs, dacă a fost pronunțată după publicarea deciziei Curții Constituționale.

Ulterior, la data de 18 decembrie 2018, Curtea Constituțională a României a pronunțat decizia nr. 874, prin care a constatat că dispozițiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale.

În Monitorul Oficial nr. 1074 din data de 18.12.2018 a fost publicată Legea nr. 310/2018. Art. III pct. 3 din acest act normativ a stabilit că sunt supuse recursului cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

În acest context juridic, după publicarea în Monitorul Oficial (1.10.2018) a deciziei Curții Constituționale nr. 454/04.07.2018, a fost pronunțată la 3 octombrie 2018 decizia atacată cu recurs în prezenta cauză, hotărâre ce a fost comunicată recurentului-pârât la 16 noiembrie 2018.

Se reține că, prin dispozițiile art. 457 alin. (1) și (2) C. proc. civ., legiuitorul stipulează că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei și că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Așadar, în conflictul dintre o mențiune greșită în dispozitivul hotărârii cu privire la denumirea, condițiile și termenul în care poate fi atacată o hotărâre judecătorească și dispoziția legală care reglementează aceste aspecte are prioritate cea din urmă, iar nu dispoziția judecătorului.

Instanța de judecată nu poate nici să acorde părții o cale de atac neprevăzută de lege și nici să o suprime fie printr-o mențiune inexactă, fie prin omisiunea de a indica în dispozitivul hotărârii posibilitatea de a fi atacată cu apel ori recurs.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Totodată, în raport cu art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalității.

Este adevărat că decizia recurată poartă mențiunea "definitivă" și că au existat divergențe cu privire la calea de atac a recursului însă, în speță, nimic nu îl împiedica pe recurentul-pârât să exercite calea de atac, iar ulterior, să existe remedii legale prin exercitarea unor căi extraordinare de atac în ipoteza în care, inițial, recursul ar fi fost respins ca inadmisibil.

În nenumărate alte cauze, circumscrise aceluiași context juridic, părțile interesate și-au conservat dreptul la formularea căii de atac și au dat dovadă de diligentă, declarând recurs împotriva hotărârilor pronunțate în apel, chiar și în situația în care o asemenea cale de atac era prohibită (fie prin dispozitivul hotărârii atacate, fie prin interpretarea conferită de decizia nr. 52 din 18.06.2018 a Înaltei Curți în privința deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale a României), respectivele părți formulând, ulterior introducerii căii de atac, apărări și excepții procesuale sub acest aspect, inclusiv excepții de neconstituționalitate, în sprijinul declarării recursului ca fiind admisibil.

În plus, este de reținut că în jurisprudență s-a apreciat existența unor motive temeinice care să justifice admiterea unei cereri de repunere în termen, doar restrictiv, în ipoteza existenței unor situații de fapt excepționale, cum ar fi de exemplu: îmbolnăvirea părții, spitalizarea acesteia, închiderea intempestivă a singurului oficiu poștal din localitate în ultima zi a termenului, cutremur, inundație, etc.

Însă, menționarea greșită, în cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 1848/03.10.2018 a termenului "definitivă", nu poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare în a declara calea de atac în termenul legal, astfel cum susține recurentul.

Împrejurările descrise de recurent nu se circumscriu unor "motive temeinic justificate", de tipul celor avute în vedere de textul art. 186 C. proc. civ., deoarece ele nu constituie o veritabilă împiedicare de la formularea unei căi de atac, recurentul având obligația de a manifesta un comportament procesual activ și diligent în ceea ce privește exercitarea căii de atac a recursului.

În raport cu aceste considerente, cererea de repunere în termenul de declarare a recursului va fi respinsă.

Ca atare, Înalta Curte examinând, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității prezentei căi extraordinare de atac, va anula ca tardiv recursul declarat de recurentul-pârât reținând următoarele:

Dispozițiile art. 485 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că termenul de recurs "este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ., "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Se constată că decizia pronunțată de instanța de apel a fost comunicată recurentului-pârât la 16 noiembrie 2018, iar cererea de recurs expediată prin poștă, la 27 martie 2019, a fost depusă cu mult peste termenul de 30 de zile defipt de lege.

Prin raportare la aceste texte legale, cum recurentul-pârât a expediat cererea de recurs, la 27 martie 2019, recursul a fost declarat și motivat cu depășirea termenului de 30 de zile prescris de lege, astfel că devin incidente dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., care sancționează cu decăderea căile de atac exercitate cu nerespectarea termenelor legale, consecința fiind aceea a pierderii de către recurentul-pârât a dreptului de a-i fi examinate pe fond motivele invocate prin cererea de recurs.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurentul-pârât și, pe cale de consecință, va anula ca tardiv recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de pârâtul CENTRUL DE CERCETARE PENTRU MATERIALE MACROMOLECULARE ȘI MEMBRANE S.A. BUCUREȘTI.

Anulează ca tardiv recursul declarat de pârâtul CENTRUL DE CERCETARE PENTRU MATERIALE MACROMOLECULARE ȘI MEMBRANE S.A. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 1848 din 3 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată astăzi, 2 aprilie 2020, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.