Decizia nr. 354/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — conflict de competență

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă la 11 aprilie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Argeș, Curtea de Apel Pitești, Ministerul Justiției, Tribunalul București și Curtea de Apel București a solicitat următoarele: - obligarea pârâtului Ministerul de Justiție să comunice instanței de judecată și Curții de Apel Pitești nivelul maxim, la nivelul autorității judecătorești, al indemnizație de încadrare și nivelul maxim al sporurilor pe categorii de personal; - obligarea pârâților la calculul drepturilor salariate și acordarea lor pentru viitor, pentru reclamanta încadrată la Judecătoria Pitești din circumscripția Curții de Apel Pitești, pentru perioada 9 aprilie 2015 - 31 august 2016 și 1 septembrie 2016 - 31 decembrie 2016, încadrată la Judecătoria Sectorului 2 București din circumscripția Curții de Apel București, cu luarea în considerare a maximului nivelului de salarizare (venitului) la nivelul autorității judecătorești pe fiecare funcție, categorie de personal, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție și/sau în specialitate (la nivelul național) și care să includă și majorările de 2%, 5% și 11% conform prevederilor Legii nr. 71/2015; - obligarea pârâților la plata diferențelor salariale de la data de 9 aprilie 2015 (data apariției Legii nr. 71/2015), actualizate cu rata inflației; - obligarea pârâților la plata dobânzii legale de la data când ar fi trebuit achitate drepturile până la plata acestora.

Prin sentința nr. 1519 din 1 octombrie 2018, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut că, prin capetele principale ale acțiunii, reclamanta a solicitat comunicarea de către pârâtul Ministerul Justiției a nivelului maxim de salarizare și obligarea pârâților la calcularea și acordarea a maximului nivelului de salarizare. La stabilirea competenței de soluționare a cauzei, instanța s-a raportat și la calitatea părții reclamante de personal auxiliar în circumscripția Curții de Apel Pitești, iar ulterior a Curții de Apel București, precum și la dispozițiile legale în materia salarizării acestei categorii de personal, reținând în consecință că revine Curții de Apel București competența materială de soluționare a cauzei. Instanța a avut în vedere, în acest sens, art. 7 din cap. VIII al anexei VI la Legea nr. 284/2010 potrivit căruia Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal este competentă material să soluționeze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale, dispoziții similare regăsindu-se și în art. 11 din O.U.G. nr. 83/2004, precum și în actuala lege a salarizării unitare. În acest sens, s-a constatat că potrivit acestor dispoziții, personalul salarizat, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, iar împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Prin sentința nr. 334 din 31 ianuarie 2019, Curtea de București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale și, constatând existența unui conflict negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Prin decizia nr. 3112 din 6 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a constatat că nu există conflict negativ de competență, întrucât nu au existat declinări de competență reciproce între instanțe, cauza fiind trimisă la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. Pe rolul acestei instanțe dosarul a fost înregistrat la data de 20 august 2019. La termenul de judecată din 15 octombrie 2019, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale prin raportare la prevederile art. 127 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 5599 din 16 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. În considerentele acestei sentințe, instanța a reținut că litigiul dedus judecății este unul specific dreptului muncii, întrucât are ca obiect plata unor drepturi salariale, iar celelalte capete de cerere sunt accesorii, împrejurare în care s-a constatat că, în speță, competența teritorială aparține, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii, coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamanta. Însă, s-a reținut că aceste texte de lege reprezintă norme generale privind competența teritorială în materia litigiilor de muncă, în vreme ce art. 127 din C. proc. civ. cuprinde dispoziții speciale în ceea ce privește litigiile, inclusiv cele de muncă, formulate de magistrați, asistenți judiciari, grefieri. În consecință, având în vedere că reclamanta este grefier la Tribunalul București, anterior fiind grefier arhivar la Judecătoria Sectorului 2 București, unul dintre pârâți este chiar Tribunalul București, iar altă pârâtă este instanța în grad superior Tribunalului București, respectiv Curtea de Apel București, în conformitate cu dispozițiile art. 127, precum și decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanței supreme la 29 noiembrie 2019: Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, pentru următoarele considerente: În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică. Cererea de chemare în judecată are ca obiect plata unor drepturi salariale restante, fiind dedus judecății un conflict de muncă, prin care reclamanta, în calitate de grefier - personal auxiliar de specialitate și conex a solicitat obligarea pârâților Tribunalul Argeș, Curtea de Apel Pitești, Ministerul Justiției, Tribunalul București și Curtea de Apel București la plata drepturilor salariale, competența materială revenind în primă instanță tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social. Astfel, se reține că reclamanta A. a îndeplinit funcția de grefier arhivar la Judecătoria Pitești, aflată în raza Curții de Apel Pitești, în perioada 1 noiembrie 2010 - 31 august 2016, iar începând cu 1 septembrie 2016 reclamanta a fost transferată la Judecătoria Sectorului 2 București. Ulterior, reclamanta a funcționat ca grefier arhivar la Tribunalul București, secția penală, așa cum reiese din decizia nr. 423 din 25 iunie 2018 emisă de Președintele Curții de Apel București, aflată la dosarul Tribunalul Dâmbovița. Se constată că, în cauză, calitatea reclamantei de personal de specialitate și conex în justiție, sub aspectul competenței teritoriale, atrage incidența dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., în limitele declarate constituționale prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 pronunțată de Curtea Constituțională. Prin decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată, în calitate de parte reclamantă/pârâtă. În acest sens, se arată în considerentele deciziei, la punctul 47: "În continuare, Curtea reține că, prin aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, și nu și la ipoteza la care instanța de judecată ar avea această calitate, dispozițiile legale nu își ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanță imparțială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanța competentă să îi judece cauza și nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calității de judecător a părții pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanța de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opțiune părții reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acțiuni de competența de soluționare a instanței la care acesta își desfășoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privința modului de soluționare a litigiului tocmai de colegii acestuia." Înalta Curte reține că dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție (pct. 50), iar "art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. se bucură în continuare de prezumția de constituționalitate, permițând, în mod rezonabil, calificarea noțiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât și instanța de judecată - lato sensu". Calitatea de grefier a reclamantei, precum și calitatea de parte în proces a Tribunalului Argeș, Curții de Apel Pitești, Tribunalului București și Curții de Apel București, determină incidența textului de lege care reglementează competența facultativă, respectiv art. 127 alin. (1) C. proc. civ. În aceste condiții, competența de soluționare a cauzei revine uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi competentă, potrivit legii. Reclamanta s-a adresat Tribunalului Dâmbovița, aceasta fiind opțiunea cu privire la instanța de același grad aflată în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate Curții de Apel Pitești și Curții de Apel București, în arondarea cărora se află Judecătoria Pitești și Tribunalul București, determinând astfel competența teritorială exclusivă în soluționarea acțiunii. Prin urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ. și cu respectarea deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, Înalta Curte urmează a stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.