ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2357/2019

Ședința publică din data de 11 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la data de 5 august 2004, reclamanta A., prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a chemat în judecată pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.657.640 RON și a dobânzii legale aferente, calculată de la data alimentării contului pârâtului cu această sumă și până la data stingerii efective a datoriei către bancă.

În drept s-au invocat art. 992, art. 994 din C. civ., art. 43 din Codul comercial, art. 109 și art. 720

1

din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 2560 din 14 septembrie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare.

Prin decizia civilă nr. 1223/A din 2 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul apelantei-reclamante, ca nefondat.

Instanța de apel a motivat referitor la interpretarea dată de prima instanță dispozițiile art. 370 Codul comercial că, deși aceasta nu este corectă, nu este aptă să conducă la admiterea pretențiilor reclamantei, întrucât acțiunii îi lipsește suportul temeiniciei, procedându-se la înlocuirea motivării primei instanțe.

Astfel, se reține că pârâtul a deschis un cont curent la A., din suma de 1.657.640 RON existentă în cont s-au efectuat mai multe viramente către persoane fizice, juridice și s-au ridicat sume în numerar. Urmare a procedurii de faliment, apelanta A. i-a solicitat pârâtului restituirea sumei de 1.657.640 RON. Pârâtul a pretins că nu a beneficiat de niciuna dintre sumele rulate prin contul său în perioada indicată. A precizat că ar fi semnat înscrisuri bancare în alb, pentru remedierea unor pretinse erori în sistemul informatic al băncii, la solicitarea președintelui băncii C., care ar fi beneficiat direct, de altfel, de Ordinele de plată nr. x din 12 septembrie 2001 și Ordinele nr. 1 și 3 din 18 septembrie 2001.

Reclamanta a formulat plângere penală împotriva fostului președinte C., dar și împotriva pârâtului B., constituindu-se parte civilă pentru suma de 5.200.000 RON, credite primite și utilizate fraudulos în baza mai multor contracte, în contra dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 58/1998.

Prin Ordonanța nr. 879/P/2011, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din 22 septembrie 2014, s-a dispus clasarea față de pârâtul B., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 215

1

C. pen., art. 214 C. pen. și art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 221 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În dosarul penal nr. x/2010, prin sentința penală nr. 764 din 11 mai 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, desființată în parte prin decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018, inculpatul C. și alte persoane fizice au fost condamnați pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, în legătură cu activitatea în cadrul Băncii reclamante și, pe latură civilă, au fost obligate la despăgubiri de 93.525.679 RON față de A. prin lichidator, precum și la plata dobânzii legale aferente.

În virtutea dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. vechi, întrucât alegerea unei căi penale ori civile este irevocabilă, în aplicarea regulii "electa una via non datur recursus ad alteram", instanța de apel apreciază că judecata cauzei ar fi fost posibilă doar dacă acțiunea civilă alăturată acțiunii penale care a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 ar fi fost lăsată nesoluționată, ipoteză care nu se regăsește în cauză, întrucât acțiunea civilă promovată de reclamantă a fost admisă în parte.

Comparând părțile, obiectul și cauza celor două acțiuni, curtea de apel constată, în conformitate cu art. 1201 C. civ., că există autoritate de lucru judecat.

Referitor la primul element (părțile) se reține că pârâtul a fost parte în dosarul penal soluționat definitiv prin decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018. Împrejurarea că în ceea ce îl privește pe acesta, prin Ordonanța nr. 879/P/2011, s-a dispus clasarea nu duce la concluzia că identitatea de părți nu există.

În ceea ce privește obiectul celor două acțiuni, curtea de apel redă citate din conținutul sentinței penale nr. 764 din 11 mai 2015 și din decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018 și concluzionează că obiectul celor două acțiuni este identic, deoarece suma pretinsă prin cererea ce face obiectul acestui dosar este cuprinsă în cererea soluționată în cadrul dosarului penal.

În cuprinsul plângerii penale pe care a formulat-o împotriva lui C. și a pârâtului din această cauză, reclamanta s-a constituit parte civilă cu suma de 5.200.000 RON, mai mare decât cea solicitată în această cauză, de 1.657.640 RON.

În privința cauzei, se reține că aceeași situație de fapt a fost analizată și în dosarul penal, respectiv că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a sesiza banca despre înregistrarea ilegală în contul său a unor sume necuvenite și nici pe aceea de a nu utiliza aceste sume, având în vedere că avea obligația legală de a restitui suma primită necuvenit dar, mai ales, efectuarea de operațiuni bancare ce au fost realizate fără a avea la bază documente justificative, în înțelesul Legii contabilității nr. 82/1991 și Ordinului B.N.R. nr. 344/1997.

Prin decizia instanței penale de apel, s-a stabilit cu caracter definitiv că suma de 32.861.276 RON, una dintre sumele pe care inculpații au fost obligați să le plătească băncii, reprezintă prejudiciul cauzat reclamantei prin consemnarea în jurnalele de operațiuni ale operatorilor Sucursalei București a A. S.A. a plăților efectuate din conturile unor clienți ai băncii, plăți pentru care nu au fost identificate documente justificative.

Împotriva deciziei civile nr. 1223/A din 2 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtului-intimat să restituie băncii suma de 1.657.640 RON, cu dobânda aferentă, primită în cont fără documente justificative, din sursele băncii și utilizate în beneficiul său, creându-se, astfel, drepturi de creanță față de terții cărora le-a făcut viramente bancare în conturi.

În motivarea recursului, se arată că instanța nu și-ar fi îndeplinit obligațiile prevăzute de art. 295 din C. proc. civ., în sensul că, deși nu s-a invocat de către părți ori din oficiu, în fundamentarea deciziei de respingere a apelului s-a reținut excepția de autoritate a lucrului judecat.

Excepția nu a fost adusă la cunoștința părților, nu a fost pusă în dezbaterea părților, părțile nu au fost citate cu mențiunea discutării excepției. Astfel, recurentei i-a fost afectat dreptul la apărare și la un proces echitabil, fiind invocate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același timp, se susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu interpretarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1201 C. civ., cu ignorarea art. 1003 C. civ. privind răspunderea solidară și a art. 1092 privind dreptul la restituire din C. civ., a art. 19 din vechiul C. proc. pen., în detrimentul art. 20 din același act normativ.

Recurenta arată că s-a constituit parte civilă prin plângerea penală conexată în dosarul nr. x/2011 unde s-a soluționat, definitiv cauza prin clasare. Latura civilă nu a fost soluționată urmând a fi soluționată de instanțele civile.

Latura civilă din dosarul penal nr. x/2010 a fost soluționată definitiv, numai că acțiunea din acest dosar reprezintă doar parțial latura civilă din dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurenta apreciază că nu este incident principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", astfel că instanța de apel putea evoca fondul, nefiind identice acțiunile civile.

Pârâtul-intimat din acest dosar nu a fost parte în dosarul penal soluționat prin decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018 (dosar nr. x/2010) privind delapidarea A., unde a fost soluționată latura civilă.

Deși s-au depus dovezi, instanța de apel nu reține că intimatul-pârât a avut o contribuție parțială la crearea mecanismului de prejudiciere a băncii, prin crearea unei aparențe de legalitate a operațiunilor financiare desfășurate prin intermediul contul său, astfel încât incorect a fost absolvit de răspundere.

Prejudiciul pretins în cauză se regăsește în prejudiciul la care au fost obligați inculpații în dosarul nr. x/2010, dar pârâtul-intimat nu se poate sustrage principiului răspunderii solidare potrivit art. 1003 C. civ.

Nu pot fi incidente dispozițiile art. 22 alin. (1) C. pen. (1968) privind autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, întrucât acțiunile nu sunt fundamentate pe aceleași fapte ilicite, pe aceeași cauzalitate, nu au același obiect valoric, părțile nu sunt identice și temeiul de drept al răspunderii civile este diferit, având în vedere ordonanța parchetului de clasare pe latură penală.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține cu majoritate următoarele:

Recurenta-reclamantă își întemeiază în drept calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct. 9 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere modificarea sau casarea hotărârii numai pentru motive de nelegalitate când "prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2)", respectiv când "hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea obligațiilor legale care reveneau instanței de apel, potrivit dispozițiilor art. 295 din C. proc. civ., precum și afectarea dreptului la apărare și la un proces echitabil, potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, se arată că instanța de apel și-a fundamentat decizia de respingere a apelului pe excepția autorității de lucru judecat invocată din oficiu, fără a fi adusă la cunoștință părților și fără a fi pusă în dezbatere.

În analiza acestor motive, Înalta Curte pornește de observația că prin hotărârea pronunțată de instanța fondului, acțiunea prin care recurenta-reclamantă a chemat în judecată intimatul-pârât, pentru obligarea la plata sumei de 1.657.640 RON, cu dobânda legală, a fost respinsă ca nefondată.

Prin apelul declarat împotriva acestei hotărâri, s-a solicitat schimbarea în totalitate și, pe cale de consecință, în rejudecare, admiterea acțiunii, devoluțiunea operând cu privire la întreaga cauză. Potrivit dispozițiilor art. 295 din C. proc. civ., instanței de apel îi revenea sarcina de a judeca procesul în limitele motivelor de apel, în sensul de a fi revăzute temeiurile cererii de chemare în judecată, respectiv plata nedatorată, în subsidiar îmbogățirea fără justă cauză și art. 370 din Codul comercial, precum și dovezile administrate la prima instanță și în calea de atac.

Instanța de apel nu și-a însușit raționamentele logico-juridice ale primei instanțe care motivase în sensul neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege privind plata nedatorată ori îmbogățirea fără justă cauză.

Cu toate că apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, fiind menținute efectele sentinței apelate, nu au fost validate considerentele aferente judecății în primă instanță, prin care se analizase cauza în fond, instanța de apel procedând la înlocuirea lor cu motivarea proprie.

Pe de o parte, se reține ca incidența dispozițiilor art. 370 Codul comercial nu era aptă să conducă la admiterea căii de atac, pe de altă parte calea de atac nu putea fi admisă urmare a aplicării regulii "electa una via non datur recursus ad alteram" și a incidenței autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A din 22 martie 2018 a Curții de Apel București, secția Penală, potrivit art. 1201 C. civ.

În reglementarea incidentă cauzei, autoritatea de lucru judecat putea fi valorificată în proces în două feluri: ca excepție procesuală, în baza art. 166 C. proc. civ., care presupunea identitatea de părți, obiect și cauză, potrivit art. 1201 din C. civ. ori ca prezumție, în baza art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) din C. civ. 1864, în acest din urmă caz, în al doilea proces nefiind necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Norma din dreptul material a art. 1202 alin. (2) C. civ. prevede că atâta timp cât există o hotărâre judecătorească ce are caracter de prezumție, nu se recunoaște dreptul de a se dovedi contrar acesteia. Instanța, în al doilea proces, trebuie sa țină seama de elementele de drept si de fapt reținute într-o altă cauză, cu toate acestea are obligația de a judeca pe fond, iar soluția pronunțată valorifică dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecății, în manifestarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Analizându-se hotărârea atacată cu recurs, Înalta Curte reține, cu majoritate, că autoritatea de lucru judecat nu a fost valorificată ca prezumție legală a unei hotărâri judecătorești care a analizat deja aceeași problemă de drept, raportat la o stare de fapt determinată.

În lipsa oricărei trimiteri, prin considerentele hotărârii, la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege în legătură cu plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză pe care și-a întemeiat recurenta-reclamantă cererea de chemare în judecată și criticile din apel, soluția de respingere a apelului, fără a se pune în discuție fondul dreptului, îndreptățește concluzia că instanța devolutivă de control judiciar a dat eficiență autorității de lucru judecat ca excepție procesuală dirimantă. În pofida respingerii ca nefondat a apelului, instanța a soluționat calea de atac în virtutea excepției ce conducea la inutilitatea cercetării motivelor de nelegalitate și netemeinicie asupra sentinței.

Chiar dacă în dispozitiv nu este menționată soluția dată autorității de lucru judecat ca excepție, din modul în care și-a conceput considerentele cu care a fost substituită motivarea în fond a primei instanțe, se desprinde concluzia că instanța de apel i-a conferit manifestarea de excepție procesuală, care corespunde efectului extinctiv, de natură să oprească judecata, sub forma principiului "non bis in idem".

De altfel, cauza era supusă dispozițiilor C. proc. civ. 1865, astfel încât în ce privește regimul juridic al excepției autorității lucrului judecat nu îi era aplicabilă exceptarea de la regula neagravării situației părții in propria cale de atac (non reformatio in pejus), introdusă prin dispozițiile art. 432 din noul C. proc. civ., aceasta fiind explicația pentru care nu a fost admis apelul și schimbată sentința, cu consecința respingerii acțiunii, ci a fost respins apelul reclamantei.

Concluziile instanței de apel sunt lipsite de echivoc. Se motivează că din compararea părților, a obiectului și a cauzei acțiunilor, în conformitate cu dispozițiile art. 1201 C. civ., există autoritate de lucru judecat. Se face, astfel, apel la efectul de exclusivitate a lucrului judecat, care face ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză să nu mai fie posibil.

În condițiile art. 166 C. proc. civ., excepția se putea ridica de către instanță din oficiu, fiind o excepție absolută, de ordine publică, dar cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, ceea ce presupunea punerea în dezbaterea părților.

Deși argumentarea soluției se sprijină pe incidența dispozițiilor art. 1201 C. civ., excepția autorității de lucru judecat nu a fost pusă în dezbatere nici de către intimat și nici de către instanță din oficiu, criticile recurentei fiind fondate.

Contradictorialitatea este un principiu din domeniul ordinii publice și se manifestă, atât în raporturile dintre părți, cât și în raporturile dintre părți și instanță, iar încălcarea acestui principiu este sancționată cu nulitatea hotărârii.

Ca regulă, instanța este obligată să supună discuției părților toate împrejurările de fapt și de drept și îi revine obligația de a-și întemeia hotărârea adoptată pe motivele, explicațiile, mijlocele de probă puse în dezbaterea contradictorie a părților, principiu corelat cu rolul său activ, potrivit art. 129 din C. proc. civ.

Dreptul la o procedură contradictorie este un element fundamental al procesului echitabil și fiecărei părți trebuie să i se ofere posibilitatea să-și exprime punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanță din oficiu, în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. De altfel, pentru ca părțile să poată în mod real să pună concluzii asupra aspectelor invocate din oficiu, și instanța, la rândul său, trebuie să-și argumenteze problemele puse în dezbatere din proprie inițiativă.

Prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. impuneau discutarea cu prioritate a excepțiilor procesuale care făceau de prisos cercetarea fondului, fiind instituite cu scopul soluționării cu celeritate a procesului civil.

Judecata a fost suspendată în perioada 15 februarie 2005 - 15 iunie 2018, în baza art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., tocmai urmare a aprecierii că se începuse urmărirea penală pentru o infracțiune cu o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urma a se pronunța în litigiul pendinte, fiind indicat drept temei al suspendării dosarul nr. x/2010, în care s-a pronunțat decizia penală nr. 424/A/22 martie 2018 a Curții de Apel București, secția Penală.

Nu s-ar putea interpreta ca o manifestare implicită a părții de a renunța la respectarea contradictorialității, în sensul că recurenta-reclamantă ar fi ales să nu se prezinte deloc la proces. Dimpotrivă, recurenta-reclamantă a fost prezentă la termenele din 16 aprilie 2019 și 21 mai 2019, când instanța de apel i-a încuviințat probele, în temeiul art. 295 alin. (2) din C. proc. civ., probe care au fost administrate.

Din moment ce intimatul-pârât sau instanța din oficiu nu au invocat excepția autorității de lucru judecat la termenul de dezbateri din 18 iunie 2019, în temeiul art. 136 și art. 137 din C. proc. civ., prin urmare nici pasivitatea recurentei-reclamante, care nu s-a prezentat la acest ultim termen, nu ar putea constitui un argument al inexistenței unei vătămări a drepturilor procesuale.

În concluziile sale finale de la termenul din 18 iunie 2019, intimatul-pârât face referire la decizia penală în sens probatoriu, apreciind că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional conducea la netemeinicia acțiunii, deci în niciun caz în sensul unei excepții dirimante, mijloc special de apărare care ar fi presupus invocarea expresă a abaterii de la regula generală, de natură a produce efectul paralizării acțiunii introductive.

Rezultă că prin simplul fapt al neacordării unei posibilități reale recurentei-reclamante de a pune concluzii asupra acestei excepții, anterior pronunțării, au fost nesocotite principiul contradictorialității și dreptul la apărare.

Urmare a pronunțării unei hotărâri care este criticabilă asupra unui mijloc de apărare hotărâtor în dezlegarea legală a pricinii, sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit instanței de apel, judecata cererii de chemare în judecată ar fi fost posibilă doar dacă acțiunea civilă a reclamantei din cadrul procesului penal ar fi fost lăsată nesoluționată, ipoteză care nu s-ar regăsi în cauză, în raport cu Ordonanța nr. 879/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2008 a Curții de Apel București, secția Penală, operând principiul "electa una via non datur recursus ad alteram".

Criticile recurentei-reclamante, în sensul că despăgubirile solicitate intimatului-pârât înainte de începerea cercetării judecătorești în cadrul dosarului penal nu puteau constitui un argument valid pentru limitarea dreptului la acțiune pentru plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză, sunt întemeiate.

În virtutea faptului că intimatul-pârât nu a format obiectul răspunderii penale și împotriva acestuia nu s-a pronunțat o soluție de condamnare, achitare ori încetare a procesului penal, instanța de apel nu s-a prevalat de autoritatea hotărârii penale, potrivit regulilor determinate de art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., cu privire la faptele, vinovăția intimatului-pârât ori sub aspectul existenței prejudiciului.

Instanța de apel invocă regula privind alegerea uneia dintre căile procedurale aflate la dispoziția recurentei-reclamante, în legătură cu acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal și care ar fi primit o soluționare definitivă, în temeiul art. 19 C. proc. pen.

Acțiunea civilă în procesul penal reprezintă un beneficiu procesual acordat victimei infracțiunii, de a valorifica întreg cadrul procesual penal, pentru a-și satisface interesele de ordin civil patrimonial afectate de comiterea infracțiunii.

Părții vătămate i se conferă dreptul de a opta pentru exercitarea acțiunii civile fie în procesul penal, fie în cadrul procesului civil, drept care se naște din manifestarea principiului disponibilității acțiunii civile.

Odată aleasă una dintre căi, această opțiune devine irevocabilă, în sensul principiului "electa una via, non datur recursus ad alteram", rațiunea fiind dată de împiedicarea pronunțării unor soluții contradictorii în una și aceeași problemă sesizată instanței.

Recurenta-reclamantă a formulat plângere penală împotriva mai multor persoane, printre care și împotriva intimatului B.. Dacă față de intimatul B. s-a dispus neînceperea urmării penale și clasarea prin Ordonanța nr. 879/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva celorlalți inculpați s-a dispus trimiterea în judecată, astfel încât au fost condamnați și obligați la repararea prejudiciului, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Întrucât față de intimat s-a dispus neînceperea urmăririi penale și clasarea, care marchează stingerea acțiunii penale potrivit art. 11 din vechiul C. proc. pen. (art. 17 C. proc. pen. actual), nu se poate reține, în speță, principiul "electa una via non datur recursus ad alteram".

Dreptul la opțiune al recurentei-reclamante s-ar fi născut numai în ipoteza în care, urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva pârâtului, ar fi fost declanșat un proces penal în cadrul căruia acțiunea civilă să fie soluționată ca accesoriu al celei penale.

Astfel, pentru a putea fi exercitat dreptul de opțiune, trebuie să existe în același timp două căi legale prin care pot fi cerute despăgubiri civile. Trebuie să existe atât procesul penal declanșat, cât și posibilitatea exercitării acțiunii civile la o instanță civilă.

Or, nu poate fi vorba despre exercitarea dreptului de opțiune, atâta timp cât persoana vătămată (recurenta-reclamantă) a avut doar posibilitatea exercitării acțiunii civile la o instanță civilă față de intimatul-pârât.

În cauză, nu există rațiunea pentru care este prevăzut caracterul exclusiv al opțiunii pentru una dintre cele două căi procedurale, adică împiedicarea pronunțării unor soluții contradictorii în una și aceeași problemă sesizată instanței.

Instanța de apel nu a soluționat corect pricina, prin reținerea, în aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ., a excepției autorității lucrului judecat.

Textul art. 1201 C. civ. instituie cerința identității de obiect, cauză și de părți în aceeași calitate, ultima condiție fiind strâns legată de raportul juridic dedus judecății.

Deși pretențiile bănești formulate alăturat plângerii penale formulate de recurenta-reclamantă, în calitate de parte vătămată împotriva intimatului-pârât nu au primit nicio soluționare prin Ordonanța nr. 879/P/2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a privit exclusiv acțiunea penală, prin hotărârea recurată i s-a atribuit greșit efectul autorității lucrului judecat cu nesocotirea art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. (art. 28 din actualul C. proc. pen.) care are în vedere doar hotărârile instanței penale, astfel că verificarea identității de părți s-a raportat la acest act de procedură, în loc să se raporteze la hotărârea judecătorească în legătură cu care s-a invocat autoritatea lucrului judecat.

Hotărârea judecătorească produce efecte de ordin substanțial, pe planul dreptului material, obligatorii numai între părți și succesorii acestora.

Prin decizia penală nr. 424/A din 22 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția Penală, pe latură civilă, în dosarul nr. x/2010, inculpații C., D., E., F., G. și H. au fost obligați să plătească, în solidar recurentei-reclamante A. prin Lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar suma de 93.526.679 RON, plus dobânda legală.

Identitatea de părți nu se verifică decât în ce privește poziția recurentei-reclamante de creditor, cadrul procesual privind debitorii fiind complet diferit. Față de intimatul-pârât B. din al doilea proces, terț față de dezbaterea judiciară în care s-a soluționat acțiunea civilă, în absența sa, hotărârea judecătorească își producea efectele în forma opozabilității, având valoarea de prezumție relativă, mijloc de probă susceptibil de dovada contrară, cu concluzia că analiza acestei condiții a autorității lucrului judecat a primit o dezlegare greșită.

În legătură cu îndeplinirea celei de-a doua condiții privind identitatea cauzei, instanța de apel își circumscrie argumentele rezultatului urmărit de recurenta-reclamantă, cu referire la elementele concrete ale situației de fapt.

Această abordare este greșită pentru că omite fundamentul legal diferit care configurează obiectul litigiului, constituind causa petendi.

Astfel, acțiunea civilă care a primit o soluționare în cadrul procesului penal are natura unei acțiuni în răspundere delictuală. Prin urmare, obiectul acțiunii constă în tragerea la răspundere delictuală a persoanei responsabile, potrivit dispozițiilor legii civile, pentru prejudiciul produs prin săvârșirea faptelor ce formează obiectul răspunderii penale (art. 19 C. proc. pen.).

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat acțiunea în pretenții pe dispozițiile privind plata nedatorată și în subsidiar pe îmbogățirea fără justă cauză. Nu s-a dat curs încercării recurentei-reclamante de a-și reconfigura cadrul procesual inițial, prin adăugarea temeiului juridic al răspunderii civile delictuale, ca urmare a depășirii limitelor procedurale și a opoziției intimatului, aspect necontestat de recurenta-reclamantă, astfel încât litigiul a fost soluționat de instanțele devolutive, în considerarea temeiurilor inițiale ale cererii de chemare în judecată.

Plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză se circumscriu faptului juridic licit, cu o configurație distinctă față de răspunderea civilă delictuală, una dintre condițiile răspunderii civile delictuale fiind tocmai săvârșirea unei fapte ilicite.

Contrar concluziilor instanței de apel, acțiunea civilă prin care s-a obținut repararea prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii, introdusă numai împotriva persoanelor în legătură cu care s-a reținut, prin hotărâre penală definitivă, săvârșirea infracțiunilor respective, nu are aceeași cauză cu cererea de chemare în judecată formulată împotriva intimatului-pârât.

În fine, în legătură cu a treia condiție privind obiectul, se reține în cuprinsul hotărârii atacate cu recurs că ar fi identic, întrucât suma de 1.657.640 RON pretinsă intimatului-pârât ar fi inclusă în suma de 5.200.000 RON care a fost supusă judecății.

Prin obiect al judecății se înțelege pretenția formulată, folosul urmărit, precum și dreptul subiectiv care se referă la obiectul material pretins.

Instanța de apel a avut în vedere că, deși obiectul material are o altă întindere, în sensul unei diferențe de cuantum al pretențiilor față de cele care au format obiectul analizei laturii civile din dosarul penal, scopul final urmărit în ambele acțiuni ar fi fost același, aspect recunoscut de recurentă.

Recurenta susține că intimatul-pârât ar fi fost beneficiarul faptelor de delapidare, ar fi contribuit substanțial la acoperirea faptelor delictuale, prin cunoașterea creditării ilicite a contului său cu sume necuvenite, facilitând crearea prejudiciului prin ieșirea efectivă a sumelor de bani din A., situația de fapt dedusă judecății având legătură directă cu faptele ce au format obiectul răspunderii penale în cadrul dosarului nr. x/2010

Se constată că analiza efectuată în apel este sumară, întrucât instanța nu a fost preocupată de a stabili, cu prioritate, relativitatea efectelor obligatorii ale hotărârii cu privire la executarea raporturilor juridice ce au fost stabilite jurisdicțional, preferând să redea, în locul unei argumentații proprii, motivarea din cuprinsul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010.

Din punct de vedere juridic, există identitate de obiect atunci când este vorba de partea cuprinsă într-un întreg, întrucât odată realizată verificarea jurisdicțională cu privire la întreg, nu se poate pretinde contrariul pentru parte din acesta.

Privind pretinsa solidaritate a debitorilor, în temeiul art. 1003 C. civ., invocată de recurenta-reclamantă în legătură cu raporturile dintre intimatul-pârât și inculpații din dosarul penal nr. x/2010, nu putea fi opusă intimatului-pârât cu putere de lucru judecat hotărârea pronunțată în acest dosar, fiind necesar un alt demers jurisdicțional.

Instanța devolutivă de control judiciar avea de verificat, în raport cu limitele procesului și conținutul motivelor de apel, nașterea raportului obligațional propriu fie plății nedatorate (art. 992 și art. 1092 C. civ. - 1864), fie acțiunii subsidiare în restituire.

Astfel, chiar în ipoteza aceluiași prejudiciu care ar fi format obiectul reparării pe calea plății nedatorate ori a îmbogățirii fără justă cauză, instanța de apel, nefiind limitată de autoritatea lucrului judecat, era obligată în urma unei analize în fond a căii de atac, potrivit art. 295 din C. proc. civ., să aprecieze asupra îndeplinirii condiției esențiale privind existența prejudiciului în baza probatoriului administrat, ținând cont de susținerile și apărările părților, inclusiv asupra unei eventuale duble reparații.

În această situație, concluzia instanței de apel că ar fi fost nesocotite dispozițiile art. 1201 C. civ., prin aprecierea autorității de lucru judecat a unei hotărâri care a vizat un alt cadru procesual este greșită, fiind incident și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, cu majoritate, recursul va fi admis în temeiul art. 304 pct. 5 și 9, precum și al art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., casată decizia civilă nr. 1223/A din 2 iulie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2560 din 14 septembrie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, urmând a se avea în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat derecurenta-reclamantă A. S.A., societate în faliment, reprezentată prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 1223/A/02.07.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, instanței de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2019.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalți membri ai completului, apreciez că recursul nu este fondat, deoarece modalitatea în care curtea de apel a făcut aplicarea puterii de lucru judecat nu relevă nici încălcarea normelor de procedură, dar nici greșita aplicare a legii.

În justificarea opiniei de față, prezint următoarele considerente:

În regimul C. civ. de la 1864 și al C. proc. civ. de la 1865, ambele incidente în cauza de față, autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale: de excepție, conform art. 1201 C. civ. și art. 163 C. proc. civ. și cea de prezumție, potrivit art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ., de părți, obiect și cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, când nu mai permite să fie contrazise anumite aspecte litigioase, dezlegate într-o judecată anterioară.

De aceea, chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

În cauza de față, analiza deciziei recurate poate crea doar aparent impresia că instanța de apel și-ar fi fundamentat-o pe autoritatea de lucru judecat, înțeleasă în manifestarea ei negativă; în realitate, curtea a dat eficiență principiului electa una via non daturrecursus ad alteram, după cum se va explica în cele ce succed.

Procesul a fost declanșat de către lichidatorul A. S.A., bancă în faliment, care a urmărit obligarea pârâtului B. la plata sumei de 1.657.640 RON și a dobânzii legale aferente, invocând ca temei al acțiunii plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză; un alt temei al pretențiilor, invocat pe parcursul procesului, cel al răspunderii civile delictuale, a fost apreciat ca fiind tardiv de către prima instanță, care s-a pronunțat astfel în limitele învestirii inițiale.

Situația de fapt expusă în etapele anterioare ale procesului, așa cum reiese din susținerile părților și cum a fost reținută de instanțele devolutive, presupune ca în perioada cuprinsă între 14.09.2001 și 20.11.2001, din suma existentă în contul curent al pârâtului deschis la banca reclamantă, în cuantum egal cu cel pretins prin acțiune, să se fi efectuat o serie de viramente, către mai multe persoane fizice și către o persoană juridică și să se fi ridicat sume în numerar. Potrivit susținerilor pârâtului expuse în cadrul procesului, viramentele în discuție au fost efectuate fără știrea sa, de către funcționari ai băncii, din dispoziția fostului președinte al acesteia, C.; de asemenea, pârâtul a afirmat și că nu a beneficiat de vreuna din sumele rulate prin contul său în perioada indicată. Totodată, a mai precizat că a semnat înscrisuri bancare în alb, la solicitarea lui C., în vederea remedierii unor pretinse erori apărute în sistemul informatic al băncii.

Reclamanta a formulat plângere penală împotriva fostului său președinte, C. și a altor funcționari bancari, precum și împotriva pârâtului.

Prin ordonanța nr. 879/P/2011 din 22.09.2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus clasarea față de pârât; astfel, în ordonanță s-a consemnat că "întrucât din analiza materialului probator existent la dosarul cauzei nu rezultă săvârșirea de către persoanele menționate în plângerile penale (...), se va dispune (...) neînceperea urmăririi penale față de (...) B., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 215

1

C. pen., art. 214 C. pen. și art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, modificată și completată, art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. și art. 221 C. pen..".

În schimb, C. și alte persoane fizice au fost condamnate în mod definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu activitatea lor în cadrul băncii reclamante, prin sentința penală nr. 764/11.05.2015 pronunțată de Tribunalul București, secția I Penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 a Curții de Apel București; în concret, C. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare cu consecințe deosebit de grave; pe latură civilă, unele persoane condamnate, printre care se regăsește și C., au fost obligate la plata unor despăgubiri către reclamantă, în cuantum de 93.525.679,65 RON, la care se adaugă dobânda legală.

Cercetările efectuate în dosarul penal au fost apreciate ca având o înrâurire hotărâtoare asupra cauzei de față, așa încât, luând act de concluziile părților, prima instanță a dispus la 15.02.2005 suspendarea judecății; cauza a rămas în nelucrare timp de peste 13 ani, până la 15.06.2018, când judecata a fost redeschisă, la scurt timp de la rămânerea definitivă a hotărârii din procesul penal.

În urma condamnării definitive a unor persoane pentru infracțiuni legate de activitatea lor în cadrul A. S.A., se impune concluzia că, în conformitate cu art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Este util de subliniat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de delapidare se realizează prin însușirea, folosirea ori prin traficarea, de către un funcționar public, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Așadar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, impusă de dispozițiile evocate, fundamentează concluzia că fapta penală indicată mai sus a fost săvârșită de către persoana condamnată și confirmă susținerile intimatului-pârât, potrivit cărora viramentele în discuție au fost efectuate, de către funcționari ai băncii, din dispoziția fostului președinte al acesteia, C., care, pentru această faptă, a fost condamnat definitiv.

Instanța de prim control judiciar, în urma unei analize amplu prezentate în decizie, a demonstrat în mod neîndoielnic că suma pretinsă în dosarul de față este inclusă în cea care a format obiectul judecății penale și la plata căreia persoanele condamnate au fost obligate de către instanța penală, care a soluționat și latura civilă; în acest sens, curtea de apel a examinat fiecare operațiune bancară din cele invocate de reclamantă și și-a expus concluziile la paginile 10 și 11 ale hotărârii pe care a pronunțat-o.

De altfel, însăși recurenta, prin reprezentantul care a participat la ședința de judecată din 27.11.2019, răspunzând întrebărilor adresate de Înalta Curte, a arătat că "operațiunile bancare menționate ca justificare a acțiunii civile în dosarul penal sunt în totalitate aceleași cu cele identificate în prezenta cauză și au fost constatate prin expertiza judiciară efectuată în dosarul penal". Totodată, a precizat că banca nu urmărește o dublă reparare a prejudiciului, prin promovarea acțiunii de față, ci că intenționează să obțină angajarea răspunderii pârâtului-intimat, susținând că acesta ar fi avut "o formă de participație la delapidare".

Se impune în acest context reiterată afirmația expusă anterior, potrivit căreia autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale impune concluzia că delapidarea a fost săvârșită de către persoana condamnată, care și-a însușit, a folosit ori a traficat, în interesul său sau pentru altul, bani, valori sau alte bunuri pe care le-a gestionat sau le-a administrat.

Este util de amintit că recurenta și-a îndreptat plângerea penală și împotriva intimatului-pârât, pentru participarea la săvârșirea acelorași fapte care în final au condus la condamnarea definitivă a altor persoane, iar procurorul a dispus clasarea, soluție care nu a fost atacată în justiție.

Sigur că ordonanța procurorului nu are autoritate de lucru judecat, dar faptul că persoana condamnată a săvârșit fapta de delapidare, coroborat cu soluția dată în plângerea penală îndreptată împotriva intimatului-pârât, atrage după sine o altă concluzie, potrivit căreia intimatul-pârât nu a săvârșit fapta, nici în calitate de autor și nici în altă formă de participație.

De aceea, principiul electa una via non datur recursus ad alteram se opune ca partea civilă din procesul penal, beneficiară deja a unei hotărâri favorabile prin soluționarea laturii civile, să încerce să obțină o nouă hotărâre împotriva unei alte persoane, prin care să urmărească repararea aceluiași prejudiciu.

În acest sens, normele de drept procesual penal nu îngăduie ca acțiunea în procesul civil să fie pornită decât dacă instanța penală a lăsat nesoluționată latura civilă sau atunci când, după pronunțarea hotărârii penale, pagube materiale noi sau prejudicii morale s-au ivit ori au fost descoperite. Sumele pretinse prin acțiunea de față nu au însă caracter de noutate, ci sunt incluse în cea care a format obiectul judecății laturii civile în procesul penal, după cum s-a reținut și de instanța de apel.

Așadar, în acest mod s-a manifestat în cauză principiul electa una via non datur recursus ad alteram și el poate fi opus părților în cauza de față, în temeiul art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., pe calea autorității de lucru judecat pe care textul de lege mai sus evocat o prevede - fără ca aceasta să corespundă manifestării unei excepții procesuale, care ar fi presupus tripla identitate de părți, obiect și de cauză, prevăzută de art. 1201 C. civ.

Deși considerentele deciziei de apel par, într-adevăr, să releve o abordare diferită, dispozitivul nu o confirmă, deoarece, în măsura în care, în apel, s-ar fi urmărit a se dea eficiență excepției autorității de lucru judecat, dispozitivul deciziei ar fi presupus schimbarea sentinței pronunțate în primă instanță, în sensul admiterii excepției și al respingerii acțiunii, constatând existența autorității de lucru judecat.

Or, el nu cuprinde asemenea mențiuni; dimpotrivă, acțiunea a fost respinsă, după cum și apelul a fost respins ca nefondat.

Este adevărat că decizia atacată a reținut tripla identitate în mod incorect, întrucât cel puțin cea de părți nu există, de vreme ce intimatul-pârât din prezenta cauză nu a fost parte în procesul penal derulat în fața instanței.

Este, de asemenea, real că raționamentul curții de apel nu pare să fi fost dus până la capăt, deoarece argumentarea expusă în decizia recurată nu a indicat și că, în condițiile în care intimatul-pârât nu a săvârșit fapta, nu el este persoana care ar fi putut să producă prin acțiunile sale vreo diminuare a patrimoniului recurentei-reclamante, care să îi atragă răspunderea pe temeiul plății nedatorate ori pe cel al îmbogățirii fără justă cauză.

Aceste erori, respectiv omisiuni ar fi putut fi și îndreptate, și suplinite prin considerentele deciziei de față.

Reținând, așadar, că autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată în apel în sens de excepție, nu pot accepta susținerea recurentei potrivit căreia decizia ar fi lovită de nulitate, pe motiv că "excepția" nu ar fi fost pusă în discuția părților.

Dezbaterile în condiții de contradictorialitate, în procesul civil, au ca scop înlăturarea unei vătămări produse, prin eventuala pronunțare a unor hotărâri în care să fie reținute aspecte care să surprindă părțile.

Un asemenea deziderat nu a fost afectat în substanța sa, iar această concluzie se impune nu doar pentru că autoritatea de lucru judecat nu a fost invocată sub forma excepției, așa cum susține autoarea recursului de față, ci și în considerarea atitudinii recurentei înseși, care la termenul la care pricina s-a judecat în apel a ales să nu fie reprezentată.

Cu acea ocazie, în concluziile sale, avocatul intimatului-pârât a făcut referire la efectele hotărârii penale, iar acest lucru ar fi fost discutat în contradictoriu, dacă recurenta (atunci apelantă) ar fi fost reprezentată. În orice caz, un asemenea subiect de dezbatere nu ar fi trebuit să fie de natură să o surprindă, de vreme ce societatea bancară recurentă a participat la procesul penal, iar în cauza de față a fost de acord ca judecata să fie suspendată, până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive, recunoscând astfel înrâuriea hotărâtoare a celeilalte proceduri asupra celei de față.

Or, în condițiile în care recurenta ar fi trebuit să cunoască efectele hotărârii penale, eventuala lipsă a dezbaterilor, discutabilă în contextul prezentat mai sus, nu poate avea aptitudinea de a-i produce o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin casare.