ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 666/2020

Ședința publică din data de 18 martie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 27 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții: A., B., S.C. C. S.A., D. S.A., S.C. E. S.R.L. și F., să se dispună anularea actului de transfer de proprietate autentificat sub nr. x/28.02.2003, prin care D. S.A. a devenit proprietar al imobilului din Bucuresti, str. x, anularea actului de transfer de proprietate autentificat sub nr. x/8.09.2004 prin care S.C. E. S.R.L. a devenit proprietar al aceluiasi imobil și anularea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.04.2011 și a actului de transfer de proprietate autentificat sub nr. x/19.05.2011, prin care F. a devenit proprietar al imobilului. De asemenea, reclamanta a solicitat să se dispună repunerea părților în situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 1783 din 11 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a luat act de renunțarea reclamantei BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, la judecata cererii formulate împotriva pârâților D. S.A., S.C. E. S.R.L. și F.. A obligat reclamanta la plata către pârâta D. S.A. a sumei de 42.113,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtului F. privind cheltuielile de judecată. A constatat că cererea de chemare în garanție formulată de D. S.A. împotriva C. S.A., a rămas fără obiect. S-a admis cererea formulată de D. S.A. și s-a dispus restituirea sumei de 14.122 RON, achitată de aceasta cu titlu de taxă judiciară de timbru. S-a dispus ca hotărârea să fie transmisă în termen de 3 zile de la rămânerea definitivă la biroul teritorial în a cărui rază de activitate se află imobilul din Bucuresti, str. x.

Prin decizia civilă nr. 1743 din 25 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respinsă excepția prematurității căii de atac declarate. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, împotriva sentinței civile nr. 1783 din 11 mai 2017. A fost obligată apelanta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 5.000 RON, către intimata S.C. D. S.A.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, motivele fiind, în esență, următoarele:

Prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiuneanulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Instanța de judecată, în apel, a încălcat regulile de procedură, în sensul că nu s-a pronunțat cu privire la excepția autorității de lucru judecat, invocată de către reclamantă. În cauză, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu privire la cererea de renunțare la judecată a reclamantei față de D. S.A., s-a pronunțat de două ori, prima dată prin încheierea din 25.03.2016, când s-a luat act de cererea de renunțare la judecată față de această parte și s-a stabilit un nou cadru procesual, potrivit principiului disponibilității, hotărâre rămasă definitivă prin neexercitarea vreunei căi de atac, iar a doua oară prin sentința civilă nr. 1783 din 11 mai 2017, atacată cu apel.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

La pagina 20 din decizia recurată, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește cheltuielile de judecată că acestea nu pot fi considerate în niciun caz voluptorii, ci au fost cheltuieli necesare, dat fiind că intimata a fost chemată în instanță de reclamantă. A apreciat, de asemenea, că aceste cheltuieli nu sunt disproporționate, în raport de valoarea obiectului, complexitatea cauzei sau activitatea desfășurată de avocat și că intimata a fost reprezentata de G.., societate de avocatură cu notorietate în domeniu, motiv pentru care stabilirea onorariului și încuviințarea acestuia de către instanța de judecată urmează să aibă în vedere și pregătirea profesională a avocaților.

În ultimul paragraf din pag. 20, ultima frază instanța a arătat că, în aprecierea caracterului necesar al cheltuielilor/onorariului de avocat, urmează a se avea în vedere faptul că activitatea desfășurată de apărătorul apelantei (în realitate apărătorul intimatei) a contribuit la clarificarea aspectelor de fapt și de drept ale pricinii, în condițiile în care renunțarea la judecată s-a produs înainte de primul termen de judecată, iar clarificarea de fapt și de drept se face prin soluționarea pe fond, ceea ce nu era cazul la acel moment.

La pagina 21 din decizia recurată, instanța de apel, tot în mod contradictoriu, a mai reținut că hotărârea primei instanțe de obligarea a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 42.113.19 RON, constând în onorariu de avocat, este temeinică și legală, dispunând, în același timp, în calea de atac, reducerea onorariului intimatei D., având în vedere că este excesiv în raport cu munca depusă, măsura nefiind de natură să fie interpretată ca fiind o intervenție în convenția încheiată între client și avocat, chiar și textul art. 451 alin. (2) prevăzând că o eventuală cenzurare a cuantumului onorariului de către instanța nu are niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și client.

Prin hotărârea recurată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat - art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În apel, reclamanta a invocat și a susținut excepția de autoritatea de lucru judecat/incidența prevederilor art. 430 din C. proc. civ., arătând că, în ceea ce privește cererea sa de renunțare la judecată, față de D. S.A., F. etc, formulată potrivit principiului disponibilității - art. 9 C. proc. civ., prima instanță a luat act de aceasta la primul termen de judecată, care a fost în data de 25.03.2016, și, drept consecință, prin încheierea de ședință (hotărâre) de la acel termen, care a rămas definitivă, urmare a neexercitării vreunei căi de atac, a dispus scoaterea din cauză a pârâților: D. S.A., F., S.C. E. S.R.L., stabilind noul cadru procesual, sub aspectul părțilorși al obiectului acțiunii.

Drept urmare, sentința civilă nr. 1783 din 11 mai 2017, în al cărei dispozitiv se menționează încă o dată că instanța de judecată ia act de renunțarea reclamantei, prin lichidator FONDUL DE GARANTAREA DEPOZITELOR BANCARE, la judecata cererii formulate împotriva pârâților D. S.A., este lovită de nulitate absolută și urmează a fi înlăturată.

Completul ce a pronunțat prima hotărâre, din 25.03.2016, a fost desființat, urmare a pensionarii președintei de complet, dar aceasta nu motivează hotărârea noului complet de a mai soluționa încă o dată cererea reclamantei de renunțare la judecată față de D. S.A., decât prin faptul de a crea aparența de legalitate în ceea ce priveștecompetența de soluționare a cererii de obligarea la plata cheltuielilor de judecată, care, de data aceasta, a fost depusă la tribunal pe cale separată, la un interval de timp de 4 zile de la termenul de dezînvestire a instanței.

Cu privire la plata cheltuielilor de judecată, au fost formulate două cereri: prima la primul termen de judecată, 25.03.2016, verbal, fără a i se preciza obiectul valoric și fără a fi depuse dovezile privind valoarea cheltuielilor, cum rezultă din considerentele încheierii de la acea dată. Potrivit prevederilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Cum, în raport cu D. S.A., dezbaterile asupra fondului cauzei au fost închise la data de 25.03.2016, când această intimata a fost scoasă din cauză, și cum nici la acea dată nu au fost depuse la instanță dovezile privind cheltuielile de judecată, îndreptățit primul complet de judecată, instanța nefiind învestită legal, nu s-a pronunțat, cererea fiind lovită de nulitate absolută.

A doua cerere, de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată a fost depusă la tribunal de către D. S.A. după pronunțarea încheierii de ședința din 25.03.2016 (după 4 zile), prin care pârâții au fost scoși din cauză, iar instanța de judecată (art. 429 C. proc. civ.) a fost dezînvestită cu judecarea oricăror cereri ale acestora.

Conform art. 429 din C. proc. civ., "După pronunțarea hotărârii instanța se dezînvesteșteși niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale".

De asemenea, art. 430 din C. proc. civ. prevede că: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată".

Efectele lucrului judecat sunt reglementate de dispozițiile art. 431 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Nelegalitatea hotărârii rezidă și din interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de judecată a normelor de drept material conținute de Codul fiscal, în ceea ce privește art. 281, privind faptul generator al taxei pe valoarea adăugată și exigibilitatea acesteia în cazul prestărilor de servicii, în cazul dat, servicii de consultanță.

Pe fondul contestării valorii cheltuielilor de judecată, în care prestatorul de servicii de consultanță, Casa de avocați G.., apărătoarea intimatei, aceasta a inclus taxa pe valoare adăugată în cota de 24% în loc de 20%, reclamanta a denunțat această faptă ilegală, fiind obligată la plata unor cheltuieli de judecată mai mari cu 4% (24%-20%), pe baza unui document fals, factura seria x nr. x din 14.01.2016, acceptată și plătită de către intimată.

Prin apel, reclamanta a denunțat factura ca fiind un document fals/lovit de nulitate/cu scrieri în neconcordanță cu legea și realitatea, privind prestările servicii efectiv produse.

Urmare acestui denunț se impunea aplicarea prevederilor art. 301-308, respectiv verificarea de scripte, în ceea ce privește legalitatea scrierilor din documentul intitulat "factura seria x nr. x din 14.01.2016", după caz, suspendarea judecățiiși sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 2 cu cercetarea falsului, hotărârea în acest sens fiind lăsată la aprecierea instanței de judecată.

În fundamentarea prezumțiilor reținute de către instanța de judecată, fiind un domeniu de strictă specialitate, se impunea, având în vedere obligația legală a aplicării prevederilor art. 330 alin. (3) din C. proc. civ., să se ceară opinia, cel puțin a unui specialist în aplicarea normelor legale privind taxa pe valoare adăugată, altfel prezumțiile reținute de instanța de judecată nu au un fundament legal.

Este adevărat că, potrivit art. 281 din Codul fiscal, varianta în vigoare la data de 07.12.2015, data încheierii contractului de asistență juridică, T.V.A. era de 24%, dar la data exigibilității, data plății, care este una șiaceeași cu data prestării acelor servicii prin prezentarea la instanța de judecată, 25.03.2016, T.V.A. era de 20% (factura fiind emisă în anul 2016), așa încât pretinderea unei taxe în procent mai mare decât procentul legal de la data exigibilității este un fapt ilegal.

Pentru analiza legalității, recurenta invocă dispozițiile Codul fiscal, varianta în vigoare la data de 07.12.2015, astfel:

- potrivit art. 281 din Codul fiscal (Faptul generator pentru livrări de bunuri și prestări de servicii): "(1) Faptul generator intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor, cu excepțiile prevăzute în prezentul capitol; (7) Prestările de servicii care determină decontări sau plăti succesive, cum sunt serviciile de construcții-montaj, consultantă, cercetare, expertiză și alte servicii similare, sunt considerate efectuate la data la care sunt emise situații de lucrări, rapoarte de lucru, alte documente similare pe baza cărora se stabilesc serviciile efectuate sau, după caz, în funcție de prevederile contractuale, la data acceptării acestora de către beneficiari". "(12) Prestările de servicii care nu se regăsesc la alin. (7) - (10) se consideră efectuate la data finalizării prestării serviciului respectiv".

Drept urmare, în cazul prestărilor de servicii de consultanță, contractul nu este faptul generator de plată a T.V.A., ci data prestării acelor servicii de consultanță, în cazul dat, acestea având loc în anul 2016, așa încât, cota de T.V.A., începând cu data de 01.01.2016, este de 20 %, nu de 24 % (art. 291 din Codul fiscal).

În ipoteza că ar fi fost livrate servicii de consultanță și în anul 2015, după data 07.12.2015, data încheierii contractului de asistență juridică, nu doar în 2016, trebuia să se perceapă T.V.A. atât de 24%, cât și de 20%, taxa de la data livrării serviciilor de consultanță ori de la data încasării sumei pentru acele servicii.

În speță, având în vedere că serviciile, prezumat, au fost efectuate parțial în anul 2015 și, efectiv, finalizate în anul 2016, trebuia să se facă regularizarea, în mod obligatoriu, potrivit prevederilor art. 291 alin. (6) din Codul fiscal, unde se stipulează că, "în cazul schimbării cotei se va proceda la regularizare pentru a se aplica cota în vigoare la data livrării de bunuri sau prestării de servicii, pentru cazurile prevăzute la art. 282 alin. (2), precum și în situația prevăzută la alin. (5)", dar cum în cauză factura a fost emisă și încasată în anul 2016, cota de T.V.A. ce trebuia aplicată era de 20%.

De altfel, T.V.A. nici nu putea fi pretins și încasat mai înainte de exigibilitatea faptului generator. Potrivit prevederilor art. 282 alin. (1) din Codul fiscal, "(1) Exigibilitatea taxei intervine la data la care are loc faptul generator". Cum, în speță, faptul generator, potrivit legii, "intervine la data livrării bunurilor sau la data prestării serviciilor", cum s-a precizat mai sus, prestările de servicii de asistență juridică (reprezentare în instanța de judecată etc.) au fost livrate în 2016, T.V.A. nu putea fi perceput decât de 20%, nu de 24%.

Văzând, totodată, că factura de decontare a acestor cheltuieli a fost emisă la data de 14.01.2016 și decontată la 05.02.2016, iar faptul generator a fost produs la 25.03.2016, precum și că începând cu 01.01.2016 cota de T.V.A. era de 20%.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ.

Pârâta D. S.A. a declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1743 din 25 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, motivele fiind, în esență, următoarele:

Decizia recurată este nelegală, fiind dată cu interpretarea greșită a art. 451 -453 C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a redus în mod nelegal valoarea cheltuielilor de judecată solicitate, reprezentând onorariul avocațial suportat de D. S.A. cu ocazia apelului.

In terminis, căderea în pretenții se bazează pe culpa procesuală a celui care, nejustificat, a nesocotit ori a încălcat vreun drept substanțial sau de procedură. Așadar, prin conduita sa neglijentă a determinat efectuarea respectivelor cheltuieli de partea care a triumfat.

Plecând de la prevederile art. 453 C. proc. civ. și având ca limite jurisprudențiale hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de Curtea Europeană de Justiție, se poate susține, în mod rezonabil, că onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța judecătorească, în integralitate, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar, real și rezonabil.

Deși în cauză toate cele trei condiții de mai sus sunt îndeplinite, instanța de apel interpretat greșitdispozițiile art. 453 C. proc. civ. și a redus, în mod neîntemeiat, cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de D. S.A., cu titlu de onorariu avocațial aferent apelului.

Astfel, caracterul real al cheltuielilor de judecată rezultă din faptul că reprezentanții convenționali ai recurentei au depus în fața instanței de fond dovezile privind efectuarea plății onorariului stabilit.

Prin urmare, față de faptul că între D. S.A. și S.C.A. G. există contract de asistență juridică, respectiv faptul că la dosar există dovezile privind plata onorariului stabilit, cheltuielile de judecată sunt reale.

Având ca temei prevederile art. 453 C. proc. civ., precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a Curții Europene de Justiție, caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, reprezentate în speță de onorariul avocatului, trebuie să se aprecieze în baza următoarelor criterii; (a) valoarea pricinii, (b) munca depusă de avocat și (c) pregătirea profesională a avocatului.

Cu alte cuvinte, stabilirea caracterului rezonabil al onorariului de avocat are la bază atât criterii obiective (valoarea pricinii și munca depusă de avocat), cât și criterii subiective (pregătirea profesională a avocatului, prestanța, notorietatea).

În cazul dedus judecății, criteriile mai sus menționate au fost avute în vedere de părți la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat.

În ceea ce privește valoarea pricinii, recurenta a formulat apărări de menținere a hotărârii primei instanțe cu privire la cheltuielile de judecată în cuantum de 42.113,19 RON. Or, raportat la această valoare, cuantumul onorariului avocațial este unul rezonabil.

Referitor la criteriul subiectiv de stabilire a onorariului de avocat -notorietatea/prestanța/pregătirea profesională a avocatului, trebuie avut în vedere și faptul că D. S.A. a fost reprezentată de G., societate de avocatură clasificată de către firmele de evaluare a avocaților ca fiind societatea de avocatură numărul unu în ceea ce privește litigiile și arbitrajul.

De asemenea, sumele cheltuite de persoana ce a câștigat procesul trebuie să contribuie în mod semnificativ la soluționarea cauzei, în sensul că trebuie să aibă legătură cu obiectul judecății.

În cazul de față, activitatea desfășurată de avocat a contribuit în mod categoric la soluționarea favorabilă a cauzei, aceasta constând în principal în redactarea întâmpinării la apelul declarat de BANCA ROMÂNĂ DE SCONT, reprezentarea la termenul de judecată din apel, iar toate apărările susținute de reprezentanții convenționali ai recurentei s-au dovedit utile cauzei, argumentele fiind validate de instanța de apel.

Față de toate aceste aspecte, condițiile prevăzute la art. 453 C. proc. civ. sunt îndeplinite, sens în care instanța de apel a dat o interpretare greșită acestor dispoziții legale și a redus cheltuielile de judecată solicitate, reprezentând onorariu de avocat aferent apelului.

Intimatul-pârât F. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE. De asemenea, a invocat excepția lipsei calității procesual pasive în ceea ce îl privește, având în vedere faptul că recursul a fost formulat exclusiv în contradictoriu cu intimata D. S.A., precum și excepția tardivității formulării recursului, în cazul în care, din dovezile de comunicare a deciziei recurate reiese că recursul a fost declarat cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea acestuia și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a invocat nulitatea/nemotivarea în termenul legal. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, precum și respingerea sau, după caz, cenzurarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtului F., solicitând a se constatat că aceasta nu are valoarea unui act procedural și înlăturarea sa din dosar. Cu privire la întâmpinarea formulată de către recurenta-pârâtă, a combătut argumentele acesteia.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor apreciind că recursul principal este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, a fost declarat în termenul legal de 30 de zile de la data comunicării deciziei recurate, însă este nul, întrucât dezvoltarea criticilor formulate din cuprinsul cererii de recurs nu fac posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de punctele 1-8 ale textului art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. cu privire la recursul incident, raportorul a apreciat că este legal timbrat și a fost depus odată cu întâmpinarea la recursul principal, cu respectarea dispozițiilor art. 491, coroborat cu art. 472 alin. (1) și art. 474 alin. (1) din C. proc. civ., iar ca urmare a anulării recursului principal, soluția propusă a fost de a se face aplicarea dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul rămânând fără efect.

Prin încheierea din data de 20 noiembrie 2019, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, susținând că recursul este admisibil, iar motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru, la data de 18 martie 2020, fără citarea părților, pentru analizarea admisibilității în principiu a recursurilor.

La termenul din 18 martie 2020, Înalta Curte s-a pronunțat cu prioritate asupra excepției tardivității recursului și a lipsei calității procesual pasive, invocate de către intimatul F..

Referitor la excepția tardivității invocată de intimatul-pârât, Înalta Curte o va respinge având în vedere recursul principal a fost declarat și motivat cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., având în vedere că decizia pronunțată de instanța de apel a fost comunicată recurentei la 31.01.2019, iar cererea de recurs a fost depusă la 11.02.2019 .

Înalta Curte va respinge și excepția lipsei calității sale procesual pasive, invocată prin întâmpinare de către intimatul-pârât F., având în vedere că, în speță, stabilirea cadrului procesual a avut loc ca urmare a cererii de renunțare la judecată formulată de reclamantă, față de cei trei pârâți D. S.A., S.C. E. S.R.L. și F..

Prin urmare, prin sentința civilă nr. 1783 din 11 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de renunțarea reclamantei BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE, la judecata cererii formulate împotriva pârâtului F., soluție menținută de instanța de apel ca urmare a respingerii ca nefondat a apelului formulat de reclamantă.

În acest context, în calea de atac a recursului, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, nu poate fi supusă dezbaterii pe calea apărărilor pe care acesta le formulează în calitate de intimat în recursul declarat de partea potrivnică, întrucât prin neatacare, aceasta a intrat sub autoritatea lucrului judecat.

Analizând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, reține inexistența motivelor de nelegalitate și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEMUL BANCAR, pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Așadar, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părții prin care este exprimată nemulțumirea față de soluția adoptată în apel se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este invocat formal, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a invocat în fața instanței de apel autoritatea de lucru judecat.

Argumentele invocate de către recurentă în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează, de fapt, aspecte de netemeinicie, respectiv aprecierea instanței de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat în sumă de 42.113,19 RON.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. (încălcarea autorității de lucru judecat) este, de asemenea, invocat formal. Reclamanta nu a invocat în fața instanței de apel autoritatea de lucru judecat, ci rămânerea fără obiect/fără interes a cererii de renunțare la judecată, cu privire la care instanța s-a pronunțat.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat necesitatea ca instanța de apel să ceară opinia unui specialist în aplicarea normelor fiscale, fapt ce excedează motivelor de nelegalitate.

De asemenea, recurenta reia argumentele expuse în apel cu privire la cota de T.V.A. aplicabilă, fără să exprime critici de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată. Reluarea, chiar și în altă formă, a criticilor susținute în apel nu corespunde cerințelor impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Așadar, recurenta nu formulează critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

În consecință, se constată că recurenta nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către Curtea de Apel București când a respins ca nefondat apelul și a menținut ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe de obligare a reclamantei, în temeiul art. 406 alin. (3) C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 42.113,19 RON, constând în onorariul de avocat.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a aplica sancțiunea nulității, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 493 alin. (5) din același cod va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEMUL BANCAR, împotriva deciziei civile nr. 1743 din 25 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Față de anularea recursului principal, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, motiv pentru care va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile tardivității și a lipsei calității procesual pasive, invocate de către intimatul F..

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă BANCA ROMÂNĂ DE SCONT S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEMUL BANCAR, împotriva deciziei civile nr. 1743 din 25 septembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge recursul incident declarat împotriva aceleiași decizii de recurenta-pârâtă D. S.A., ca rămas fără efect.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2020.