ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 582/2020

Ședința publică din data de 6 martie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub numărul de dosar x/2018, la data de 8 ianuarie 2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII DÂMBOVIȚA și CASA NAȚIONALĂ DE PENSII PUBLICE, anularea răspunsului nr. x din 26.09.2016, cu funcție de decizie, de respingere a cererii de acordare a pensiei de serviciu, atașat deciziei/dosarului nr. x/2012 de pensie în sistemul public, emis de CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII DÂMBOVIȚA, precum și a răspunsului nr. x/04.12.2017 emis de CASA NAȚIONALĂ DE PENSII PUBLICE - Direcția Comunicare si Relații Publice, ca nelegale si netemeinice.

A mai solicitat obligarea pârâtei CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII DÂMBOVIȚA la emiterea unei decizii prin care să i se stabilească pensia de serviciu în baza Legii nr. 303/2004, prin renunțare la pensia pentru limita de vârstă din sistemul public de pensii, începând cu 29 iulie 2016, data depunerii cererii de stabilire a pensiei de serviciu, în principal pentru o vechime utilă de 30 de ani întregi realizată până la data dobândirii în drept a calității de "fost procuror financiar" în baza Legii nr. 97/2008, iar în subsidiar, pentru o vechime utilă de 22 de ani întregi, realizată până la data dobândirii în fapt a calității de "fost procuror financiar".

Totodată, a solicitat să i se plătească diferența de pensie dintre pensia în plată, stabilită în sistemul public și cea cuvenită în baza Legii nr. 303/2004, pe perioada de la 29 iulie 2016 până la data stabilirii celei din urmă.

A cerut și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 566 din data de 11 aprilie 2018, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel, la data de 16 mai 2018, reclamantul A..

Prin decizia nr. 3118 din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A..

La data de 18 ianuarie 2019, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile anterior menționate, invocând motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, reținerea cauzei spre rejudecare și, pe fond, admiterea acțiunii.

În cadrul recursului formulat, recurentul-reclamant a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) - teza a doua din C. proc. civ. și a textului art. 155 alin. (1), în ce privește sintagma "numai", din Legea nr. 263/2010, solicitând, de asemenea, suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a României a acestei excepții de neconstituționalitate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 25 februarie 2019, intimata-pârâtă CASA NAȚIONALĂ DE PENSII PUBLICE a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, precizând că solicită judecarea cauzei în lipsă.

În cauză, la data de 2 aprilie 2018, magistratul-asistent a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, apreciind că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea de ședință din 20 septembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La data de 17 ianuarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, fixând termen la data de 6 martie 2020, în ședință publică, pentru discutarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a României și, totodată, pentru discutarea excepției inadmisibilității recursului.

Prin încheierea de ședință din data de 6 martie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea formulată de petentul A. și a sesizat Curtea Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) - teza a doua din C. proc. civ. și a textului art. 155 alin. (1), în ce privește sintagma "numai", din Legea nr. 263/2010.

Examinând recursul formulat, Înalta Curte urmează a-l respinge, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Aceleași exigențe exclud examinarea pe fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

În acest sens, Înalta Curte reține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) teza a III-a din C. proc. civ., în forma aplicabilă la data introducerii acțiunii, care stipulează că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind conflictele de muncă și de asigurări sociale.

Rezultă că în acest tip de litigii, deciziile pronunțate de instanțele de apel sunt definitive, nefiind supuse recursului.

Cum decizia recurată în speță a fost pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești în cadrul unui litigiu având ca obiect asigurări sociale, în cauză este aplicabil textul anterior menționat, astfel că decizia civilă ce face obiectul cauzei nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs.

Recunoașterea unei căi extraordinare de atac în alte situații decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac prevăzut de art. 457 C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii consacrat de art. 16 din Constituția României, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la textul art. 483 alin. (2) teza a III-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 3118 din 18 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Înalta Curte va respinge și cererea de suspendare a judecății până la soluționarea de către Curtea Constituțională a României a excepției de neconstituționalitate, formulată de recurentul-reclamant, constatând, pe de o parte, lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, în condițiile abrogării, ca efect al pct. 3 al art. I din Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010, a fostului text al art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, recurentul are la îndemână alte mijloace procesuale pentru protejarea intereselor sale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind suspendarea judecării cauzei, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a României a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 483 alin. (2) - teza a doua din C. proc. civ. și a textului art. 155 alin. (1), în ce privește sintagma "numai", din Legea nr. 263/2010.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 3118 din 18 decembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2020.