ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 411/2020

Ședința publică din data de 14 februarie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 septembrie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2004, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator judiciar FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR ÎN SISTEM BANCAR a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând instanței obligarea acestuia la plata sumei de 3.378.944.000 RON; la plata dobânzii legale aferente sumei de 3.378.944.000 RON, calculată de la data alimentarii contului pârâtului, cu acea sumă, până la data stingerii efective a datoriei către bancă.

Prin sentința civilă nr. 1718 din 12 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2004, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator judiciar FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR ÎN SISTEM BANCAR, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată și a respins cererea pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, tribunalul a reținut că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 992 și urm. C. civ. de la 1864 (plata nedatorată) și art. 43 Codul comercial, invocându-se de asemenea și îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului.

Prima instanță a constatat că, prin sentința civilă nr. 79/SIND din 16 aprilie 2002, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. x/2002, s-a dispus începerea procedurii falimentului împotriva debitoarei Banca Română de Scont S.A., în temeiul Legii nr. 83/1998.

Tribunalul a reținut că prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta solicită obligarea pârâtului la plata sumei de 3.378.944.000 RON primită în contul bancar deschis la sucursala București a Băncii Române de Scont S.A. la data de 15.11.2001 fără just temei, și dobânda legală aferentă acestei sume.

Prin apărările formulate în cauză, pârâtul a arătat că nu a avut cunoștință de operațiunile făcute în contul său, nu a ordonat plăți și nu a avut încasări de făcut, întrucât era un simplu angajat al băncii, neavând acces la extrasul de cont.

Reclamanta a formulat plângere penală împotriva fostului său președinte, B., dar și împotriva pârâtului. Prin ordonanța nr. 879/P/2011, s-a dispus clasarea față de pârât, însă, în dosarul penal nr. x/2010, prin sentința penală nr. 764/11.05.2015, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, desființată în parte prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018, inculpatul B. și alte persoane fizice au fost condamnate pentru săvârșirea mai multor infracțiuni în legătură cu activitatea lor în cadrul băncii reclamante și, pe latură civilă, au fost obligate la despăgubiri față de Banca Română de Scont, prin lichidator, precum și la plata dobânzii legale aferente.

Interpretând prevederile art. 992, 993 alin. (1) și art. 1092 C. civ. de la 1864, prima instanță a arătat că plata nedatorată presupune executarea unei obligații inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligații, iar pentru a se constata că s-a efectuat o plată nedatorată trebuie îndeplinite anumite condiții: prestația executată de solvens să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic între solvens și accipiens, iar plata să fi fost făcută din eroare, respectiv solvens să se fi considerat debitorul accipiens.

S-a constata că, în speță, reclamanta nu a dovedit niciuna dintre aceste condiții. Deși s-au transferat sume de bani în contul pârâtului, nu s-a probat că aceste sume reprezintă fonduri proprii ale băncii și nici nu rezultă că titlul cu care ele au fost transferate pârâtului a fost acela de plată.

De asemenea, reclamanta nu a indicat care era obligația ce s-a executat prin transferul sumei de bani, și nici nu a explicat care a fost sursa erorii, motivul pentru care a considerat că este debitoarea acestei sume de bani, contravaloarea căror bunuri sau servicii a considerat că trebuie achitată.

În plus, prima instanță a mai arătat că banca nu are drept de proprietate asupra sumelor rulate prin conturile deschise de persoane fizice sau juridice, întrucât raportul juridic se naște între persoana din contul căreia se efectuează viramentul și cea în contul căreia se virează suma de bani.

Totodată, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite nici condițiile îmbogățirii fără justă cauză, temeiul legal secundar invocat de reclamantă.

Astfel, s-a arătat că pentru a exista o îmbogățire fără just temei este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micșoreze, să existe o legătură între sporirea și reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiași cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creșterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

Or, în speță, s-a constatat că nu s-a probat existența operațiunilor bancare prin care s-a alimentat contul pârâtului, nici proveniența acestor sume și nici titlul cu care au fost virate pârâtului, pentru a se putea reține că patrimoniul băncii a fost cel care s-a diminuat și a se putea aprecia asupra cauzei care ar fi determinat diminuarea patrimoniului reclamantei și eventuala sporire a patrimoniului pârâtului, care de altfel a declarat că nu a ordonat plăți și nu a făcut încasări din contul său.

Tribunalul a avut de asemenea în vedere și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, potrivit cărora banii au fost transferați din fișa S.C. C. S.A. în fișa pârâtului A. fără a exista un ordin de plată, reclamanta nefăcând dovada faptului că pârâtul și-a alimentat contul, și implicit, existența unei fapte ilicite săvârșite de acesta.

De asemenea, expertul a arătat că, în opinia sa, semnăturile existente pe cele cinci ordine de plată prin care banii au fost transferați în aceeași zi din contul pârâtului în contul altor cinci persoane, nu coincid cu semnătura acestuia existentă pe formularul de deschidere cont curent.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR ÎN SISTEM BANCAR, solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 1885/A din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR ÎN SISTEM BANCAR împotriva sentinței civile nr. 1718 din 12 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2004, Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a apreciat că prima instanță, în mod corect, a reținut că, din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 992, art. 993 și art. 1092 C. civ. de la 1864 rezultă că plata nedatorată presupune executarea către o altă persoană (accipiens) a unei obligații inexistente, de către o persoană (solvens) care apreciază, din eroare că este debitor al acestei obligații.

În speță, raportul juridic invocat de apelanta-reclamantă ce ar da naștere obligației de restituire s-a născut între S.C. C. S.A. și A.. În raportul de expertiză contabilă efectuat în primă instanță se menționează că întreaga sumă de 3.378.994.000 rol a fost transferată din contul C. S.A. în contul pârâtului A., fără documente justificative, respectiv fără ordin de plată, prin alimentarea fișei contului A. din fișa contului S.C. C. S.A.. Cu alte cuvinte, plata nu a fost făcută de reclamantă, din eroare, către pârât pentru stingerea unui debit inexistent în raporturile dintre bancă și pârât, ci s-a făcut de către o terță persoană către pârât.

Ca atare, s-a apreciat că prima instanță, în mod corect, a reținut că nu s-a probat în speță că suma solicitată reprezintă fonduri proprii ale băncii. Deși sunt întemeiate susținerile apelantei conform cărora banca devine proprietara sumelor de bani care sunt depuse în contul curent și, din acest motiv poate să dispună de acestea prin acordarea de credite și fiind datoare să restituie la cererea titularului contului suma nominală depusă în cont, nu bancnotele pe care le-a primit efectiv, aceasta nu poate duce la concluzia că în speță sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate.

Aceasta întrucât, plata nedatorată presupune executarea unei obligații inexistente de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligații. În speță, plata nu a fost făcută de bancă, ci de către S.C. C. S.A..

Nu a putut fi reținută nici îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului, deoarece sporirea patrimoniului pârâtului și micșorarea patrimoniului apelantei-reclamante nu sunt efectul aceleiași cauze. Patrimoniul intimatului-pârât s-a mărit ca urmare a virării sumei de 3.378.944.000 RON de către o terță persoană, S.C. C. S.A., iar nu de către reclamantă.

În concordanță cu cele reținute de prima instanță, curtea de apel a arătat că pentru a exista o îmbogățire fără justă cauză este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micșoreze, să existe o legătură între sporirea și reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiași cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creșterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

Instanța de control judiciar a apreciat că nu prezintă relevanță susținerile apelantei-reclamante conform cărora banii au ieșit în mod fraudulos din patrimoniul băncii, cu contribuția pârâtului, având în vedere că reclamanta a invocat plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză și nu răspunderea civilă delictuală a pârâtului.

De asemenea, s-a mai reținut că invocarea, pentru prima dată în apel a unor aspecte de țin de răspunderea civilă delictuală a pârâtului reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

Răspunderea civilă delictuală este un izvor de obligații distinct care se întemeiază pe ideea de vinovăție, spre deosebire de plata nedatorată.

De asemenea, s-a apreciat ca fiind lipsită de relevanță împrejurarea dacă apelanta-reclamantă era sau nu proprietara sumei de bani care a tranzitat contul intimatului-pârât, față de cauza juridică a acțiunii, respectiv plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză. În plus, dacă reclamanta se pretinde proprietarul sumei de bani ce face obiectul acțiunii, nu ar avea la îndemână o acțiune întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză (care este una subsidiară, fiind admisibilă doar în lipsa unui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite), ci o acțiune în revendicare.

Invocând în drept dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 1885/A din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR BANCARE a declarat recurs.

În argumentarea cererii de recurs, se susține, că instanța de apel avea obligația de a verifica modul în care instanța de fond a aplicat legea atât în ceea ce privește normele de drept procesul, cât și material, însă, în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc referiri în acest sens.

Netemeinicia și nelegalitatea deciziei atacate, apreciază recurenta, rezultă din interpretarea eronată a faptelor reclamate, a normelor de drept material invocate, precum și din interpretarea greșită sau insuficientă a probelor din dosar: decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, cât și de neinterpretarea altor probe, respectiv raportul de expertiză judiciară financiar-contabilă efectuată în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al DIICOT-PICCJ și omologată în dosarul penal nr. x/2010, fundament al deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018, documente bancare depuse la dosarul cauzei.

Critică decizia atacată, susținând că în fundamentarea acesteia instanța de apel a preluat doar afirmațiile primei instanțe, iar pe fondul interpretării insuficiente sau a neinterpretarii normelor de drept material art. 370 Codul comercial, art. 992 C. civ., a acordat gir de legalitate operațiunilor delictuale de delapidare a BRS ce au făcut obiectul judecății în dosarul penal nr. x/2010, soluționat definitiv de către Curtea de Apel București prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018.

Astfel, mai susține recurenta-reclamntă, instanța de apel nu a avut în vedere și nu a aplicat prevederile art. 370 din Codul comercial (aplicabil în speță, potrivit principiului "tempus regit actum"), potrivit cărora: " contractul de cont curent produce: Strămutarea proprietății valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului lor, prin aceea ca el le trece în debitul sau, și novatiunea obligațiunii de mai înainte între acela care a trimis valorile și primitorul lor. înscrierea însă în contul curent a unui efect de comerț sau a unui alt titlu de credit e presupusa făcută sub rezerva încasării".

Instanța de apel nu a reținut faptul că atât proveniența sumei de bani pretinsă de BRS, cât și faptele reclamate sunt parte a delapidării BRS intimatul pârât, A., are contribuție parțială, participarea acestuia fiind probată la fond atât prin expertiza judiciară contabilă produsă în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al DIICOT/PICCJ, omologată în dosarul penal nr. x/2010 soluționat definitiv prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 de către Curtea de Apel București, cât și prin documentele bancare depuse la dosar, însă, dat fiind administrarea insuficientă, soluția de respingere a acțiunii BRS este nelegală.

Participarea intimatului-pârât A. în lanțul operațiunilor de delapidare constă în semnarea unor documente de plata prin care s-au dispus plăți din suma primită în cont prin operațiuni dolosive. Întrebat fiind de către instanță, intimatul pârât, A., nu recunoaște că a semnat acele ordine de plată, iar față de aceste susțineri ale intimatului parat, critică decizia atacată, întrucât instanța neglijandu-și rolul activ nu a procedat la cercetarea unui eventual fals pe cale civilă, deși a procedat la verificare de scripte, intimatul pârât fiind pus să semneze și în fata instanței, iar BRS a depus documente în original, semnate de intimat, respectiv contractul de muncă al acestuia încheiat în anul 2001 cu Banca.

Fapta care a prejudiciat BRS și pe care o impută recurenta-reclamantă intimatului pârât, A., constă în aceea că, fără a avea vreo sursă licită de bani, acesta dispune de suma de bani primită în contul bancar propriu, fără documente justificative, cum rețin și experții, din sursele proprii și atrase ale BRS, iar prin semnarea ordinelor de plată depuse în original la dosar, participă direct la prejudicierea BRS.

Pentru motivele expuse, precum și față de faptul că BRS a dovedit contribuția concretă a intimatului pârât A., la ieșirea sumelor de bani din BRS, în mod fraudulos, creindu-se prejudiciu în patrimoniul BRS, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și, în consecință, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Textul de lege evocat vizează nemotivarea hotărârii, precum și motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, motivarea fiind clară și concisă.

De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția adoptată, decizia instanței de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului (concluziile raportului de expertiză financiar-contabilă efectuată în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al DIICOT-PICCJ și omologată în dosarul penal nr. x/2010, fundament al deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018 etc.) sau a argumentelor de fapt și de drept invocate în fața instanței a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

În speță, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 3.378.944.000 rol (337.894,4 RON) primită în contul bancar deschis la sucursala București a Băncii Române de Scont S.A. fără just temei, precum și obligarea pârâtului la plata dobânzii legale care se va calcula la această sumă, invocând în drept dispozițiile art. 992 C. civ. de la 1864, care reglementează plata nedatorată și, în subsidiar, îmbogățirea fără justă cauză.

Potrivit art. 992 și art. 993 alin. (1) C. civ. de la 1864:

"cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit", iar "acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de repetițiune în contra creditorului".

Conform art. 1092 din același cod:

"orice plată presupune o datorie, iar ceea ce s-a plătit fără a fi datorat este supus repetițiunii".

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile menționate, instanța de apel a arătat cu justețe că plata nedatorată presupune executarea unei obligații inexistente, de către o persoană care apreciază, din eroare, că este debitor al acestei obligații, iar pentru a constata că s-a efectuat o plată nedatorată trebuie îndeplinite anumite condiții: prestația executată de solvens să fi fost făcută cu titlu de plată, datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe din punct de vedere juridic între solvens și accipiens, iar plata să fi fost făcută din eroare, respectiv solvens să se fi considerat debitorul accipiens.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de control judiciar să concluzioneze că, în speță, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. nu a dovedit niciuna dintre aceste condiții.

Astfel, deși s-au transferat sume de bani în contul pârâtului, nu s-a probat că aceste sume reprezintă fonduri proprii ale băncii, nici nu a rezultat că titlul cu care ele au fost transferate pârâtului a fost acela de plată și, în plus, plata nu a fost făcută de bancă, ci de o terță persoană, S.C. C. S.A..

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar a reținut cu justețe că, în cauză, nu poate fi reținută nici îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului, deoarece sporirea patrimoniului pârâtului și micșorarea patrimoniului reclamantei nu sunt efectul aceleiași cauze.

Este de necontestat că pentru a exista o îmbogățire fără justă cauză este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, ca patrimoniul altei persoane să se micșoreze, să existe o legătură între sporirea și reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiași cauze, să nu existe o cauză legitimă pentru creșterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.

În mod greșit recurenta se prevalează de prezumția puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424 pronunțată la 22 martie 2018 în scopul de a dovedi că această decizie a stabilit în mod definitiv că operațiunile pe care se fundamentează pretențiile sunt fapte infracționale de delapidare, în condițiile în care, acțiunea dedusă judecății s-a fundamentat pe plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, iar nu pe răspunderea civilă delictuală.

În acest context juridic, s-a reținut cu justețe că invocarea, pentru prima dată în apel a unor aspecte ce țin de răspunderea civilă delictuală a pârâtului reprezintă o cerere nouă, inadmisibilă potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865.

De altfel, cum în mod corect a arătat și instanța de control judiciar, răspunderea civilă delictuală este un izvor de obligații distinct care se întemeiază pe ideea de vinovăție, spre deosebire de plata nedatorată.

Se reține că instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cerințelor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu garantarea principiului instituit de textul de lege evocat "tantum devolutum, quantum iudicatum", față de limitele în care reclamanta a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze pretențiile, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței reclamantei, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor reclamantei sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări și nici nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a legii.

Nu pot fi primite nici criticile vizând aplicarea dispozițiilor art. 370 Codul comercial, conform cărora:

"Contractul de cont curent produce: Strămutarea proprietății valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului lor, prin aceea ca el le trece în debitul său, și novatiunea obligațiunii de mai înainte între acela care a trimis valorile și primitorul lor. Înscrierea însă în contul curent a unui efect de comerț sau a unui alt titlu de credit e presupusă făcută sub rezerva încasării", fiind lipsită de relevanță împrejurarea dacă recurenta-reclamantă era sau nu proprietara sumei de bani care a tranzitat contul intimatului-pârât față de cauza juridică a acțiunii, respectiv plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză.

În altă ordine de idei, s-a apreciat legal că, dacă reclamanta se pretinde proprietarul sumei de bani ce face obiectul acțiunii, aceasta nu ar avea la îndemână o acțiune întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză (care este una subsidiară, fiind admisibilă doar în lipsa unui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite), ci o acțiune în revendicare.

Cât privește principiul rolului activ al judecătorului, a cărui încălcare o reclamă recurenta, motivat de împrejurarea că instanța nu a procedat la cercetarea unui eventual fals pe cale civilă, deși a procedat la verificare de scripte, se impune precizarea faptului că acest principiu nu poate suprima sau înlocui principiul disponibilității care presupune inclusiv obligația pentru parte de a-și proba susținerile.

Este știut că rolul activ al judecătorului, de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța neputând iniția cereri pe seama părților în litigiu, fiind obligată să judece acțiunea cu care a fost învestită, astfel cum aceasta a fost formulată. De asemenea, intervenția judecătorului de a ordona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, sau de a cere lămuriri și explicații, constituie un drept al judecătorului, atunci când consideră necesar, fără ca prin această intervenție să se substituie părții care este datoare să își dovedească susținerile, deoarece s-ar încălca grav cerința de imparțialitate în raporturile cu părțile aflate în proces.

De altfel, art. 129 alin. (5) indice 1 C. proc. civ. interzice invocarea de către părți a omisiunii instanței de a ordona probe pe care ele nu le-au cerut.

Totodată, este o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea sa.

Nu în ultimul rând, este de precizat că susținerile recurentei-reclamante pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar, în cauză, instanța de control judiciar și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute, în raport de probatoriul administrat în cauză.

În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ.

Fără a reitera considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel a dat o corectă eficiență dispozițiilor legale și principiilor de drept incidente speței.

În consecință, pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte de Casație și Jutiție constată că decizia recurată este la adăpost de orice critică, iar recursul reclamantei este nefondat, motiv pentru care, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZIELOR BANCARE împotriva deciziei civile nr. 1885/A din 13 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2020.