CASE OF ROSENGREN v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Art. 6-1;Violation of P4-2;Non-pecuniary damage - award;Pecuniary damage - claim dismissed
CASE OF ROSENGREN v. ROMANIA (CtEDO, 2008)
Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește în Visby, Suedia. La momentul evenimentelor pe care le trăia în România. La 4 februarie, 20 și 29 martie 1993, poliția română a luat o declarație de la reclamant în legătură cu plângerile penale depuse împotriva lui de partenerii săi de afaceri cu privire la presupusul fraudă. La 13 aprilie 1993 au fost deschise proceduri penale împotriva reclamantului și el a fost în custodie de poliție pentru acuzații de fraudă prin tranzacțiile sale comerciale. A doua zi, procurorul atașat Curții Supreme de Justiție a ordonat recluderea reclamantului în custodie. La 1 noiembrie 1993, procurorul atașat Curții Supreme de Justiție a angajat reclamantul pentru proces în fața Curții de județ București. La 6 decembrie 1993, Curtea de județ București a desfășurat prima audiere în acest caz. Avocatul reclamant a solicitat o reprogramare pentru a pregăti apărarea. Mai multe alte audieri au fost programate pentru preluarea probelor. În mai multe ocazii, Curtea județului a amânat cauza din cauza deficiențelor în procedura de convocare. La 15 noiembrie 1994 s-a auzit mărturia unui martor, în prezența reclamantului și a avocatului său. 10. În hotărârea din 29 noiembrie 1994, Curtea județului a condamnat reclamantul de fraudă, l-a condamnat la patru ani de închisoare și a acordat daune civile victimelor. La 11 mai 1995, Curtea de Apel de la București a permis apelul reclamantului și a trimis cazul în judecată pentru un nou proces cu privire la fondul acesteia. Acesta a constatat că instanța de primă instanță nu a clarificat toate faptele relevante și că nu a examinat toate acuzațiile împotriva reclamantului, astfel cum a formulat procurorul la 1 noiembrie 1993. 12. Între 27 iunie 1995 și 21 ianuarie 2000 au fost programate aproximativ patruzeci de audieri înainte de Curtea Județeanului București, cazul fiind suspendat în mod repetat pentru nerespectarea în mod corespunzător a părților, absența părților sau absența dosarului de urmărire penală. La 30 aprilie 1997, cazul a fost suspendat pentru a permite reclamantului să angajeze un nou avocat. Pe 20 noiembrie 1996, 18 iunie și 13 august 1997. Toți au fost respinși. 13. Pe 21 ianuarie 2000, Curtea Județeanului București, după reevaluarea dovezilor adăugate în acest caz, a condamnat și condamnat reclamantul la patru ani de închisoare, cu obligația de a plăti daune civile. 14. La 16 octombrie 2000, la apelul reclamantului, Curtea de Apel a încheiat procesul, în timp ce acuzațiile penale împotriva reclamantului au devenit limitate la timp. După reevaluarea probelor și pe baza concluziilor sale, Curtea de Apel a recalculat suma de daune civile care urmează să fie atribuite victimelor. 15. Într-o decizie finală din 12 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție, după reevaluarea elementelor de probă în acest caz, a respins un recurs asupra punctelor de drept de către reclamant împotriva deciziei din 16 octombrie 2000. 16. La 25 octombrie 2002, procurorul general a depus o cerere la Curtea Supremă de Justiție de a avea partea deciziei finale din 12 martie 2002 privind anularea ordinii de expulzare (recurs în Anulare). Într-o decizie finală din 7 aprilie 2003, Curtea Supremă a permis recursul extraordinar, a anulat partea deciziei finale din 12 martie 2002 privind ordonanța de expulzare și a anulat acest ordin din cauza faptului că reclamantul nu și-a pierdut niciodată cetățenia românească, ceea ce ar face expulziarea sa neconstituțională. 17. La 19 decembrie 1995, județul București, la cererea reclamantului, a revocat ordinul de arestare, dar i-a impus o obligație de a nu părăsi orașul, o măsură de precauție prevăzută de Codul de Procedință Penală din România („CP”). 18. La 27 februarie 1996, reclamantul a depus la Curtea Județeanului din București o cerere de revocare a acestei interdicții. El a susținut că, dacă se permite călătoria în străinătate pentru scopuri de afaceri, fondurile pentru a plăti daunele pot fi recuperate mai repede. Într-o decizie pronunțată în aceeași zi, Tribunalul Județean a respins cererea. Acesta a susținut că nu este necesar pentru desfășurarea afacerii sale că reclamantul să călătorească în străinătate sau într-un alt oraș, deoarece ar putea numi un reprezentant. 19. La 29 martie 1996, Curtea de Apel din București a respins recursul reclamantului împotriva acestei hotărâri și a susținut că, conform CCP, reclamantul nu poate contesta interdicția decât atunci când apelează împotriva deciziei cu privire la fondul cauzei. 20. La 5 și 26 iunie, 11 septembrie și 16 octombrie 1996, Curtea județului a respins cererile suplimentare de la reclamant de a ridica măsura, fără a specifica motive. La 18 decembrie 1996, Curtea județului a respins o cerere similară, având în vedere că circumstanțele care au condus la luarea măsurii nu s-au schimbat. 21. La 22 octombrie 2001, reclamantul a părăsit România cu propriul său arbitru liber și a reședința în Suedia.