ÎCCJ, decizie (scj.ro #172351)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Neîndeplinirea condiției certitudinii prejudiciului. Efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

certificat de urbanism

condiția certitudinii prejudiciului

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999

Legea nr. 50/1991, art. 6

C. proc. civ., at. 476-477

Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1) teza I, art. 8 alin. (1)

Emiterea certificatului de urbanism este în responsabilitatea autorității administrative, ca singură autoritate îndrituită să ateste regimul juridic al unui teren din perspectiva regulilor generale de urbanism, și, prin urmare, fapta de a fi emis un act care atestă situații neconforme realității este ilicită și impune răspunderea pentru daune.

Cu toate acestea, menționarea în contractul de vânzare al reclamantei a unei interdicții temporare de construire, până la elaborarea unui P.U.Z. sau .P.U.D., interdicție care are caracter clar exprimat, fără un termen determinat, atestă faptul că partea cumpărătoare a avut, prin achiziția terenului, doar șansa de a construi, care nu se circumscrie noțiunii de prejudiciu cert, în condițiile în care această pierdere nu a survenit ca urmare a faptului ilicit al autorității administrative, ci a fost o împrejurare preexistentă, cunoscută cumpărătorului de la data vânzării.

Astfel, în mod corect instanța de apel a respins acțiunea în răspundere civilă delictuală, având ca obiect

repararea prejudiciului patrimonial determinat de diferența dintre prețul plătit efectiv și prețul pe care l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut situația urbanistică a terenului,

promovată de cumpărător împotriva autorității administrative emitente a certificatului de urbanism, pentru lipsa caracterului cert al prejudiciului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 51 din 20 ianuarie 2021

Notă

: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2010.

Prin cererea în justiție înregistrată la 14.03.2016 pe rolul Tribunalului Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a chemat în judecată pe pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. (UAT B.), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata prejudiciului constând în diferența dintre suma pe care reclamanta a achitat-o și cea pe care trebuia să o achite în realitate pentru terenul în suprafață de 46.500 mp la momentul achiziționării acestuia, la care se adaugă dobânda legală aferentă, actualizată cu rata inflației până la data plății efective. Prejudiciul a fost estimat provizoriu la suma de 300.000 lei.

Pretențiile au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, iar fapta ilicită a constat în emiterea unui certificat de urbanism, în anul 2005, act prin care emitentul menționa că terenul achiziționat de reclamantă de la un terț era situat în intravilanul localității. În baza acestui act reclamanta a cumpărat un teren raportat la un preț negociat în considerarea regimului urbanistic comunicat de către pârâtă, deși ulterior, în anul 2015, aceeași pârâtă a emis un nou certificat de urbanism în care terenul era menționat în categoria extravilan.

Prin sentința civilă nr. 1360/CA/06.11.2018, Tribunalul Brașov, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale active, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 1.416.654 lei, compusă din suma de 972.728 lei cu titlu diferență preț actualizată și suma de 443.926 lei cu titlu de dobândă legală; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 13.229,17 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 963/Ap/09.07.2019, Curtea de Apel Brașov, Secția civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.418 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță, a menținut dispoziția privind respingerea excepțiilor prescripției și a lipsei calității procesuale active și a obligat intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 7.140 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei din apel S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, a declarat recurs, precizând că nu înțelege să critice soluția dată excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale active, dar și că, în ipoteza admiterii recursului, solicită menținerea obligației de plată a cheltuielilor de judecată admise de instanța de fond (13.229,17 lei) și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs.

În motivare, a susținut că instanța de apel nu a argumentat înlăturarea temeiurilor de drept în baza cărora prima instanță a admis acțiunea - Legea nr. 350/2001 și Legea nr. 50/1991, dând o interpretare proprie apelului, cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material reținute în mod corect de tribunal.

Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut fapta ilicită a Unității Administrativ Teritoriale, respectiv emiterea în anul 2005 a unui certificat de urbanism care atestă o situație neconformă P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, reținute de judecătorul fondului, omițând însă că tribunalul a reținut și incidența art. 30, 32 și 33 din Ordinul pentru aplicarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 29 alin. (1), art. 30 alin. (3), art. 32 alin. (1) și art. 33 alin. (1) din Ordinul sus-menționat și a subliniat că instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a acestora, deși tribunalul le-a avut în vedere la pronunțarea soluției.

De asemenea, a arătat că instanța de prim control judiciar, pornind de la definiția termenilor de „intravilan” și „extravilan”, a conchis în mod eronat că „din analiza comparativă a acestor noțiuni reiese cu evidență că diferența dintre intravilan și extravilan o constituie posibilitatea realizării de construcții, ambele categorii de terenuri fiind cuprinse în limita administrativ teritorială a unității de baza”.

În opinia recurentei, separat de faptul că aceste motive sunt străine de natura cauzei, semnificația acestor termeni nefiind invocată nici chiar de apelantă, abordarea este una greșită, atât timp cât diferența dintre intravilan și extravilan o poate defini doar un expert în construcții.

A subliniat recurenta că instanța de apel a dat o interpretare greșită acțiunii, în scopul înlăturării răspunderii intimatei, deși a reținut că există fapta ilicită și că aceasta a fost săvârșită de Unitatea Administrativ Teritorială B.

În acest sens, a arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite săvârșite de intimată, constând în emiterea, la momentul la care a achiziționat terenul în suprafață de 46.500 mp, a unui certificat de urbanism în care s-a menționat în mod greșit, contrar P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv și dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 29 din Anexa nr. 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, că terenul este situat în intravilan. Astfel, a solicitat diferența dintre suma pe care a plătit-o și cea pe care ar fi trebuit să o plătească, în măsura în care intimata și-ar fi îndeplinit atribuțiile și ar fi emis un certificat de urbanism în care se specifica în mod corect că terenul este situat în extravilan, fiind de notorietate faptul că există o diferență de preț în raport cu statutul de teren aflat în intravilan sau în extravilan.

Or, instanța de apel și-a motivat soluția reținând că ,,din motivarea cererii de chemare în judecată și din prevederile legale precizate reiese că această diferență de valoare este generată de imposibilitatea legală a realizării de construcții pe terenuri extravilane, respectiv pe terenul cumpărat”.

Potrivit susținerilor recurentei, această motivare este contradictorie, în condițiile în care curtea de apel reținuse deja existența faptei ilicite constând în emiterea în anul 2005 a unui certificat de urbanism care atestă o situație neconformă P.U.G.-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr. 1943/2001, reținute de judecătorul fondului, dar și faptul că nu se poate pune în sarcina reclamantei obligația de a face alte verificări cu privire la regimul juridic al terenului, în afară de certificatul de urbanism emis de autoritatea competentă.

Mai mult, a arătat că motivarea contradictorie a hotărârii atacate reiese și din împrejurarea că, după ce a reținut că regimul juridic al terenului este cel prevăzut în certificatul de urbanism, neputându-se efectua alte verificări faptice, curtea de apel a apreciat că împrejurarea că terenul este fâneață, fiind amplasat pe vârful unui deal parțial împădurit, departe de orice zonă construită, trebuia să îi fie cunoscută intimatei-reclamante la data cumpărării terenului, independent de orice faptă a apelantei-pârâte.

A arătat recurenta că în mod contradictoriu și fără legătură cu cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, instanța de apel și-a argumentat soluția pornind de la posibilitatea reală de a realiza construcții pe terenul achiziționat, în condițiile în care, prin demersul judiciar inițiat, urmărește recuperarea diferenței dintre prețul plătit pentru un teren care, în realitate, era situat în extravilan și prețul pe care l-ar fi plătit în condițiile în care din certificatul de urbanism ar fi rezultat regimul juridic real al imobilului.

În acest context, a evocat și concluziile expertizei topo, în sensul că terenul nu se putea afla în intravilan în anul 2005 și nu era cuprins în U.T.R. 36 nici în anul 2017, nici la momentul emiterii certificatului de urbanism din anul 2005, astfel că, raportat la amplasamentul imobilului, certificatul de urbanism eliberat în 2005 a fost încadrat greșit.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, reținând în mod nelegal că prejudiciul invocat nu este unul actual, produs efectiv la momentul cumpărării și nici unul viitor cert, venit în prelungirea unei stări de fapt existente la momentul faptei ilicite, întrucât ceea ce se pretinde în speță este doar o posibilitate ipotetică a intimatei de a-i plăti vânzătoarei un preț mai mic pentru același teren, cu privire la care ambele părți, în momentul negocierii și stabilirii prețului aveau reprezentarea amplasamentului real și a caracteristicilor (întindere, contur, vecinătăți, lipsa căilor de acces, a utilităților etc.), precum și a faptului că nu era construibil, cel puțin temporar, și că încetarea acestei interdicții era incertă ca moment și realizare.

Or, atât Codul civil de la 1864, cât și noul Cod civil consacră principiul reparării integrale a prejudiciului.

Curtea de apel a ignorat însă faptul că a plătit 174.000 euro, un preț corect pentru un teren situat în intravilan, în condițiile în care cu totul altul ar fi fost prețul pieței, dacă terenul era vândut ca unul situat în extravilan.

A subliniat recurenta că aceasta este abordarea corectă care se impune a fi analizată în cadrul răspunderii civile delictuale și că, în speță, și-a demonstrat pe deplin prejudiciul suferit, care, contrar celor reținute de instanța de apel, este unul cert.

De asemenea, a susținut că în mod greșit a apreciat curtea de apel că nu se poate stabili nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, care ar consta în diferența de preț dintre un teren construibil și unul neconstruibil, atât timp cât intimata era obligată să emită certificatul de urbanism în conformitate cu situația reală a terenului, pe baza documentațiilor urbanistice, care existau la momentul acela.

În final, a susținut că instanța de apel a încălcat orice principiu al ordinii de drept atunci când a reținut că fapta ilicită nu a fost săvârșită cu vinovăție, în condițiile în care în anul 2005 existau norme clare în materia emiterii certificatului de urbanism, norme legale care au fost încălcate grav, cu vinovăție, de intimată, iar fapta acesteia i-a creat un prejudiciu grav, deoarece a achitat un preț vădit mai mare pentru teren.

A subliniat recurenta că, în contra celor reținute de curtea de apel, în speță sunt îndeplinite toate condițiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei, astfel că se impune admiterea căii de atac.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.

La 31.10.2019, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă și a declarat recurs incident.

În motivarea recursului incident, a arătat că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost respinsă în mod greșit de prima instanță, soluție menținută de instanța de apel printr-o interpretare și aplicare greșită a prevederilor art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora reclamanta ar fi trebuit să promoveze acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999 C.civ. în termen de 3 ani, termen care ar fi început să curgă de la momentul la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Astfel, regula menționată se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă și anume, pe de o parte momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă propus de reclamantă sau, după caz, de pârât, iar pe de altă parte momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Or, în speță, momentul obiectiv la care reclamanta trebuia ori putea să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea este reprezentat de data încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 8.07.2005, dată de la care putea în mod obiectiv să verifice situația juridică a terenului în calitate de proprietar al acestuia, cu minime diligențe ce se cuvin a fi efectuate de orice cumpărător de bună-credință (verificarea istoricului de proprietate, identificarea faptică a terenului, chiar prin expertize de specialitate, având în vedere poziționarea acestuia cât și faptul că acest teren figura încă din 2005 ca fiind „fâneață”, verificarea dacă terenul este sau nu ocupat de construcții sau se află în posesia unor terți etc). Față de acest moment, este evident că s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani în care reclamanta era îndreptățită să formuleze acțiunea introductivă.

De asemenea, a arătat că în ipoteza în care instanța de judecată ar aprecia că momentul dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra terenului nu constituie momentul obiectiv de la care aceasta putea sau trebuia să cunoască pretinsa pagubă și pe cel care răspunde de ea, se poate constata că la momentul întocmirii documentației tehnice de ridicare topografică din august 2009 de către expertul ing, topo. C. (ocazie cu care măsurătorile au fost incluse în sistemul național de proiecție stereografic 1970), în vederea obținerii autorizației de construcție, reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască regimul juridic al terenului.

În acest context, a arătat că instanța de apel însăși a reținut că „greșita indicare a amplasamentului, deci greșita localizare a terenului a fost demonstrată abia ulterior, în anul 2009 și anume printr-o altă lucrare de specialitate.”

Prin urmare, indiferent la care dintre cele două momente obiective de la care începe să curgă termenul de prescripție s-ar face evaluarea, acțiunea formulată la data de 14.03.2016 este prescrisă.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în mod eronat a validat instanța de apel raționamentul tribunalului, reținând existența faptei ilicite, prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 29 din Anexa 1 a Ordinului M.L.P.T.L. nr.1943/2001.

A subliniat această recurentă în apărare față de recursul principal că, pentru a obține o despăgubire integrală, justă și echitabilă, cel prejudiciat trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecința săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite de către persoana împotriva căreia se îndreaptă. Numai în aceste condiții fapta ilicită declanșează mecanismul antrenării obligației de despăgubire a persoanei responsabile. Or, în speță, presupusa faptă ilicită ce ar consta în emiterea certificatului de urbanism nr. 196/15.04.2005, prin care s-ar fi indicat la regimul juridic al terenului că acesta este situat în intravilanul municipiului B., nu există.

Astfel, potrivit art. 6 din Legea 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, certificatul de urbanism este un act de informare prin care autoritățile competente fac cunoscute solicitantului informațiile privind regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate și aprobate potrivit legii. Legalitatea unui act se verifică însă în raport cu dispozițiile legale în vigoare, iar nu cu mențiunile altui act emis de autoritatea publică.

În acest context, a susținut că din probatoriul administrat în cauză rezultă că stabilirea regimului juridic al terenului în intravilanul municipiului B. nu este rezultatul unei erori a Unității Administrativ Teritoriale B., ci a documentației tehnice depuse de solicitantul certificatului de urbanism și a planșei de încadrare zonă scara 1:25000, respectiv proprietarul de la acel moment al terenului.

Astfel, certificatul de urbanism din anul 2005 a fost emis în conformitate cu documentațiile de urbanism aprobate la acel moment, inclusiv prin raportare la P.U.G. aprobat prin H.C.L. nr. 23/22.02.2001, fără efectuarea de măsurători suplimentare, care nu erau obligatorii.

Or, singurul argument pentru care reclamanta apreciază că emiterea certificatului de urbanism în anul 2005 reprezintă o faptă ilicită este reprezentat de faptul că prin noul certificat de urbanism emis în anul 2015, chiar la solicitarea acesteia, regimul juridic al terenului este diferit de cel din anul 2005, respectiv acesta figurează în extravilanul municipiului B., fără a avea însă în vedere că eliberarea unui astfel de certificat se face de către autoritate în baza documentației depuse de către solicitant, documentație diferită de cea din anul 2005.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

La 21.11.2019, S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar D., a răspuns la întâmpinare și a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a arătat că în speță sunt incidente dispozițiile Codului de procedură civilă de la 1865, a solicitat ca recursul incident să fie calificat ca fiind unul principal și a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității acestuia.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă, cererea de calificare a recursului incident ca fiind unul principal și excepția inadmisibilității recursului incident; a admis în principiu recursurile și s-a stabilit termen pentru soluționare în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C.proc.civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursurile, urmând ca în considerentele care urmează să răspundă criticilor de nelegalitate formulate de părți, analizând prioritar recursul principal, chiar dacă recursul incident deduce instanței de recurs nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, dat fiind caracterul subsecvent al acestuia.

Astfel, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a criticat decizia arătând că aceasta s-a fundamentat pe aspecte străine celor reținute de prima instanță de fond. S-a arătat, în esență, că instanța de apel a dat o interpretare proprie apelului, fără a fundamenta excluderea de la aplicare a dispozițiilor legale reținute de prima instanță în soluționarea cauzei.

Instanța de recurs arată că apelul are efect devolutiv, conform dispozițiilor art. 476 - 477 C.proc.civ., provocând o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.

Astfel, apelul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B., limitat la aspectele indicate expres sau implicit de către apelant, a provocat o devoluțiune asupra întregii cauze, iar instanța de apel nu era, în aceste condiții, legată de statuările în fapt și în drept ale primei instanțe, realizând, așadar, o nouă judecată de fond a întregii cauze. Pe aceste premise, instanța de apel, evocând fondul, nu avea obligația de se conforma celor statuate de prima instanță, ci doar pe aceea de a rejudeca pricina în limitele devoluțiunii stabilite prin cererea de apel.

Se mai cuvine subliniat, în acest context, că deși recurenta a susținut că prin apel nu s-a criticat temeiul de drept pentru care prima instanță a admis acțiunea, iar curtea de apel a reținut că apelanta a săvârșit o faptă ilicită, totuși, prin considerentele deciziei criticate, instanța de apel a expus considerente care nu au legătură cu cauza, în scopul justificării schimbării primei hotărâri și exonerării de răspundere a UAT B.

Nici criticile formulate din această perspectivă nu sunt fondate. Temeiul acțiunii promovate a rămas stabil pe tot parcursul procesului în fața instanțelor devolutive și l-a reprezentat răspunderea civilă delictuală a UAT B. pentru emiterea în anul 2005 a unui certificat de urbanism care nu a corespuns documentațiilor de urbanism și planurilor de amenajare a teritoriului aprobate în condițiile legii. În acest sens, reclamanta a imputat pârâtei că certificatul de urbanism emis în anul 2005 a identificat în mod greșit terenul cumpărat de reclamantă ca fiind situat în intravilanul localității, deși, în realitate, acesta era un teren situat extravilan, astfel cum s-a constatat în anul 2015, când aceeași pârâtă a emis un nou certificat de urbanism.

Împrejurarea că, în acest context, instanța de apel a analizat în cuprinsul deciziei diferența dintre intravilanul și extravilanul localității conchizând că, în mod esențial, aceasta constă în posibilitatea realizării construcțiilor pe aceste tipuri de terenuri, nu a influențat soluția pronunțată, dar mai ales nu a contrazis statuările primei instanțe în ceea ce privește constatarea caracterului ilicit al faptei pârâtei.

Instanța de apel a subliniat cu claritate că săvârșirea de către apelanta UAT B. a unei fapte ilicite a fost dovedită în cauză și constă în emiterea unui certificat de urbanism în anul 2005 care atestă o situație neconformă PUG-ului aprobat la momentul respectiv, contrar dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 și art. 29 din Anexa 1 a Ordinului MLPTL nr. 1943/2001.

Deși recurenta S.C. A. S.R.L. impută instanței de apel o lipsă de coerență în raționament și o motivare plină de contradicții a deciziei recurate, determinată de împrejurarea că, deși s-a stabilit că există o faptă ilicită, totuși, acțiunea în răspundere a fost considerată nefondată, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nu infirmarea faptei ilicite a fost fundamentul soluției, ci cu totul o altă împrejurare, necontestată de partea litigantă.

În acest sens, instanța de apel a arătat că, deși prin certificatul de urbanism s-a relevat că acesta intră in categoria terenurilor situate intravilan, atât în cuprinsul acestui act, cât și în contractul de vânzare încheiat de reclamantă cu o terță parte - având ca obiect terenul, s-a menționat existența unei interdicții temporare de construire, până la elaborarea unui P.U.Z. sau P.U.D., interdicție care avea caracter clar exprimat, fără un termen determinat. În acest context, instanța de apel a subliniat că, autonomă în raport cu mențiunea aflată în certificatul de urbanism referitoare la situarea terenului în intravilanul localității B., intimata cunoștea interdicția de construire care nu era imputabilă pârâtei, astfel încât reclamanta a avut, prin achiziția terenului, doar șansa de a construi și de aceea, prejudiciul încercat, în această privință, nu are caracter cert.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte arată că nu este nici confuză și nici contradictorie motivarea instanței de apel care, în realitate, nu a contrazis statuările primei instanțe în privința erorilor comise de autoritatea administrativă la emiterea certificatului de urbanism considerat ca element material al faptei ilicite. Prin devoluțiunea întregii cauze, însă, în apel s-a reținut un element suplimentar care, fără a contrazice caracterul ilicit al faptei, a arătat că reclamanta nu a avut în mod originar dreptul de construire, așa încât prejudiciul generat de acest fapt nu poate fi considerat ca o consecință directă și determinată.

Nu este, de asemenea, fondată critica recurentei S.C. A. S.R.L. referitoare la motivarea contradictorie a deciziei, abordată comparativ, în planul excepției prescripției extinctive, cu cel al fondului.

În acest sens, instanța de apel a statuat că emiterea certificatului de urbanism este în responsabilitatea autorității administrative, ca singură autoritate îndrituită să ateste regimul juridic al unui teren din perspectiva regulilor generale de urbanism, nicio responsabilitate neputând fi transferată, în acest domeniu, solicitantului acestui act și astfel a stabilit că fapta de a fi emis un act care atestă situații neconforme realității este ilicită și plasată în responsabilitatea pârâtei. Aceste statuări nu sunt în contradicție cu constatările ulterioare ale aceleiași instanțe care, evocând interdicția de construire cunoscută cumpărătorului, menționată atât în certificatul de urbanism, cât și în contractul de vânzare, a arătat că prejudiciul determinat de imposibilitatea de construire nu este cert, în legătură indisolubilă cu faptul ilicit, atâta vreme cât, cunoscând aceste împrejurări, nu este cert că la încheierea contractului, reclamanta ar fi plătit un preț diminuat la cumpărarea terenului.

În alte cuvinte, analizând elementele răspunderii, instanța de a apel a stabilit prioritar existența faptei ilicite, iar, succesiv, a analizat alte elemente ale răspunderii civile, prejudiciul și legătura cauzală, stabilind, pentru fiecare dintre aceste elemente, concluzii particulare, reflectate coerent în planul deciziei.

După un lung expozeu explicativ al noțiunilor terminologice cu care se operează tehnic în cauză și după o reconsiderare a probelor, aspecte care excedează analiza de nelegalitate la care se delimitează examinarea căii extraordinare de atac, recurenta a arătat printr-un alt motiv de recurs că instanța de apel a încălcat norme de drept material pronunțând decizia recurată.

În acest sens, recurenta a arătat că s-a comis o încălcare a normelor de drept atunci când instanța de apel a constatat că „terenul cumpărat de reclamantă este fâneață (...) departe de orice zonă construită (...) acest amplasament și caracteristicile terenului trebuiau să îi fie cunoscute intimatei la data cumpărării terenului (...)”, dar și atunci când a statuat că prejudiciul invocat de intimată nu este unul actual, produs efectiv la momentul cumpărării, dar nici unul viitor cert, venit în prelungirea unei stări de fapt existente la momentul faptei ilicite, întrucât ceea ce se pretinde este doar posibilitatea ipotetică de a fi plătit un preț mai mic, deoarece, în esență, acest prejudiciu, echivalent unei șanse, nu are caracter cert.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că, de asemenea, nu sunt proprii recursului și nu reprezintă motive apte să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurentului legată de soluția recurată, de modul în care instanța de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În fine, ultimul set de critici formulate de recurenta-reclamantă solicită instanței supreme aprecierea necesității reevaluării probelor - critici care nu vor fi examinate, pentru considerentele mai sus explicate - dar și împrejurarea că în mod greșit instanța de apel a considerat că reclamanta a pierdut doar o șansă, care nu se circumscrie noțiunii de prejudiciu cert, în condițiile în care aceasta pierdere nu a survenit ca urmare a faptului ilicit, ci a fost o împrejurare preexistentă, cunoscută cumpărătorului.

Din acest punct de vedere, în măsura în care reclamanta a solicitat prin acțiunea în despăgubiri repararea prejudiciului patrimonial cert determinat de diferența dintre prețul plătit efectiv și prețul pe care l-ar fi plătit dacă ar fi cunoscut situația urbanistică a terenului, în considerarea normelor de drept incidente prin raportare la data faptei ilicite, Înalta Curte arată că instanța de apel a caracterizat corect caracterul incert, deci nereparabil, al prejudiciului.

Condiția certitudinii prejudiciului, caracterul său cel mai important, se identifică în posibilitatea ca existența lui actuală să fie sigură și posibil a fi determinată. Pe aceste premise, instanța de apel a stabilit corect că nu este cert prejudiciul care semnifică o posibilitate abstractă, o șansă viitoare a reclamantei care depinde de factori externi și neinfluențabili de vreuna dintre părți, dar și că acest prejudiciu nu poate fi plasat în responsabilitatea pârâtei.

Dincolo de aceste considerente, instanța arată că toate celelalte aspecte sesizate de recurentă nu reprezintă decât o reinterpretare a stării de fapt, bazată pe o evaluare proprie a probelor, propusă spre validare instanței de recurs, chestiuni care nu vor fi examinate.

Astfel pe baza celor reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că motivele recursului reclamantei, examinate în limitele încadrării lor în motivele de casare prevăzute de lege, sunt în totalitate nefondate și vor fi înlăturate.

Examinând recursul incident, Înalta Curte constată că acesta s-a fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fiind îndreptat asupra deciziei date de instanța de apel cu privire la excepția prescripției ridicate de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B., dar și asupra unei părți a considerentelor hotărârii, referitoare ca caracterul ilicit la faptei UAT B. de a fi emis certificatul de urbanism, considerat ca element material al faptei ilicite.

Printr-un prim motiv de recurs pârâta a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, art. 8 alin. (1) raportat la art. 3 alin. (1) teza I din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În opinia recurentei, acțiunea reclamantei a fost promovată după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, deoarece aceasta, în raport cu natura cererii promovate, a cunoscut ori trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea la momente clar determinate, anterioare datei emiterii celui de-al doilea certificat de urbanism, având nr. 84/2015.

Astfel, recurenta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. a pretins că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 8 iulie 2005 reclamanta putea, în mod obiectiv, să verifice situația juridică a terenului, cu diligențe minime, cum ar fi verificarea istoricului de proprietate, chiar prin expertize de specialitate. Oricum, chiar dincolo de acest moment, cunoașterea situației reale a regimului urbanistic al terenului a fost accesibilă reclamantei în luna august a anului 2009, când a solicitat și obținut efectuarea unei expertize topometrice, în scopul inițierii demersurilor de obținere a autorizației de construire pe terenul în cauză.

Întrucât disputa nu poartă asupra naturii ori duratei termenului de prescripție și nici asupra modului de interpretare a art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța de recurs sesizează că motivul de recurs vizează aplicarea legii, a modului în care curtea de apel a stabilit, în aplicarea acestor dispoziții, începutul prescripției, plasându-l la o dată ulterioară celei considerate de recurentă.

Pe aceste premise, recurenta a considerat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deoarece a ignorat două momente obiectiv determinate la care, cu diligențe minime, cumpărătorul - reclamanta S.C. A. S.R.L. - putea cunoaște situația reală a terenului, sub aspectul regimului său urbanistic.

Aceste critici nu sunt fondate. Instanța de apel a verificat, pe baza probelor cauzei, îndeplinirea obligațiilor de diligență cerute de lege titularului dreptului material la acțiune în ce privește posibilitatea cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de aceasta, ca moment al debutului cursului prescripției.

În acest sens a statuat că situația juridică a terenului a fost verificată de cumpărător anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare prin consultarea extrasului de carte funciară și prin solicitarea certificatului de urbanism pe care pârâta l-a emis anterior cumpărării, dar și că verificarea istoricului de proprietate era redundantă. Instanța de apel a reținut că în condițiile eliberării actelor anterior menționate - care prezumă corectitudinea datelor consemnate în cuprinsul lor - reclamanta și-a îndeplinit obligațiile de diligență și că o informație concludentă în sensul clarificării regimului urbanistic al terenului nu ar fi putut fi obținută, oricum, nici prin verificări faptice și nici prin efectuarea unor expertize anterior sau ulterior cumpărării, în anul 2009. A mai reținut instanța de apel că nu se poate reține cumpărătorului încălcarea obligațiilor de diligență prin neconsultarea planului de urbanism general la nivelul localității, elaborat în anul 2000, o asemenea sarcină fiind considerată nejustificată.

Acestea fiind concluziile instanței de apel asupra aprecierii îndeplinirii obligațiilor de diligență impuse cumpărătorului unui teren, în măsura în care recurenta propune doar o reinterpretare a acestor constatări, fără a decela în ce a constat ignorarea, de către instanța de fond, a modului în care aceste constatări au condus la aplicarea greșită a normelor legale incidente, Înalta Curte arată că motivul de casare evocat va fi înlăturat, fiind nefondat.

Un al doilea motiv al recursului vizează nelegalitatea considerentelor instanței de apel referitoare la menținerea constatărilor privind caracterul ilicit al faptei UAT B. de a fi emis certificatul de urbanism nr. 196/15.04.2005, act în care s-a indicat la rubrica referitoare la regimul juridic al terenului faptul că acesta este situat în intravilanul municipiului B.

În susținerea acestui motiv de recurs, Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. a arătat că actul în discuție a fost emis în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice și ale regulamentelor aferente acestora ori ale planurilor de amenajare a teritoriului, după caz, avizate și aprobate potrivit legii. În acest sens, actul emis de UAT B. este un act legal întocmit, în acord cu dispozițiile legale în vigoare la data emiterii sale, sens în care nu se poate afirma că acesta are caracter prejudiciabil prin comparație cu un act emis mult mai târziu, după ce măsurătorile topografice au fost refăcute într-un sistem actualizat, performant. Recurenta a mai afirmat că emiterea certificatului de urbanism nu este rezultatul unor erori imputabile sieși, că datele cuprinse în acest act s-au bazat pe documentația tehnică înaintată de solicitant și prin raportare la PUG aprobat prin HCL nr. 23/22.02.2001.

Într-un prim considerent Înalta Curte arată că nu a constituit obiect al disputei litigioase nelegalitatea actului emis de Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. - certificatul de urbanism nr. 196/15.04.2005 - ci împrejurarea că anumite constatări cuprinse în acest act erau eronate și nu corespundeau situației juridice reale, situație a cărei verificare intra în competența și responsabilitatea pârâtei, așa cum trasează Normele Metodologice emise în aplicarea Legii nr. 50/1991.

În aceste limite, instanța de apel a statuat că prin Ordinul nr. 1943/2001 emis de MLPTL s-a stabilit că autorității emitente a certificatului de urbanism îi revine responsabilitatea verificării conformității datelor cuprinse în actele eliberate cu prevederile documentațiilor de urbanism, a planurilor de amenajare a teritoriului, verificări care sunt realizate prin structurile de specialitate din cadrul unităților administrative. S-a mai subliniat că, deși erorile din cuprinsul actului administrativ nu au fost săvârșite cu intenție, totuși pârâta este singura entitate responsabilă pentru lipsa oricăror concordanțe existente între documentațiile de urbanism și situația reală existentă.

Înalta Curte subliniază că nicio critică dintre cele deduse pentru susținerea acestui ultim motiv de recurs nu evocă încălcarea ori aplicarea greșită a unei dispoziții legale, ci reprezintă o reiterare a argumentelor proprii circumscrise contextului de fapt al emiterii actului administrativ, considerat ca element al faptei ilicite. Or, în aceste condiții, în lipsa unor argumente care să releve încălcarea sau aplicarea greșită, în judecata apelului, a unor dispoziții de drept material, reevaluarea circumstanțelor de fapt considerate relevante la momentul emiterii actului administrativ nu se integrează controlului de legalitate realizat în recurs și nu vor fi analizate.

În concluzie, în baza considerentelor prezentate în cuprinsul acestei decizii, în condițiile art. 496 C.proc.civ., recursurile promovate de S.C. A. S.R.L. și Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul B. au fost respinse ca nefondate, soluție care înglobează și cererile accesorii formulate referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, conform art. 453 alin. (1) C.proc.civ.