ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1057/2020

Ședința publică din data de 04 iunie 2020 După deliberare, asupra cererii de față, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2020 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în baza art. 35 C. proc. civ., să se constate că nu este nedemn de a exercita profesia de avocat. În motivarea cererii, a arătat că, potrivit deciziei nr. 51 din 13 mai 2009 a Baroului Bacău, a fost primit în profesia de avocat și înscris pe Tabloul avocaților.

Prin sentința penală nr. 136/F din 31 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, în baza art. 81 și 82 C. pen., dispunându-se suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, iar, în baza art. 71 alin. (5) din același cod, instanța a dispus interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen. Sentința mai sus menționată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1861 din 30 mai 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală.

Reclamantul a menționat că prin sentința penală nr. 136/F din 31 octombrie 2012 nu i-au fost interzise drepturile prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, iar, în motivarea deciziei, instanța supremă a reținut că fapta pentru care a fost condamnat nu îl face nedemn în a-și exercita în continuare profesia de avocat. Însă, cu toate acestea, Baroul Bacău, prin decizia nr. 110 din 30 septembrie 2013, a dispus încetarea calității de avocat a reclamantului, iar, prin decizia nr. 117 din 30 septembrie 2013, acesta a fost radiat din tabloul avocaților din Baroul Bacău.

Față de toate aspectele învederate, reclamantul a înțeles să formuleze prezenta cerere. Examinând cu prioritate competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a cauzei, se constată următoarele: Prin cererea depusă la instanța supremă la data de 19 februarie 2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Baroul Bacău și Uniunea Națională a Barourilor din România, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunțată să se constate, în temeiul dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., că nu este nedemn de a profesa în Baroul Bacău. Textul de lege invocat prevede că "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege". Față de obiectul raportului juridic litigios astfel determinat de către reclamant conform art. 9 alin. (2) C. proc.

civ., pentru a se putea analiza cererea dedusă judecății se impune ca Înalta Curte să examineze, în prealabil, față de prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., competența materială și teritorială de soluționare a cauzei în conformitate cu dispozițiile procedurale care reglementează atribuțiile jurisdicționale ale instanțelor de judecată. Astfel, constată că, potrivit art. 94 C. proc. civ., "Judecătoriile judecă: 1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: a) cererile date de C. civ.

în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel; b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competența instanțelor judecătorești; c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz; d) cererile de evacuare; e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească; f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire; g) cererile posesorii; h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe; i) cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane; j) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare; j^1) cererile în materie de moștenire, indiferent de valoare; j^2) cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare;

j^3) cererile în materia fondului funciar, cu excepția celor date prin lege specială în competența altor instanțe; k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști; 2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege; 3. orice alte cereri date prin lege în competența lor". Conform art. 95 C. proc.

civ., "Tribunalele judecă: 1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe; 2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță; 3. ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competența lor". Analizând cele două dispoziții legale, Înalta Curte reține că actualul C. proc. civ., în forma în vigoare în raport de data formulării prezentei acțiuni, prevede în mod expres că tribunalul judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, fiind pusă în evidență, astfel, regula de drept comun - plenitudinea de competență a tribunalului.

Pornind, așadar, de la premisa esențială că tribunalului îi revine competența de a judeca ori de câte ori legea - respectiv normele cuprinse în C. proc. civ. sau în legile speciale - nu prevede expres competența altei instanțe, având în vedere obiectul dedus judecății prin cererea de chemare în judecată, respectiv învestirea instanței de judecată cu soluționarea unei acțiuni în constatare, Înalta Curte constată că, potrivit art. 95 C. proc. civ., competența materială de soluționare a pricinii în primă instanță revine tribunalului. Înalta Curte mai reține că instanța supremă judecă, potrivit art. 97 C. proc.

civ., "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Or, din analiza acestei norme legale rezultă că Înaltei Curți de Casație și Justiție nu-i revine competența de a soluționa în primă instanță cereri având ca obiect o acțiune în constatare. Susținerea reclamantului, conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă material să soluționeze cererea sa, întrucât este instanța care a pronunțat decizia penală nr. 1861/2013, nu are relevanță în cauză față de considerentele anterior expuse raportat la obiectul dedus judecății.

Cât privește competența teritorială, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel". În speță, pârâtul Baroul Bacău are sediul în municipiul Bacău, iar pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România în municipiul București, caz în care atât Tribunalul Bacău, cât și Tribunalul București sunt instanțe deopotrivă competente să analizeze cererea de chemare în judecată. Cum reclamantul a arătat că, anterior prezentului demers judiciar, a fost primit în profesia de avocat și înscris pe Tabloul avocaților în cadrul Baroului Bacău, Înalta Curte apreciază că instanța de la sediul acestui pârât este îndreptățită să verifice pretențiile formulate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va declina competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Bacău. Cu privire la solicitarea reprezentantului convențional al pârâtei Uniunea Națională a Barourilor din România, față de soluția ce urmează a fi adoptată, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite cerințele art. 453 C. proc. civ., urmând ca cererea de acordare a cheltuielilor de judecată să fie avută în vedere la soluționarea pe fond a cauzei. PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iunie 2020.