ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 479/2020

Ședința publică din data de 20 februarie 2020

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 05.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamanta a sumei în cuantum de 1.700.000 RON, reprezentând contravaloarea materialelor și obiectelor sanitare încorporate în imobilul proprietatea pârâților și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1345 din C. civ., art. 1639 din C. civ. și art. 194 și următoarele din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 694/13.03.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F., ca prescrisă; s-a dispus obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata către pârâtă în cuantum de 6.545 RON.

Prin cererea de apel înregistrată la data de 15.06.2018, apelanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimații B., C., D., E. și F., a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei la prima instanță pentru analiza fondului cauzei.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 2258/A/2018 din 14 noiembrie 2018 a respins apelul formulat de apelanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare București S.A împotriva sentinței civile nr. 694/13.03.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017 în contradictoriu cu intimații B., C., D., E. și F., ca nefondat.

A obligat apelanta la plata către intimați a sumei de 11.007,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 2258A din 14 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare București S.A a declarat recurs.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că decizia atacată este nelegală pentru următoarele argumente:

Hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, cu trimitere la încălcarea dispozițiilor art. 21 din Decretul-Lege nr. 167/1958 și art. 1890 C. civ., atunci când a determinat termenul general de 3 ani aplicabil cursului prescripției extinctive, fără a avea în vedere natura bunurilor încorporate (imobile prin destinație) ceea ce ar fi atras aplicarea termenului special de prescripție de 10 ani.

În mod eronat instanța de apel a considerat incident termenul de prescripție de 3 ani, fără a avea în vedere natura bunurilor. Instanța de apel nu a avut în vedere principiul accesiunii artificiale și nici termenul special de prescripție instituit prin art. 1890 C. civ., conform căruia în cazul imobilelor, termenul de prescripție este de 10 ani și este derogatoriu de la termenul general prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă citează dispozițiile art. 405 C. proc. civ. și art. 21 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora reiese că în materie de imobile se aplică un termen special de prescripție similar executării silite a titlurilor privitoare la imobile de 10 ani.

Un motiv în plus pentru care solicită aplicarea termenului special de prescripție, susține că este determinat de dispozițiile art. 2518 pct. 1 C. civ. care stabilește că se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acțiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripție. Chiar din starea de fapt reținută de către instanța de apel a rezultat că bunurile au fost puse în operă în hotel și au devenit imobile prin destinație, sens în care în mod greșit a fost calculat termenul general de prescripție din anul 2012 și nu un termen special de 10 ani.

Se mai susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958 atunci când a apreciat că pentru cursul prescripției poate fi avut în vedere raportul juridic dintre reclamantă și debitoarea G. S.R.L. și nu raportul juridic bazat pe îmbogățirea fără justă cauză dintre reclamantă și proprietarii hotelului, persoane chemate în judecată. În analiza cursului prescripției, instanța de apel a avut în vedere un alt raport juridic de care reclamanta era străină, contractul nr. x din 1 martie 2006 fiind încheiat între debitoarea G. și pârâți.

Dintr-un alt punct de vedere, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 8 alin. (2) care stabilesc că pentru cursul prescripției în materie de îmbogățire fără justă cauză trebuie să avem în vedere momentul la care titularul cunoaște persoana beneficiară a măririi de patrimoniu. Având în vedere aceste argumente, recurenta-reclamantă apreciază că în speță, cauza juridică a acțiunii promovate o reprezintă faptul juridic ilicit, iar termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut majorarea patrimoniului pârâților chemați în judecată, respectiv prin Raportul de activitate și răspunsul depus de practicianul în insolvență G. S.R.L. în luna septembrie 2017. Instanța de fond a fost investită cu o acțiune de in rem verso, iar în privința acestui tip de acțiune, termenul de prescripție a început să curgă în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul soluționării excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Sub un alt aspect se mai susține că instanța de apel nu a avut în vedere situația suspendării cursului prescripției, prin raportare la folosința bunurilor proprietatea reclamantei. Pârâții au închiriat ansambul hotelier, inclusiv bunurile reclamantei puse în operă, au perceput și încasat chirie, și-au mărit patrimoniul inițial prin contravaloarea produselor puse în operă și apoi prin chiria percepută ca urmare a funcționabilității bunurilor reclamantei. În raport de starea de fapt, se apreciază că nu a curs cursul prescripției, îmbogățirea patrimoniului fiind permanentă în intervalul 2006-2016, în tot acest interval pârâții obținând chirie și majorându-și progresiv patrimoniul prin aportul bunurilor reclamantei încorporate în complexul hotelier închiriat.

Se mai afirmă că instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât nu a analizat incidența în cauză a termenului de prescripție de 10 ani. Regula de procedură încălcată constă în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar sub acest aspect hotărârea apare nemotivată, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurată și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Sub un ultim aspect, se critică decizia instanței de apel sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., atunci când nu a cenzurat cheltuielile de judecată în cuantum de 11.007,05 RON solicitate de pârâți.

Cheltuielile de judecată admise au un cuantum nerezonabil, fiind peste limita onorariilor practicate pe piață pentru un astfel de litigiu. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată, admiterea apelului, anularea sentinței de fond și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru analiza fondului cauzei.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 03.07.2019, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului părților, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 28.11.2019 a fost admis în principiu recursul și a fost acordat termen de judecată pentru soluționarea acestuia în ședință publică.

În cadrul examenului de legalitate care privește decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Sub aspect procedural, se reține că recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect s-a criticat decizia recurată în raport de încălcarea dispozițiilor art. 21 din Decretul Lege nr. 167/1958 și art. 1890 C. civ. de la 1864, atunci când a determinat cursul prescripției generale de 3 ani, fără a avea în vedere natura bunurilor încorporate, respectiv imobile prin destinație, ceea ce ar fi atras un termen special de prescripție de 10 ani.

În esență se susține că instanța de apel nu a avut în vedere principiul accesiunii artificiale, și nici termenul special de prescripție instituit prin art. 1890 vechiul C. civ., derogatoriu de la termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Se mai reține că aceste argumente au fost indicate în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

Cu alte cuvinte, motivele de recurs pot fi primite dacă ele au fost invocate în apel sau pe parcursul judecății apelului, în termenul prevăzut de lege, dar instanța le-a respins sau nu s-a pronunțat asupra lor.

În speța de față, se constată că incidența prevederilor art. 21 din Decretul Lege nr. 167/1958 și art. 1890 C. civ. de la 1864 a fost invocată prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei în apel, astfel încât ipoteza cerută de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu se regăsește în cauză.

Instanța de apel potrivit dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. va proceda la rejudecarea cauzei în limitele stabilite, implicit sau explicit, de către apelant, ceea ce presupune că instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului, arătate în termenul legal.

Arătarea motivelor de fapt și drept pe care se întemeiază apelul este prevăzută de art. 470 alin. (1) C. proc. civ., iar nerespectarea acestor prevederi este prevăzută de art. 470 alin. (3) sub sancțiunea decăderii.

Revenind la speța dedusă judecății, se constată că prin motivele de apel reclamanta s-a prevalat doar de prevederile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, cu referire la stabilirea unui alt moment de la care ar începe să curgă termenul de prescripție, ci nu cu privire la aplicabilitatea unui alt act normativ.

În raport de aceste argumente, critica evocată nu îndeplinește condițiile invocării, neputând fi analizată în prezentul recurs, reprezentând modificarea argumentelor și temeiurilor de drept invocate în susținerea respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

A doua critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este reprezentată de interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958, atunci când a apreciat că pentru cursul prescripției poate fi avut în vedere raportul juridic dintre reclamantă și debitoarea G. S.R.L. și nu raportul juridic bazat pe îmbogățirea fără justă cauză dintre reclamantă și proprietarii hotelului.

Recurenta susține că instanța a fost învestită cu o actio de in rem verso, iar în privința acestui tip de acțiune termenul de prerscripție începe să curgă în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire.

Prin motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, reclamanta și-a justificat pretențiile ca urmare a livrării bunurilor în baza contractului încheiat cu S.C. G. S.R.L. la 08.05.2006 și dotarea unui complex hotelier.

Acțiunea de față a fost întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, obiectul acțiunii fiind reprezentat de contravaloarea materialelor și obiectelor sanitare încorporate în imobilul H. din Constanța.

Se reține că instanța a stabilit momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 care se aplică în cazul acțiunii de față.

Culpa prezumată a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și pe cel chemat să rspundă de ea, a fost apreciată în raport de situația de fapt prezentată în cererea de chemare în judecată, cu referire la raportul juridic ce a determinat pierderea posesiei bunurilor, pentru a se stabili pierderea economică suferită de reclamantă și momentul producerii sale.

Stabilirea momentului la care s-a produs pierderea economică și a intervalului de timp în care reclamanta putea să facă demersurile necesare pentru identificarea proprietarilor hotelului, nu echivalează cu reținerea altui raport juridic, astfel încât critica va fi respinsă.

Critica recurentei-reclamantă privind suspendarea cursului prescripției prin raportare la folosința bunurilor proprietatea acesteia, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este de asemenea nefondată.

Recurenta-reclamantă susține că îmbogățirea pârâților a fost permanentă în perioada 2006-2016, interval în care aceștia au obținut chirie, majorându-și patrimoniul prin aportul bunurilor proprietatea reclamantei încorporate în compelxul hotelier închiriat, astfel încât cursul prescripției nu a curs, fiind suspendat.

În esență, se susține că folosința bunurilor ar conduce la suspendarea cursului prescripției extinctive, ca urmare a încasării chiriei pentru folosința H..

Vor fi menținute argumentele instanței de apel potrivit cărora paguba economică s-a produs prin pierderea proprietății/posesiei bunurilor, când corelativ s-a produs pretinsa mărire a patrimoniului pârâților, cu valoarea respectivelor bunuri. Folosința bunurilor nu poate reprezenta un caz de recunoaștere a dreptului pretins.

În consecință, Înalta Curte constată lipsa incidenței cauzelor de suspendare prevăzute de art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958.

Sub un ultim aspect se susține incidența motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce privește incidența în speță a termenului de prescripție de 10 ani.

Se susține încălcarea unei reguli de procedură reprezentată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., prin neanalizarea aplicării termenului special de prescripție de 10 ani și nu de 3 ani.

Este de observat că recurenta-reclamantă invocă nulitatea actelor de procedură pentru încălcarea unor condiții extrinseci, ceea ce nu se subsumează motivului de casare indicat de recurentă.

În raport de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. a căror nerespectare se pretinde a nu fi fost respectată, motivul de casare incident ar putea fi cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care se constată că hotărârea instanței de apel a analizat cauza în raport de limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat în argumentarea reținută față de primul motiv de recurs, instanța de apel nu a fost investită să soluționeze presupusa critica adusă instanței de fond cu privire la incidența unui alt termen de prescripție, acest argument fiind pus în discuție, pentru prima oară, în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește critica adusă deciziei instanței de apel referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la cenzurarea cheltuielilor de judecată, se reține că prin concluziile verbale recurenta-reclamantă a precizat că renunță la susținerea acestora, urmând a nu mai fi analizate de către instanța de recurs.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală, va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar Management Reorganizare Lichidare București S.P.R.L. la plata către intimatul B. a sumei de 5.679,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR MANAGEMENT REORGANIZARE LICHIDARE BUCUREȘTI S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2258/A/2018 din 14 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți D., C., B., F. și E..

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR MANAGEMENT REORGANIZARE LICHIDARE BUCUREȘTI S.P.R.L. la plata sumei de 5.679,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2020.