ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1085/2020

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Vâlcea, în ședința publică din data de 28 ianuarie 2019 a invocat, din oficiu, excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe sub nr. x/2019.

Prin Sentința civilă nr. 764 din 8 mai 2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența materială de soluționare a cauzei formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Pitești, Ministerul Justiției și Tribunalul Vâlcea, în favoarea Curții de Apel București.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 407 din 5 septembrie 2019, a admis excepția necompetenței materiale și teritoriale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, a constatat intervenit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții, în calitate de personal auxiliar de specialitate și de personal contractual în cadrul Judecătoriei Horezu, solicită calcularea majorării salariale de 25% de la 01 ianuarie 2018 prin includerea în salariu a cotei de contribuții transferată de la angajator la angajat, respectiv plata diferențelor rezultate din recalculare și includerea acestor majorări în decizii de salarizare.

Deci, reclamanții nu contestă modalitatea de determinare a drepturilor salariale, nu contestă decizii sau alte asemenea acte administrative prin care, în aplicarea legii, sunt sau nu recunoscute anumite drepturi pretinse.

Înalta Curte constată că nu sunt incidente speței prevederile art. 7 din cap. VIII din anexa V la Legea nr. 153/2017, prezenta cauză fiind un veritabil litigiu de muncă, în căderea instanței de conflicte de muncă de la domiciliul reclamanților, potrivit prevederilor art. 208 din Legea nr. 62/2011, dar și art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 și art. 269 din Legea nr. 53/2003.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul Judecătoriei Horezu, context în care s-a reținut incidența prevederilor art. 127 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții B. și A. și pârâții Tribunalul Vâlcea, Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești, în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2020.

GGC - CL