ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1463/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 10 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Comuna Rucăr prin primar și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, au formulat acțiune prin care au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la repararea prejudiciului în cuantum de 2.668.486,15 RON, reprezentând diferența dintre valoarea despăgubirilor acordate beneficiarilor conform Legii nr. 10/2001 și valoarea despăgubirilor acordate conform Legii nr. 165/2013, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 194, art. 1.349, art. 1.531, art. 1.532, art. 1.385 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 69 din 22 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Argeș a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Comuna Rucăr, prin Primar și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 418 din 29 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A..

Împotriva deciziei civile nr. 418 din 29 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat în drept pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, reclamanta a arătat că instanța de apel a încălcat:

- dispozițiile art. 221 C. civ. și art. 11 alin. (1) din Constituție - deși a reținut că în cazul persoanelor juridice de drept public condițiile antrenării răspunderii civile delictuale sunt aceleași ca și în cazul persoanelor juridice de drept privat sau a persoanelor fizice (existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, legătura de cuzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția), instanța de apel a concluzionat în sens opus, statuând că nu se poate face abstracție de specificul raporturilor în care statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt parte, neputându-se reține că orice act sau acțiune care vatămă drepturile unei persoane reprezintă o faptă ilicită. În aceste condiții, instanța de apel a aplicat, prin analogie, principiile stabilite de CJUE în privința răspunderii statului pentru încălcarea normelor comunitare imputabilă legiuitorului/judecătorului;

- art. 1349 și art. 1357 C. civ. - curtea de apel a reținut încălcarea dispozițiilor legale de către Comunca Rucăr, însă a apreciat că aceasta ar fi scuzabilă, în baza unor elemente care nu a fost nici invocate și nici puse în discuția părților. Caracterul scuzabil al faptei ilicite ține de vinovăție (condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale) și nu de existența faptei ilicite. Instanța de apel a reținut drept cauză care înlătură vinovăția eroarea scuzabilă a Comunei Rucăr întemeiată pe faptul că nu se cristalizase o practică clară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea Legii nr. 10/2001. În aprecierea recurentei-reclamante, acest lucru echivalează cu constatarea faptului că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu erau accesibile și previzibile, ceea ce ar conduce automat la răspunderea Statului pentru adoptarea unei legislații defectuase, ce face obiectul răspunderii civile a acestuia;

- prevederile art. 1 Protocolul 1 CEDO și art. 44 din Constituție - instanța este în eroare cu privire la fapta ilicită imputată Statului, ce constă în adoptarea unei legislații defectuase, incapabile să asigure realizarea drepturilor prevăzute de lege și/sau soluționarea cererilor într-un termen rezonabil. Apreciază că, în ceea ce privește stabilirea faptei ilicite în sarcina Statului, nu prezintă relevanță faptul că acesta a modificat legislația în anul 2013 și că a stabilit altă modalitate de acordare a măsurilor reparatorii. Conform unei jurisprudențe constante, ce a culminat cu hotărârea-pilot Maria Atanasiu și alții c. României, Curtea Europeană a reținut că, deși Legea nr. 10/2001 a deschis reclamanților accesul la o procedură administrativă, urmată, dacă este cazul, și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să asigure, într-un termen rezonabil, restituirea imobilului sau plata unei indemnizații în favoarea persoanelor îndreptățite;

- art. 6 CEO și art. 21 alin. (3) din Constituție - soluționarea contestației în termen de 10 ani depășește durata rezonabilă a unui proces, iar punerea în executare a hotărârii în termen de 4 ani, depășește de asemenea durata rezonabilă a unei executări;

- dispozițiile art. 1381 și art. 1385 C. civ. - emiterea greșită a dispoziției nr. 58/11.09.2001 și durata excesivă (16 ani) până la stabilirea definitivă și irevocabilă a dreptului la obținerea măsurilor reparatorii au condus la pierderea șansei de a primi despăgubiri calculate la valoarea de piață de la data soluționării notificării, stabiliă conform standardelor internaționale de evaluare, conform Legii nr. 10/2001 în vigoare la data soluționării notificării. Referirea instanței la un prejudiciu cert, deși în cauză a fost invocat un prejudiciu cauzat de pierderea unei șanse, dovedește, în aprecierea recurentei-reclamante, faptul că instanța a aplicat greșit toate dispozițiile legale.

Învestită cu soluționarea recursului la 13 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La 28 iunie 2019 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, analizat în complet de filtru, dispunându-se comunicarea acestuia părților din cauză.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a dispus admisibilitatea în principiu a recursului și a stabilit termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În speță, reclamanta a solicitat:

Cu privire la prejudiciu, reclamanta a arătat că emiterea greșită a Dispoziției nr. 58/11.09.2001, precum și durata excesivă până la stabilirea definitivă și irevocabilă a dreptului la obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent au condus la pierderea șansei de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 și de a obține măsuri reparatorii prin echivalent evaluate la suma de 2.699.826,15 Iei, respectiv la valoarea de piață a imobilelor expropriate. Pierderea avantajului conferit de Legea nr. 10/2001 i-a cauzat în mod direct un prejudiciu, constând în diferența dintre valoarea despăgubirilor la care ar fi fost îndreptățită conform art. 10 alin. (6) din Legea nr. 10/2001 și valoarea despăgubirilor la care ar fi îndreptățită conform art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Astfel cum au reținut și instanțele de fond, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu material sau moral, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și existența culpei. În cazul persoanelor juridice de drept public, condițiile antrenării răspunderii civile delictuale sunt aceleași ca și în cazul persoanelor juridice de drept privat sau a persoanelor fizice.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, vizând pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 221 C. civ. și art. 11 alin. (1) din Constituție, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel ar fi făcut o analogie între condițiile antrenării răspunderii civile delictuale în cazul persoanelor juridice de drept public și specificul raporturilor în care statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt parte.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că în cauză nu s-a făcut nicio analogie, ci instanța a explicat de ce emiterea unei dispoziții, ce ulterior a fost modificată, nu înseamnă automat că s-a săvârșit o faptă ilicită. În acest context, instanța de apel a reținut că "nu se poate face însă abstracție de specificul raporturilor în care statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt parte, neputându-se reține că orice act sau acțiune care vatamă drepturile unei persoane reprezintă o faptă ilicită."

Curtea a reținut apoi că pentru stabilirea unei răspunderi delictuale în sarcina Statului și a unității administrativ-teritoriale, pot fi avute în vedere, ca reper, principiile stablite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în răspunderea statului pentru încălcarea normelor comunitare imputabilă legiuitorului/judecătorului, anume: norma încălcată să confere drepturi persoanei vătămate, încălcarea să fie suficient de gravă și să existe o legătură de cauzalitate directă între încălcare și prejudiciul suferit de persoana particulară.

Neadoptarea unei legislații într-o anumită materie sau adoptarea unei legislații defectuase poate fi apreciată pe tărâmul obligațiilor pozitive pe care un stat le are pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, protejate de tratatele internaționale la care România este parte, sau a celor reglementate pe terenul legislației comunitare.

Fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acțiune sau inacțiune din partea unei autorități de stat sau a unei persoane ce acționează în cadrul funcției sale oficiale, așadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenților sau funcționarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligația de a acționa într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenția Europeană.

Pentru a putea invoca însă o astfel de nerespectare a obligațiilor pozitive ce ar incumba statelor, este necesar ca cel care pretinde despăgubiri pentru că a suportat un prejudiciu să fie victima directă a nerespectării unor astfel de obligații, deci să aibă un drept recunoscut fie în virtutea legii, fie prin alte mijloace prevăzute de lege, care, fiind încălcat, să dea naștere la despăgubiri - acesta este sensul la care a făcut referirre curtea de apel.

Din perspectiva recurentei-reclamante, fapta ilicită a pârâților chemați în judecată constă, pe de o parte, în emiterea de către Comuna Rucăr a Dispoziției de restituire a imobilelor cu nerespectarea prevederilor legale, iar pe de altă parte, legislația defectuoasă adoptată de Statul Român în materia restituirii imobilelor preluate abuziv anterior anului 1990 și durata excesivă a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii.

Or, în contextul procesual analizat, recurenta-reclamantă nu a demonstrat că s-ar fi săvârșit o faptă ilicită de către pârâta Comuna Rucăr (prin emiterea unei Dispoziții apreciată, ulterior, parțial nelegală) și nici de către pârâtul Statul Român (prin adoptarea unei legislații defectuase în materia restituirii imobilelor preluate abuziv).

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, ce vizează încălcarea art. 1349 și art. 1357 C. civ., Curtea a reținut că:

"Comuna Rucăr, prin organele cu atribuții în materia reglementată de Legea nr. 10/2001, și-a îndeplinit obligația ce îi revenea potrivit art. 26 din Lege, soluționând în termen notificarea formulată de autorii apelantei. Este adevărat că măsurile dispuse prin dispoziția primarului au fost modificate de instanțe, constatându-se că notificatorii erau îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru o suprafață mult mai mare de teren, însă doar această situație nu poate fi considerată ca fiind o faptă ilicită a Comunei".

Astfel cum reiese din lecturarea considerentelor instanței de apel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a reținut încălcarea dispozițiilor legale de către Comuna Rucăr și nu a apreciat că această instituție ar fi săvârșit o faptă ilicită, însă această faptă ar fi "scuzabilă". Instanța a constatat doar că faptul emiterii Dispoziției primarului în soluționarea notificării și dispunerea unor măsuri ce ulterior au fost modificate de instanțe (după un proces îndelungat, în care s-au parcurs mai multe cicluri procesuale) - în sensul că notificatorii erau îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru o suprafață mult mai mare de teren -, nu poate fi considerată ca fiind o faptă ilicită.

Inexistența faptei ilicite nu trebuia pusă, în mod distinct, în discuția părților, astfel cum susține recurenta-reclamantă, din moment acest aspect a fost analizat în răspunsul instanței la critica din apel.

Într-adevăr, cum a punctat și recurenta-reclamantă, caracterul scuzabil al faptei ilicite ține de aprecierea vinovăției - o altă condiție a atragerii răspunderii civile delictuale ce se cere a fi cumulativ îndeplinită. Acest aspect - faptul că ține de vinovăție caracterul scuzabil al faptei - nu ar duce la o altă soluție, având în vedere că motivul respingerii acțiunii a fost acela al inexistenței faptei ilicite. De altfel, reținerea instanței că ar fi scuzabilă încălcarea normelor legale, a fost enunțată în explicarea a ceea ce prezentase anterior ca fiind condițiile avute în vedere de jurisprudența CJUE în stabilirea răspunderii civile a autorităților publice.

De asemenea, reținerea instanței a faptului că la momentul emiterii Dispoziției (11.09.2001) nu se cristalizase o practică clară în ceea ce privește interpretarea și aplicarea Legii nr. 10/2001 (normă intrată în vigoare la 14 februarie 2001), nu înseamnă în mod automat că norma nu era accesibilă și previzibilă, cu consecința atragerii răspunderii celuilalt pârât - a Statului Român - pentru adoptarea unei legislații defectuase. Astfel cum recunoaște chiar recurenta-reclamantă câteva fraze mai jos, "în cauză problemele cu Dispoziția nr. 58/11.09.2001 nu sunt în legătură cu interpretarea și aplicarea Legii nr. 10/2001, ci cu suprafețele de teren asupra cărora autorii subsemnatei aveau drept de proprietate, aspect cu privire la care există evident experiența instituțiilor locale."

Cu referire la critica privind încălcarea art. 1 Protocolul 1 CEDO și art. 44 din Constituție, se constată că instanța nu a fost în eroare cu privire la fapta ilicită imputată Statului.

Astfel, la paginile 13-14 din decizie, instanța a arătat de nu poate fi reținută ca fiind o faptă ilicită susținerile reclamantei privind adoptarea unei legislații defectuase, incapabile să asigure realizarea drepturilor prevăzute de lege și soluționarea cererilor într-un termen rezonabil.

Împrejurarea că legea a fost modificată ulterior emiterii deciziei, nu înseamnă că legislația este defectuasă. Modificarea legislativă, prin care s-a stabilit o altă modalitate de acordare a măsurilor reparatorii a intervenit în anul 2013, urmare a pronunțării hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu și alții c. României. Așa cum a reținut instanța de apel, modificarea legislației privind măsurile reparatorii nu poate fi considerată o faptă ilicită a Statului, chiar dacă în urma modificărilor se reduce cuantumul despăgubirilor sau se adoptă un alt sistem de acordare a măsurilor reparatorii. Cât timp modificările legislative sunt justificate prin motive de utilitate publică, nu pot fi apreciate ca fiind fapte ilicite săvârșite de Stat, care deține o marjă largă de apreciere, astfel cum s-a statuat și în jurisprudența CEDO.

În ceea ce privește criticile ce fac referire la prejudiciu și la pretinsa încălcare a art. 1381 și 1385 C. civ., se reține că motivarea instanței de apel a vizat în principal inexistența faptei ilicite - aspect ce determină neanalizarea celei de-a doua condiții (cumulative) pentru atragerea răspunderii civile delictuale - aceea a existenței prejudiciului.

Răspunzând criticilor formulate prin motivele de apel, instanța a arătat de ce nu poate fi reținută ca fiind îndeplinită nici condiția existenței prejudiciului - la momentul soluționării notificării, pentru terenurile a căror restituire în natură nu era posibilă nu se acordau despăgubiri în bani, ci măsurile reparatorii în echivalent prevăzute la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (acordarea de titluri de valoare nominală, de acțiuni la societăți comerciale ori compensarea cu alte bunuri sau servicii). De asemenea, valoarea invocată de reclamantă ca prejudiciu reprezenta valoarea stabilită de expertul tehnic judiciar la nivelul anului 2010, astfel încât nu se poate invoca o pierdere a unei șanse, respectiv a posibilității de a încasa suma stabilită de expert, ca urmare a soluționării incorecte sau a trenării soluționării notificării.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 418 din 29 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iulie 2020.