ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 152/2020

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2020

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 7573 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și a dispus anularea următoarelor clauze din convenția x: art. 4.7, teza finală vizând faptul că rata anuală a dobânzii va putea fi modificată de către bancă în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii; art. 5.4; art. 5.7 teza finală vizând plata "comisioanelor aferente"; 6.2 vizând comisionul de administrare; 8.3 și 14.1 teza finală vizând acceptarea modificării unilaterale a graficului de rambursare ca și 14.4 teza finală vizând modificarea unilaterală a clauzelor de către bancă; a respins capătul de cerere vizând stabilizarea cursului valutar; a obligat pârâta la restituirea sumei reprezentând diferența dintre dobânda consemnată la semnarea contractului și cea percepută prin majorare unilaterală, a obligat aceeași pârâtă la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data perceperii fiecărei sume și până la plata efectivă a acestui debit.

Împotriva acestei sentințe la data de 27.10.2017 a declarat apel pârâta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 21.11.2017.

Curtea de Apel Bucuresti, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.A., împotriva sentinței civile nr. 7573/28.11.2016 pronunțate de Tribunalul București, a schimbat în parte sentința în sensul că a menținut soluția privind caracterul abuziv al art. 4.7 teza finală, art. 14.1,14.4 (în relație cu art. 4.7 teza finală) și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. A obligat intimata la 242,41 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Bucuresti, secția a V-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. A. S.A.

Recurenta-pârâtă solicită, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii în totalitate a apelului și, pe cale de consecință, respingerea capetelor de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda prevăzută la art. 4.7 teza a doua și a art. 14.1 și 14.4 (în relație cu art. 4.7 teza finală), precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la art. 4.7 teza a II-a a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 prin neanalizarea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (6) pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Totodată, consideră că instanța de apel a realizat o analiză a acestei clauze prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexă, însă nu a avut în vedere, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda.

O altă critică se referă la omisiunea instanței de apel de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010, de când dobânda a variat exclusiv în raport de indicele Libor. Astfel, consideră că instanța de apel a încălcat art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21.06.2010 și 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 și art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părți, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar prin încheierea din 26 septembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, stabilindu-se termen la 23 ianuarie 2020, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prin decizia atacată, instanța de apel a admis apelul și a menținut soluția instanței de fond doar în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.7 teza finală, art. 14.1,14.4 (în relație cu art. 4.7 teza finală).

Recurenta-pârâtă susține că nulitatea clauzei de la art. 4.7 teza a II-a a fost reținută prin greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, prin neanalizarea condițiilor prevăzute la art. 4 alin. (6) din lege care stipulează că nu pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv clauzele care privesc obiectul și prețul contractului, cum este clauza privind dobânda.

Potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Cu referire la clauzele prevăzute de 4.7 teza finală și art. 14.1 și 14.4 din contractul de credit reținute ca fiind abuzive de instanța de fond, instanța de apel a reținut că sintagma, potrivit căreia modificarea dobânzii se poate efectua în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a băncii, nu este de natură să semnifice definirea clară a cauzelor de modificare a dobânzii întrucât nu sunt indicate în concret motivele și limitele modificărilor.

Într-adevăr, din modul de redactare a clauzei privind dobânda variabilă prin care banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară precum și cele referitoare la obligația împrumutatului de a achita sumele rezultând din eventuala ajustare a dobânzii de către bancă și modificarea automată a graficului de rambursare ca urmare a ajustării ratei dobânzii, nu rezultă că aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, motiv pentru care, aceste clauze, deși fac parte din obiectul contractului, nu pot fi excluse de la examinarea caracterului abuziv, cum în mod legal, a reținut și instanța de apel.

Recurenta-pârâtă a criticat și faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei 4.7, nu a avut în vedere ipoteza în care banca poate modifica dobânda, respectiv alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și nici îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 4 din lege, analizând doar două din cele trei condiții.

Criticile nu sunt fondate. Conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 sunt abuzive clauzele care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Conform alin. (2), prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Aceste dispoziții legale nu susțin ipoteza avansată de recurenta-pârâtă că textul de lege permite modificarea unilaterală a contractului de credit atunci când este stipulat caracterul variabil al dobânzii, chiar în lipsa unor motive indicate expres în contract. Dimpotrivă, legea permite modificarea ratei dobânzii variabile doar în condițiile în care contractul de credit conține în mod expres care sunt motive temeinice care generează modificarea.

Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-pârâte că instanța de apel nu a analizat clauza prevăzută la art. 4.7 teza finală din contractul de credit din perspectiva dispozițiilor legale în vigoare data încheierii contractului de credit respectiv la 26.11.2008, dată la care nu exista obligația legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcție de un anume indice de referință.

O primă observație se impune: alin. (1), lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu a suferit modificări de la data intrării în vigoare și până în prezent, apoi, recurenta-pârâtă nu face referire la aplicarea de către instanța de apel a unui text de lege care a intrat în vigoare după data încheierii contractului de credit.

Așadar, la data încheierii contractului de credit recurenta-pârâtă trebuia să se conformeze dispozițiilor Legii nr. 193/2000 sub aspectul reglementării unor clauze contractuale cu obligații clare de plată, cu caracter neechivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Neprocedând în acest mod, recurenta-pârâtă a generat posibilitatea împrumutatului să sesizeze instanța de judecată cu verificarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit.

Reținând că obligația de plată a dobânzii contractuale nu satisface condiția clarității întrucât modificarea acesteia se face în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de credite a băncii, instanța de apel a concluzionat că o astfel prevedere nu înseamnă nici stabilirea unui cuantum, nici stabilirea unui caracter al dobânzii deci nu devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cum instanța de apel a reținut că modul de redactare al clauzei privind dobânda are un caracter discreționar întrucât modificarea acesteia ține numai de voința profesionistului atâta timp cât nu sunt prevăzute motivele și limitele modificărilor, nu s-a mai impus analiza celorlalte condiții prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, determinarea ratei dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare este contrară cerințelor bunei credințe raportat la faptul că profesionistul, deși nu a încheiat un contract aleatoriu ci un contract comutativ, nivelul obligației de plată a dobânzii stabilit în sarcina consumatorului ține de voința sa exclusivă, ceea ce exclude buna credință.

Deși cele două entități contractuale, respectiv banca și împrumutatul, sunt subiecte de drept privat, libertatea băncii de a reglementa clauzele contractuale nu este absolută ci ea trebuie să se manifeste în limitele impuse prin legislația privind protecția consumatorilor, ale cărei norme au carater imperativ, de la care părțile nu pot deroga.

Recurenta invocă aplicabilitatea în cauză a O.U.G. nr. 178/2008 prin care a fost modificată O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor în sensul că art. 9

3

nou

introdus, ar fi permis băncii modificarea unilateral a dobânzii, criteriu eliminat abia în iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcție de indicele Libor 6M.

Nici această critică nu poate fi primită, interpretarea textului de lege invocat nefiind aceea că, de la data intrării sale în vigoare, băncile au primit dreptul să modifice unilateral dobânzile în condițiile în care acest lucru nu este prevăzut în contract prin clauze conforme legii.

În ceea ce privește critica prin care se susține omisiunea instanței de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010 dată de la care susține recurenta-pârâtă, dobânda a variat exclusiv în raport de indicele Libor, aceasta se situează în afara cadrului procesual având în vedere că nu a constituit un petit formulat în fața instanței de fond cu respectarea procedurii prevăzute de lege pentru susținerea pretențiilor proprii.

Cum instanța a fost învestită exclusiv de către împrumutat cu constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, clauză care nu a suferit modificări de la data încheierii contractului de credit prin semnarea unui act adițional de către părți, poziția procesuală a băncii de a solicita analiza legalității dobânzii de la o anumită dată, formulată direct în căile de atac, nu poate fi primită.

Referirile la O.U.G. nr. 50/2010 nu schimbă cu nimic situația atâta timp cât nu s-a depus la dosar un act adițional prin care să transpună în mod efectiv dispozițiile actului normativ în perioada aplicabilității acestuia contractului de credit în cauză.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 427/2018 din 23 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2020.