ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1436/2019

Ședința publică din data de 24 septembrie 2019

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 02.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE. au chemat în judecată pe pârâta FF. S.A., solicitând constatarea ca fiind abuzive și declararea nulității absolute a clauzelor cuprinse în contractele de credit încheiate de fiecare dintre aceștia cu pârâta în privința clauzelor referitoare la comisionul de acordare, precum și la posibilitatea băncii de a modifica dobânda unilateral.

Prin hotărârea din 12.09.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2013, a fost disjunsă cererea reclamantelor L. și Q., prin care au solicitat constatarea caracterului abuziv a clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x/30.01.2007 și în contractul nr. x/01.08.2007 încheiate între părți, referitor la comisionul de acordare, la posibilitatea băncii de a modifica dobânda unilateral, restituirea sumelor încasate în baza clauzelor menționate și a dobânzii legale aferente.

Prin sentința civilă nr. 7343 din 21 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantele L. și Q., în contradictoriu cu pârâta S.C. FF. S.A., a constatat caracterul abuziv și a declarat nulitatea absolută a clauzei 1.3 lit. b) privind comisionul de acordare, precum și a clauzei din art. 5.1. teza potrivit căreia "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale" și a dispus restituirea sumei percepute cu titlu de comision de acordare, precum și dobânda legală aferentă de la data perceperii până la data restituirii.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta S.C. FF. S.A., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, la 22 iunie 2017.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă, prin decizia civilă nr. 139A din 25 ianuarie 2018, a admis apelul formulat de apelanta FF. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7343 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatele L. și Q.. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3.b) din contractul nr. x/30.01.2007 și art. 1.3.a) din contractul nr. x/01.08.2007 și cererea de restituire a sumelor achitate în baza acestor clauze. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost obligată intimata L. la plata către apelantă a sumei de 1392,99 RON și intimata Q. la plata către apelantă a sumei de 1929,82 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 139A din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs pârâta S.C. FF. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține, în esență, că în mod nelegal instanța de apel nu a respins cererea reclamantei Q., cu privire la clauzele de la art. 5.1 din contractul de credit, ca lipsită de un interes actual, fiind încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ.

Cu privire la motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă apreciază că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut faptul că prevederile art. 5.1. din contractul de credit nr. x/30.01.2007 încheiat de reclamanta L. ar avea un caracter abuziv. În esență, arată că sub acest aspect hotărârea recurată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 4 din Legea nr. 193/2000 și art. 37 și art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Arată că nu a majorat discreționar marja băncii, ci forțată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar și în acord cu prevederile art. 5.1 din contractul de credit mai sus menționat.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1. din contractul de credit nr. x/30.01.2007 nu îndeplinesc condițiile prevăzute de articolul menționat și, prin urmare, nu au un caracter abuziv. Invocă jurisprudența Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, redând considerente reținute în decizii de speță.

De asemenea, arată că în mod nelegal instanța de apel a neglijat efectele Actului adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, în contextul în care prin acest act banca s-a conformat dispozițiilor legale prevăzute în cuprinsul ordonanței și a eliminat posibilitatea băncii de a putea modifica în mod unilateral dobânda bancară.

Cu privire la contractul de credit nr. x/01.08.2007 încheiat de reclamanta Q., recurenta a invocat aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și art. 969 din C. civ. de la 1864, susținând că, în cazul acestui contract de credit, marja băncii a fost modificată (de la 4,2 puncte procentuale pe an la 6,2 puncte procentuale pe an) prin acordul bilateral al părților și nu unilateral de către bancă în baza clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul menționat.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, doar cu privire la motivele de nelegalitate invocate.

Intimatele-reclamante nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 9 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă GG. S.A. (fostă FF. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 139A din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 24 septembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta susține că, în mod nelegal, instanța de apel nu a reținut faptul că cererea reclamantei Q. cu privire la clauza prevăzută la art. 5.1 din contractul de credit era și este lipsită de un interes actual și că, sub acest aspect hotărârea atacată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că prevederile contractuale pretins abuzive nu mai sunt în vigoare, întrucât urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și-a aliniat contractele la dispozițiile acestui act normativ și a eliminat sintagma cuprinsă la art. 5.1 din contractul de credit referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda în funcție de politica băncii.

Contrar acestor susțineri, se reține corecta motivare a instanței de apel prin care se argumentează că, urmare a semnării actului adițional, cererea formulată cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1 din contract nu a rămas fără obiect, având în vedere că această clauză, în forma atacată, a fost în vigoare și a produs efecte o perioadă de timp, banca operând modificări ale dobânzii în temeiul acestei clauze.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, iar susținerea acesteia nu constituie o critică ce ar putea fi circumscrisă motivului de casare invocat.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, referitor la contractul de credit nr. x/30.01.2007 încheiat de reclamanta L., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că prevederile art. 5.1. din contract conform cărora "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale" ar avea un caracter abuziv, sub acest aspect hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În sprijinul acestei critici se invocă faptul că soluția este eronată, deoarece modificarea ratei dobânzii bancare a fost generată de creșterea costurilor de finanțare ale băncii, determinată de un element obiectiv, respectiv fluctuațiile CDS-ului și nicidecum de un element subiectiv al băncii, că modificarea s-a făcut în raport cu clauza de la art. 5.1 din contract, precum și faptul că reclamanta, deși avea posibilitatea legală de a denunța majorarea ratei dobânzii, nu a făcut-o, derulând în continuare relațiile contractuale.

Criticile nu pot fi reținute.

În cauză, contrar susținerilor recurentei-pârâte GG. S.A., în mod corect instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, reținând caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 5.1 din contractul de credit nr. x/30.01.2007 încheiat de reclamanta L., deoarece această clauză nu este exprimată în mod clar și inteligibil, întrucât nu conferă nicio previzibilitate reclamantei asupra majorărilor de care este susceptibilă rata dobânzii.

Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că "Orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiași articol dispune:

"Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

Prin urmare, art. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede două obligații ce incumbă comercianților, și implicit pârâtei, în contractarea cu consumatorii, respectiv obligația pozitivă de transparență și cea negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților."

Așadar, normele enunțate stabilesc criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterul abuziv al clauzelor contractuale: clauzele contractuale nu sunt transparente; clauzele contractuale nu au fost negociate; clauzele contractuale creează un dezechilibru semnificativ.

Obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Astfel, acestea trebuie să fie redactate într-un mod clar și inteligibil, accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Susținerile recurentei-pârâte GG. S.A. care stau la baza justificării nevoii sale de majorare a dobânzii variabile aferente creditelor acordate, ce au avut ca scop acoperirea costurilor de refinanțare de pe piața internațional-bancară generate de creșterea indicatorului CDS, cu referire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contract, nu pot fi primite.

Echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 este unul juridic, iar nu economic.

Instanța de judecată nu poate cerceta echilibrul economic, întrucât nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unor nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Împrejurarea că de esența activității bancare este obținerea de profit, iar acesta este obținut prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate conduce la concluzia că banca poate stipula clauze care să-i permită majorarea dobânzii în funcție de voința sa exclusivă.

Puterea discreționară a băncii de modificare a ratei dobânzii, în lipsa unor criterii clare și inteligibile pe baza cărora consumatorul să poată evalua consecințele economice, este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

În consecință, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci lipsa de transparență în modificarea ratei dobânzii.

Totodată, inserarea unei astfel de clauze, care, coroborată cu posibilitatea pe care banca și-a rezervat-o implicit și în mod intenționat de a se raporta discreționar, fără consultarea prealabilă a împrumutatului și fără acordul acestuia, la oricare din indicii financiari obiectivi, contravine obligației de informare care îi incumbă acesteia.

Faptul că recurenta-pârâtă a procedat la informarea intimatei-reclamante cu privire la modificarea marjei dobânzii și posibilitatea acesteia de a rezilia contractul de credit nu este de natură a exclude incidența prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și a art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectarea obligației de transparență cu privire la dreptul băncii de modificare a ratei dobânzii fiind necesar a rezulta din cuprinsul contractului de credit, deoarece întinderea drepturilor și a obligațiilor trebuie să fie cunoscută sau cel puțin determinabilă încă de la încheierea acestuia, pentru putea fi prevăzute consecințele economice în ceea ce privește patrimoniul reclamantei.

Recurenta mai susține și faptul că hotărârea prin care a fost admisă cererea intimatei-reclamante L. de constatare a caracterului abuziv al clauzei menționate este nelegală, întrucât dispozițiile art. 5.1 din Contractele de credit prevedeau atât majorarea cât și diminuarea marjei băncii.

Aceste susțineri ale recurentei sunt nefondate având în vedere că, în clauza de la art. 5.1 din contractele de credit, nu este explicat mecanismul concret de determinare a marjei băncii, în contextul în care, deși la momentul încheierii contractelor, marja băncii era de 4 p.p.a., aceasta devenea ulterior variabilă.

În acest context, din modalitatea de formulare a clauzei menționate se poate constata că la momentul încheierii contractului, intimata-reclamantă consumatoare nu a avut posibilitatea de a prefigura condițiile în care cuantumul marjei băncii ca, element esențial al contractului, va fi modificat, variația marjei fiind lăsată la aprecierea exclusivă a pârâtei, "conform deciziei băncii".

Din această perspectivă, intimata-reclamantă nu a fost informată cu privire la criteriile care vor determina modificarea marjei băncii pe parcursul derulării contractului de credit, banca rezervându-și dreptul de a revizui marja băncii și deci, cuantumul dobânzii, în baza unor elemente necunoscute consumatorilor, netransparente și neverificabile.

Față de această situație, se reține că, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a marjei băncii și implicit a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamantei, în partea referitoare la marja variabilă conform deciziei băncii.

Chiar dacă se raportează și la un indice de referință extern și obiectiv verificabil, banca și-a rezervat în mod nelegal și contrar cerințelor bunei-credințe, dreptul de a-și modifica marja de dobândă, conform deciziei sale discreționare și netransparente.

Astfel, se constată că este îndeplinită și cerința comportamentului băncii contrar exigențelor bunei-credințe în cazul clauzelor analizate, în condițiile în care instituția de credit, profitând de poziția sa contractuală, și-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenția în defavoarea împrumututatului, fără a lua în considerare și interesele acestuia din urmă.

Recurenta-pârâtă critică decizia din apel și sub aspectul aplicării greșite a art. 37, art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, susținând că legiuitorul nu a prevăzut în O.U.G. nr. 50/2010 dreptul reclamantului de a refuza semnarea actelor adiționale de conformare a contractelor cu prevederile ordonanței, astfel încât, conform art. 95 alin. (5), nesemnarea de către consumator a actelor adiționale este considerată acceptare tacită.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că, prin O.U.G. nr. 50/2010 legiuitorul a stabilit printre altele, obligația băncilor de a transpune în contractele de credit, prevederi mai favorabile consumatorilor, decât cele contractuale existente.

Astfel, potrivit art. 95 alin. (1), "pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență".

La alin. (2) se prevede că "modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență".

De asemenea, conform alin. (5) "nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită".

În opinia recurentei-pârâte, nesemnarea actelor adiționale este interpretată drept acceptare tacită a clauzelor modificatoare, care își produc în continuare efectele în termenii în care au fost formulate, potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.

Interpretarea și aplicarea corectă a legii este cea reținută de instanța de apel.

Astfel, nu se poate aprecia că actele adiționale propuse de pârâtă și-au produs efectele, deoarece O.U.G. nr. 50/2010 a fost aprobată prin Legea nr. 288/2010 cu modificări.

Astfel, art. 95 s-a modificat prin legea de adoptare, în sensul în care prevederile ordonanței nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a acesteia.

În privința actelor adiționale încheiate și semnate, precum și a celor nesemnate, dar considerate ca fiind acceptate tacit, art. II din Legea nr. 288/2010 a prevăzut că își vor produce efectele conform termenilor contractuali agreați între părți, cu o singură excepție, în cazul actelor acceptate tacit, când consumatorul ori creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

Articolul II din Legea nr. 288/2010 nu se aplică în speță deoarece în cauza dedusă judecății nu există un act adițional încheiat și semnat nici expres, nici tacit, potrivit celor anterior expuse, așa încât interesul reclamantei L. de a se anula clauza abuzivă din contractul de credit subzistă.

Cu privire la contractul de credit nr. x/01.08.2007, încheiat cu intimata-reclamantă Q., recurenta-pârâtă invocă aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 37 și 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și art. 969 din C. civ. de la 1864.

Critica privește clauza prevăzută la art. 5.1 din contract conform căreia "dobânda se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii(...)Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale."

În cazul acestui contract de credit, recurenta susține că marja băncii a fost modificată (de la 4,2 puncte procentuale pe an la 6,2 puncte procentuale pe an) prin acordul bilateral al părților ca urmare a încheierii actului adițional nr. x/07.12.2009 și nu unilateral de către bancă, în baza clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul menționat.

Înalta Curte reține că, la data semnării contractului de credit (1 august 2007), forma în vigoare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că este abuzivă clauza care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnare.

Cu alte cuvinte, este corectă observația recurentei-pârâte, în sensul că referirea instanței a avut în vedere o formă ulterioară a dispoziției legale anterior menționate, care a intrat în vigoare doar la data de 31 decembrie 2007, urmare publicării în Monitorul Oficial nr. 899 din data de 28 decembrie 2007, a Legii nr. 363 din 21 decembrie 2007 și care făcea trimitere, în mod diferit, la necesitatea existenței unui motiv întemeiat pentru ca o clauză de tipul celei analizate să nu dobândească caracter abuziv.

Cu toate acestea, diferențierea dintre termenii conținuți de cele două forme succesive ale normei juridice indicate de recurenta-pârâtă ("motiv" - în forma aplicabilă la data semnării contractului de credit, față de "motiv întemeiat" - în forma aplicabilă ulterior) nu este de natură a determina invalidarea raționamentului și interpretării acestui text, care a fost realizată de instanța de apel în raport cu textul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a cărui formă și înțeles nu au suferit modificări și care a fost în mod corect aplicat în speță.

Criteriul avut în vedere de instanța de apel a fost cel oferit de textul menționat:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În raport cu cerințele impuse de textul art. 4 alin. (1) din lege, Înalta Curte consideră că în mod corect a stabilit instanța de apel că în cauză era necesară "o detaliere suficientă în contract", pentru ca intimata-reclamantă să cunoască criteriul concret și verificabil al variației dobânzii și care să nu determine un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contrar exigențelor bunei-credințe, astfel cum a determinat formularea generală contestată de consumatori privind "decizia băncii".

În același timp, este important de menționat că, potrivit dispozițiilor alin. (4) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, lista cuprinsă în Anexa ce face parte integrantă din legea menționată redă doar exemplificativ clauze considerate ca fiind abuzive.

Pe de altă parte, forma ulterioară a textului lit. a) din alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000, la care a făcut referire instanța de apel (și care prevedea că sunt considerate abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract), era în vigoare la datele la care părțile au semnat Actul adițional nr. x din 7 decembrie 2009, însă vulnerabilitatea caracterului evaziv și discreționar al criteriului politicii de credit a băncii, ca reper al variației dobânzii, nu a fost remediată, clauza 5.1 fiind menținută în contract.

În aceste condiții, nu poate fi primit argumentul recurentei-pârâte referitor la respectarea, cu ocazia semnării actului adițional la contractul de credit, a dispozițiilor O.G. nr. 21/1992.

Se constată că în mod corect a considerat instanța de apel că elementul abstract al politicii de credite a băncii nu constituie un criteriu verificabil al variabilității dobânzii, acest etalon neputând fi evaluat nici de către intimata-reclamantă, nici de către instanță, deoarece nu conține elemente concrete de calcul, care să cuantifice modul de revizuire a ratei dobânzii.

Ca atare, criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor materiale analizate vor fi respinse, ca neîntemeiate.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, și critica referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor materiale în privința obligării recurentei-pârâte la restituirea sumelor reprezentând dobândă achitată în plus, ca urmare a aplicării criteriului privind variația dobânzii în funcție de politica de credite a băncii.

Cu privire la critica prin care recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea si interpretarea greșită a prevederilor art. 37 si art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 și că, în mod nelegal, instanța de apel nu a validat efectele actului adițional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, Înalta Curte reține aceleași considerente prin care a răspuns susținerilor invocate referitor la contractul încheiat cu reclamanta L..

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentă-pârâtă GG. S.A. (fostă FF. S.A) împotriva deciziei civile nr. 139A din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta GG. S.A. (fostă FF. S.A) împotriva deciziei civile nr. 139A din 25 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2019.