SECȚIUNEA A TREIA CAUZA LAMARCHE c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 21472/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 16 septembrie 2008 DEFINITIVF 06/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza La Pour c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 august 2008, se pronunță la hotărâre, adoptat la această dată procedural La la locul de origine a cauzei se află o cerere (n 21472/03) îndreptată împotriva României și a cărei resortisantă a acestui stat, dl Rodica Iulia La que ( La 12 iunie 2003, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind drepturile omului și libertăile fundamentale). Recurenta, care a fost admisă în beneficiul asistenei judiciare, a fost reprezentată succesiv de domnul Paulina Iacob, Felicia Ștefanescu și Gheorghe Cernăianu, acesta din urmă fiind avocat la București. În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. În special, recurenta susține că a fost privată de un acces la o instanță pe motiv că cererile sale repetate de constituire a unei părți civile în cadrul unei proceduri penale au fost ignorate de tribunale și că, prin urmare, nu are nicio posibilitate de a fi remediată prejudiciul pe care l-a suferit în urma faptelor penale revendicate. La 15 noiembrie 2006, Curtea a decis să comunice guvernului obiecțiunile formulate la art. 6 alineatul (1) (acces la o instanță) și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Astfel cum permite art. 29 alineatul (3) din convenție, Curtea a decis, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Recurenta s-a nascut in 1950 si locuieste in Bucuresti. La 9 august 2000, ea a depus la Parchet la tribunalul de prima instanta din Bucuresti o reclamatie penala impotriva mai multor persoane pe care ea a acuzat ca si-a vandut apartamentul impotriva vointei sale, folosind acte de identitate false. De asemenea, Comisia a introdus o acțiune împotriva M.P., cumpărătorul apartamentului, care a fost primită de către secțiunea civilă a tribunalului departamental din București, care, printr-o hotărâre din 23 octombrie 2000, a constatat nulitatea contractului de vânzare în care figura numele reclamantei ca vânzătoare a apartamentului său. Recurenta nu a solicitat despăgubiri în cadrul acestei proceduri. În același timp, poliția a deschis o informare penală cu privire la plângerea depusă de reclamantă. La 1 septembrie 2000, recurenta a fost audiată ca parte vătămată, în prezența avocatului pe care îl alesese. La 19 septembrie 2001, pe un rechizitoriu al Parchetului, F.L., M.P., E.Z. și S.S. au fost trimiși în instanță la Tribunalul de Primă Instanță din București pentru complicitate la mai multe infracțiuni de falsificare. Recurenta a fost menționată printre martorii acuzați. 10. Șase ședințe au avut loc în fața Tribunalului de Primă Instanță din București. Recurenta, care a fost citată în calitate de parte vătămată, nu s-a prezentat decât la ultima dintre aceste ședințe. Citațiile nu prezentau nicio mențiune cu privire la procedura de constituire a părții civile. În cererile sale de amânare, recurenta a invocat posibilitatea de a se prezenta din cauza stării sale proaste de sănătate și din cauza faptului că citatele îi ajungeau prea târziu, ceea ce nu i-a permis să se pregătească la timp pentru audieri. 11. La 30 noiembrie 2001, recurenta a trimis la dosar o cerere de fotocopiere a câtorva piese pentru a pregăti, menționa ea, Acțiune penală mai exact, având în vedere că apartamentul său a fost furat de cei acuzați. 12. La 7 februarie 2002, în cadrul celei de a cincea ședințe, Tribunalul a constatat că, în lipsa recurentei și a inculpatului F.L., procedura de citație a fost corectă și a condus la audierea inculpaților și a martorului prezent. El a ordonat apoi ca reclamanta să fie chemată la următoarea ședință și să fie adusă acolo sub escortă. 13. La 7 martie 2002, instanța, în formațiune de judecător unic, a auzit-o pe reclamantă și a decis că aceasta ar trebui să fie calificată drept martor. 14. La 2 aprilie 2002, reclamanta l-a recuzat pe judecător, motivând astfel cererea sa... a îndrăznit să decidă, fără a mă consulta în prealabil, așa cum prevede legea, că nu aveam calitatea de parte vătămată, ci de martor. Mă opun, așa cum am făcut - o la țanc, pentru că apartamentul meu a fost furat, că am cheltuit sume mari pentru a - l recupera... și că mi se pare normal să recuperez aceste sume, constituindu - mă parte civilă. De asemenea, cer repararea prejudiciului moral. (...) La 3 aprilie 2002, cererea de recuzare a fost respinsă de instanța de primă instanță care se află într-o altă componență, printr-o decizie înainte de a afirma dreptul din care se putea face apel în același timp cu recursul la hotărârea pe fond a cauzei. Tribunalul a pronunțat sentința la 11 aprilie 2002. El a concluzionat că acuzații erau responsabili pentru faptele reproșate și le-a condamnat la închisoare. Cu toate acestea, a considerat că nu i-a fost permis să anuleze falsul contract de vânzare, în măsura în care reclamanta nu participase la procedură în calitate de parte civilă 17. Recurenta a făcut apel la această hotărâre, solicitând, printre altele, să i se recunoască calitatea de parte civilă și cuantificând cererile sale de despăgubire pentru prejudiciul suferit 18. Prin hotărârea din 14 august 2002, tribunalul departamental din București a acceptat cererea recurentei de a fi parte la procedură, considerând că întrebarea dacă această cerere era justificată sau nu era de fond a cauzei. El și-a dat hotărârea la 16 septembrie 2002. Referindu-se la argumentele prezentate la examinarea cererii Parchetului de anulare a contractului fals, s-a considerat că partea vătămată era, în mod concret, notarul public, care fusese înșelat de inculpați și astfel a fost obligat să le furnizeze serviciile sale. Prin urmare, el a anulat contractul menționat. 19. Recursul (recursuri) introdus de recurentă împotriva acestei hotărâri a fost declarat inadmisibil printr-o hotărâre definitivă a instanței judecătorești din București din 12 decembrie 2002, care reține că reclamanta, care a participat la procedură ca martor, nu putea formula critici împotriva deciziilor pronunțate. 20. La o dată nespecificată, recurenta și-a vândut apartamentul unei terțe părți pentru a cumpăra succesiv un al doilea apartament, mai mic, apoi două rulote pe lună pe rând. În prezent, aceasta locuiește în a doua rulotă. II. Obiectivul acțiunii civile este de a implica răspunderea civilă a părții acuzate și a părții responsabile din punct de vedere civil. Partea vătămată se poate constitui parte civilă împotriva persoanei acuzate sau acuzate și împotriva persoanei responsabile din punct de vedere civil. Constituția ca parte civilă poate fi făcută în timpul informațiilor penale, precum și în fața instanței, până în momentul citirii publice a actului de acuzare (...) O astfel de acțiune civilă nu este supusă taxelor de timbru.art. 19 Partea vătămată care nu este constituită parte civilă în procesul penal are posibilitatea de a formula, pe cale civilă, o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei infracțiuni. Instanța civilă va suspenda acțiunea în instanță în așteptarea la termen a instanței penale. De asemenea, poate iniția o astfel de acțiune partea civilă sau cea pentru care a fost inițiată o acțiune civilă din oficiu, în cazul în care instanța penală a decis suspendarea procedurii penale. Dacă, între timp, instanța penală decide să preia jurisdicția, instanța civilă va decide să suspende acțiunea în așteptarea încheierii procedurii penale. Partea vătămată care a introdus o acțiune în fața instanței civile poate renunța la această cale și se poate adresa direct instanței penale sau instanței penale dacă acțiunea penală a fost inițiată ulterior sau dacă instanța penală a preluat competența. Instanța civilă rămâne totuși competentă dacă a pronunțat deja o hotărâre, chiar dacă aceasta nu este definitivă.art. 20 Persoana vătămată care este constituită parte civilă în procesul penal poate introduce o acțiune în fața instanțelor civile în cazul în care instanța penală nu se pronunță asupra acțiunii civile. Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritatea de a judeca lucrul judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă în ceea ce privește existența faptelor, persoana care le-a comis și vinovăția sa. Decizia definitivă prin care instanța civilă s-a pronunțat asupra acțiunii civile nu a reușit să pună la dispoziția instanței de judecată acțiunea civilă a persoanei care le-a comis și a vinovăției sale. Înainte de a fi ascultată, persoana vătămată trebuie să fie informată că poate participa la proces ca parte vătămată sau, în cazul în care a suferit un prejudiciu, poate să se constituie parte civilă. De asemenea, aceasta va fi informată că (...) constituirea părții civile poate avea loc în orice moment în timpul urmăririi penale sau în fața instanței de primă instanță, până la momentul citirii publice a actului de acuzare. 22. Doctrina și practica tribunalelor au stabilit că orice manifestare a voinței din care rezultă fără a se lua în considerare intenția persoanei Öd Õ obținerea de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit din cauza Õ culpei reprezintă constituția valabilă a părții civile (Ion Neagu, Drept juriar Õ penal , ediția Global Lex, 2002, p. 176). Potrivit unei părți a doctrinei și tribunalelor, constituția ca parte civilă poate avea loc, de asemenea, după data citirii publice a actului de punere sub acuzare, cu condiția ca persoana acuzată să nu se opună (op. cit., p. 175). 23. La 3 februarie 1999, instanța de apel a lui Suceava a hotărât că art. 14 din Codul de procedură penală se referea numai la repararea prejudiciului material suferit din cauza încălcării dreptului comunitar și a concluzionat, din acest motiv, că o despăgubire pentru prejudiciul moral putea fi acordată părții vătămate care nu era constituită ca parte civilă, o astfel de despăgubire putând fi solicitată de către persoana în cauză în orice moment al procedurii pe fond, fără a fi limitată la termenul prevăzut la art. 15 alineatul (2) din același cod. 24. În cele din urmă, Curtea Supremă de Justiție a amintit, la 10 octombrie 1991, că, în ceea ce privește constituirea părții civile și obligația părților interesate de a cuantifica și de a detalia prejudiciul susținut, instanța trebuia să aibă un rol activ în timpul procesului, în special acela de a consilia părțile pentru protecția drepturilor și intereselor lor. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 25. Recurenta invocă o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, din cauza refuzului instanțelor penale de a o recunoaște ca parte civilă în procesul intentat împotriva persoanelor care și-au vândut în mod ilegal apartamentul. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 26. Curtea constată că, în calitate de parte civilă în conformitate cu legea românească, o persoană introduce o acțiune în despăgubire pentru presupusul prejudiciu suferit, acțiune care intră în domeniul de aplicare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în conformitate cu criteriile enunțate în cauza Perez c. Franța ([GC], nr 47287/99, § 59-62, CEDH 2004 I 27. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fondul Tezei părților 28. Guvernul a informat că reclamanta nu și-a exprimat niciodată dorința de a se constitui parte civilă în termenul stabilit prin lege, care a expirat la 7 februarie 2002, și nu și-a contestat audierea ca martor la ședința din 7 martie 2002. Recurenta susține că, în mai multe rânduri, la 7 martie 2002, a informat instanța că dorește să se constituie parte civilă, dar că acesta a refuzat în mod sistematic să recunoască acest statut. Evaluarea Curții 30. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia, fără a nega marja de apreciere pe care o joacă statul membru în domeniu, restricțiile aplicate dreptului de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, nu pot restrânge accesul deschis la persoana fizică într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul se găsește în substanța sa, în special în măsura în care scopul convenției constă în protejarea drepturilor care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (a se vedea, printre altele, F.E.c. Franța, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Rec., 1998-VIII, p. 3349, § Yagtzilar și alte Grecia, 4327/98, § 23, CEDH 2001-XII ; și Artico c. Italia , Hotărârea din 13 mai 1980, seria A n 37, p. 16, § 33, Curtea nu este chemată să examineze in abstact în acest caz, măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Ignacolo-Zenide c. România 108, [GC], nr 31679/96, EHR 2000-I și Ruianu c. România 34647/97, § 66, 17 iunie 2003). 31. Curtea ia notă de faptul că, în conformitate cu legea aplicabilă, autoritățile române sunt informate cu privire la partea vătămată a posibilității de a se constitui ca parte civilă (punctele 21 și 24 de mai sus). În speță, recurenta a fost audiată o dată de către Parchet și o dată de către instanță. Documentele nu permit să se știe dacă a fost sau nu informată în mod expres cu privire la posibilitatea de a solicita despăgubiri. Cu toate acestea, reclamanta nu a făcut o cerere expresă de constituire a unei părți civile în acest moment. 33. Curtea ia notă de faptul că, în fața Parchetului, recurenta a fost reprezentată de un avocat care nu a contestat modul în care reclamanta a fost audiată și na a făcut o cerere expresă de constituire a unei părți civile în numele clientei sale. În fața Tribunalului, reclamanta a acționat fără avocat. Cu toate acestea, i s-ar fi acordat dreptul de a angaja un reprezentant pentru a face cunoscute intereselor sale și pentru a nu prelungi procedura, având în vedere în special faptul că aceasta a fost împiedicată din diverse motive să participe la audieri. De altfel, nimic în cauza nu sugerează că reclamanta ar fi pierdut posibilitatea de a fi sfătuită în cadrul procedurii în fața instanțelor. 34. În plus, presupunând că scrisoarea sa din 30 noiembrie 2001, în care își exprima intenția de a pregăti acțiunea penală Curtea constată că tribunalele au examinat calitatea recurentei în procedură sau că declarația expresă din 2 aprilie 2002 prin care și-a manifestat intenția de a se constitui în calitate de parte civilă au putut genera o constituție valabilă a părții civile sau au putut declanșa cel puțin o examinare aprofundată a chestiunii, în temeiul rolului activ pe care legea română îl conferă judecătorului. Astfel, la 7 martie 2002, Tribunalul de Primă Instanță a numit reclamanta drept martor și, la un apel din partea acesteia, tribunalul departamental a confirmat această decizie, considerând în același timp că numai notarul se poate pretinde a fi parte vătămată. 35. Curtea constată, de asemenea, că nu există nicio mențiune aferentă în hotărâri înainte de a afirma dreptul pronunțat de instanța de primă instanță, este imposibil să se stabilească în această cauză data citirii publice a actului de acuzare. Cu toate acestea, Curtea consideră că această dată nu prezintă o importanță în speță, având în vedere faptul că: în orice caz, instanța a precizat, la 7 martie 2002, poziția reclamantei, fără a se pronunța asupra unei opoziții din partea sa. 36. Curtea constată, în sfârșit, că, cu mult înainte de desfășurarea procedurii penale, recurenta a fost parte într-un litigiu civil care intenționa să anuleze falsul contract de vânzare, în care ar fi putut, de asemenea, să solicite repararea prejudiciului presupus suferit. 37. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că nu a avut loc în speță o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIA 38. De asemenea, reclamanta se plânge că, în urma respingerii cererii sale de constituire a părții civile, nu a putut obține repararea prejudiciului cauzat de vânzarea ilegală a bunurilor sale, încălcând dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 39. Or, Curtea amintește că recurenta nu a sesizat în mod valabil instanțele civile sau penale cu privire la o cerere de despăgubire a prejudiciului invocat, deși legea românească îi prevede posibilitatea. 40. În consecință, acest lucru trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din convenție. Se declară cererea admisibilă în ceea ce privește spătarul articolului 6 alineatul (1) din Convenție și inadmisibilă pentru surplusul Adus la A se vedea nota de subsol 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevell Președinte
TROISIÈME SECTION
LAMARCHE c. ROUMANIE
(Requête n
o
21472/03)
ARRÊT
16 septembre 2008
06/04/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Lamarche c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall
, président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 26 août 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
21472/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Rodica Iulia Lamarche («
la requérante
»), a saisi la Cour le 12 juin 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante, qui a été admise au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représentée successivement par M
es
Paulina Iacob, Felicia Ștefănescu et
Gheorghe Cernăianu, ce dernier étant avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
La requérante allègue en particulier qu’elle a été privée d’un accès à un tribunal au motif que ses demandes répétées de constitution de partie civile dans le cadre d’une procédure pénale ont été ignorées par les tribunaux et que, de ce fait, elle n’a aucune possibilité de voir réparer le préjudice qu’elle a subi à l’issue des faits criminels réclamés.
4.
Le 15 novembre 2006, la Cour a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés des articles 6 § 1 (accès à un tribunal) et 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
5.
La requérante est née en 1950 et réside à Bucarest.
6.
Le 9 août 2000, elle déposa au parquet auprès du tribunal de
première instance de Bucarest une plainte pénale contre plusieurs personnes qu’elle accusait d’avoir vendu son appartement contre sa volonté, en utilisant de fausses pièces d’identité.
7.
Elle introduisit également une action contre M.P., l’acheteur de l’appartement, qui fut accueillie par la section civile du tribunal départemental de Bucarest, qui, par un jugement du 23 octobre 2000, constata la nullité du contrat de vente dans lequel figurait le nom de la requérante en tant que vendeuse de son appartement. La requérante ne demanda pas de dédommagements dans le cadre de cette procédure.
8.
Parallèlement, la police ouvrit une information pénale sur la plainte déposée par la requérante. Le 1
er
septembre 2000, la requérante fut entendue en tant que partie lésée, en présence de l’avocat qu’elle avait choisi.
9.
Le 19 septembre 2001, sur un réquisitoire du parquet, F.L., M.P., E.Z. et S.S. furent renvoyés en jugement devant le tribunal de première instance de Bucarest pour complicité de plusieurs délits de faux. La
requérante fut mentionnée parmi les témoins à charge.
10.
Six audiences eurent lieu devant le tribunal de première instance de Bucarest. La requérante, qui fut citée en qualité de partie lésée, ne se présenta qu’à la dernière de ces audiences. Les citations ne portaient pas de mentions quant à la procédure de constitution de partie civile.
Dans ses demandes d’ajournement, la requérante invoquait l’impossibilité de se présenter en raison de son mauvais état de santé et du fait que les citations lui parvenaient trop tard, ce qui ne lui permettait pas de se préparer à temps pour les
audiences.
11.
Le 30 novembre 2001, la requérante versa au dossier une demande pour photocopier quelques pièces afin de préparer, indiquait-elle, son «
action pénale
», étant donné que son appartement avait été volé par les inculpés.
12.
Le 7 février 2002, lors de la cinquième audience, le tribunal constata que, nonobstant l’absence de la requérante et de l’inculpé F.L., la procédure de citation avait été correcte et procéda à l’audition des inculpés et du témoin présents. Il ordonna ensuite que la requérante soit citée à comparaître à la prochaine audience et qu’elle y soit amenée sous escorte.
13.
Le 7 mars 2002, le tribunal, en formation de juge unique, entendit la requérante et décida qu’elle devrait être qualifiée de témoin.
14.
Le 2 avril 2002, la requérante récusa le juge, motivant ainsi sa demande
:
«
Le juge (...) a osé décider, sans me consulter au préalable, comme le prévoit la loi, que je n’avais pas la qualité de partie lésée, mais de témoin. Je m’y oppose, comme je l’ai fait à l’audience, parce que mon appartement a été volé, que j’ai dépensé des sommes importantes pour le récupérer [...] et qu’il me semble normal de récupérer ces sommes, en me constituant en tant que partie civile. Je réclame également la réparation du dommage moral. (...)
»
Le 3 avril 2002, la demande de récusation fut rejetée par le tribunal de première instance siégeant dans une autre composition, par une décision avant dire droit dont appel pouvait être fait en même temps que l’appel du jugement au fond de l’affaire.
15.
A l’audience du 4 avril 2002, le tribunal entendit les conclusions des parties sur le fond de l’affaire et ajourna le prononcé pour le 11
avril
2002.
16.
Le tribunal rendit son jugement le 11 avril 2002. Il conclut que les inculpés étaient responsables des faits reprochés et leur infligea des peines de prison. Il estima, toutefois, qu’il ne lui était pas loisible d’ordonner l’annulation du faux contrat de vente, dans la mesure où la requérante n’avait pas participé à la procédure en qualité de partie civile.
17.
La requérante fit appel de ce jugement, demandant, notamment, que lui soit reconnue la qualité de partie civile, et quantifiant ses demandes de réparation pour le préjudice subi.
18.
Par un arrêt avant dire droit du 14 août 2002, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à la demande de la requérante d’être partie à la procédure, estimant que la question de savoir si cette demande était étayée ou non relevait du fond de l’affaire.
Il rendit son arrêt le 16 septembre 2002. Se référant aux arguments présentés lors de l’examen de la demande du parquet tendant à l’annulation du faux contrat, il estima que la partie lésée était, concrètement, le notaire public, qui avait été trompé par les inculpés et été amené ainsi à leur fournir ses services. En conséquence, il ordonna l’annulation dudit contrat. L’appel fait par la requérante fut en revanche rejeté comme mal fondé.
19.
Le pourvoi-recours (
recurs
) introduit par la requérante contre cet arrêt fut déclaré irrecevable par un arrêt définitif de la cour d’appel de Bucarest du 12
décembre 2002, qui retint que la requérante, n’ayant participé à la procédure qu’en tant que témoin, ne pouvait formuler de critiques contre les décisions rendues.
20.
A une date non précisée, la requérante vendit son appartement à un tiers pour acheter successivement un second appartement, plus petit, puis deux roulottes l’une après l’autre. Elle habite actuellement dans la
seconde roulotte.
II.
21.
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale sont libellées ainsi
:
Article 14
«
1.
L’action civile a pour but de faire engager la responsabilité civile de l’inculpé et de la partie civilement responsable.
2.
L’action civile peut être jointe à l’action pénale dans un procès pénal, sur déclaration expresse de la partie lésée qu’elle entend se constituer partie civile.
»
Article 15
«
1.
La partie lésée peut se constituer partie civile contre l’accusé ou l’inculpé et contre la personne civilement responsable.
2.
La constitution en tant que partie civile peut être faite pendant l’information pénale, ainsi que devant le tribunal, jusqu’au moment de la lecture publique de l’acte d’accusation (...)
4.
Une telle action civile n’est pas soumise aux taxes de timbre.
»
Article 19
«
1.
La partie lésée qui ne s’est pas constituée partie civile dans le procès pénal, a la possibilité de formuler, par la voie civile, une action en réparation du dommage subi à la suite d’une infraction.
2.
La juridiction civile surseoira à statuer dans l’attente de l’issue devant la juridiction pénale.
3.
Peut également engager une telle action la partie civile ou celle pour laquelle une action civile a été engagée d’office, si la juridiction pénale a décidé le sursis de la procédure pénale. Si, entre-temps, la juridiction pénale décide de reprendre l’instance, la juridiction civile décidera de surseoir à statuer dans l’attente de l’issue de la procédure pénale.
4.
La partie lésée qui a introduit une action devant la juridiction civile peut abandonner cette voie et s’adresser à l’organe des poursuites pénales ou au tribunal pénal si l’action pénale a été ouverte ultérieurement ou si la juridiction pénale a repris l’instance. La juridiction civile reste néanmoins compétente si elle a déjà prononcé une décision, fût-elle même non définitive.
»
Article 20
«
La personne lésée qui s’est constituée partie civile dans le procès pénal peut introduire une action devant les juridictions civiles si le tribunal pénal n’a pas statué sur l’action civile.
»
Article 22
«
1.
La décision définitive du tribunal pénal a l’autorité de la chose jugée devant le tribunal civil qui juge l’action civile en ce qui concerne l’existence des faits, la personne qui les a commis et sa culpabilité.
2.
La décision définitive par laquelle le tribunal civil a statué sur l’action civile n’a pas l’autorité de la chose jugée devant l’organe des poursuites pénales ou devant le tribunal pénal en ce qui concerne l’existence des faits reprochés, la personne qui les a commis et sa culpabilité. »
Article 76
«
1.
L’autorité en charge des poursuites pénales ou le tribunal ont l’obligation de citer, afin de l’entendre, la personne lésée par l’infraction (...)
2.
Avant d’être entendue, la personne lésée doit être informée qu’elle peut participer au procès en tant que partie lésée ou, si elle a subi un préjudice, qu’elle peut se constituer partie civile. Elle sera également informée que (...) la constitution de partie civile peut se faire à tout moment au cours des poursuites pénales ou devant la juridiction de première instance, jusqu’au moment de la lecture publique de l’acte d’accusation.
»
22.
La doctrine et la pratique des tribunaux ont établi que toute manifestation de volonté d’où ressort sans équivoque l’intention de la personne lésée d’obtenir réparation du préjudice matériel subi à cause de l’infraction représente constitution valide de partie civile (Ion Neagu,
Droit processuel pénal
, éd. Global Lex, 2002, p.
176). Selon une partie de la doctrine et des tribunaux, la constitution en tant que partie civile peut aussi avoir lieu après la date de la lecture publique de l’acte d’accusation à condition que l’inculpé ne s’y oppose pas (
op. cit.
, p.
175).
23.
Le 3 février 1999, la cour d’appel de Suceava a jugé que l’article
14 du code de procédure pénale ne visait que la réparation du préjudice matériel subi à cause de l’infraction, et a conclu, de ce fait, qu’une réparation pour le préjudice moral pouvait être octroyée à la partie lésée qui ne s’était pas constituée en tant que partie civile, une telle réparation pouvant être demandée par l’intéressée à tout moment de la procédure sur le fond, sans être limitée par le délai prévu par l’article 15 § 2 du même code.
24.
Enfin, la Cour suprême de justice a rappelé, le 10 octobre 1991, qu’en ce qui concernait la constitution de partie civile et le devoir de l’intéressé de chiffrer et d’étayer le préjudice allégué, le tribunal devait avoir un rôle actif pendant le procès, notamment celui de conseiller les parties pour la protection de leurs droits et intérêts.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
25.
La requérante allègue une violation de son droit d’accès à un tribunal tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, en raison du refus des juridictions pénales de la reconnaître en tant que partie civile dans le procès intenté contre les personnes qui avaient illégalement vendu son appartement. L’article 6 § 1 est ainsi libellé dans ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
26.
La Cour note qu’en se constituant partie civile selon la loi roumaine, une personne introduit une action en réparation du préjudice prétendument subi, action qui tombe dans le champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention selon les critères énoncés dans l’affaire
Perez c. France
([GC], n
o
47287/99, §§
‑
I).
27.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
28.
Le Gouvernement fait savoir que la requérante n’a jamais exprimé le souhait de se constituer partie civile dans le délai imparti par loi, lequel a expiré le 7 février 2002, et n’a pas contesté son audition en tant que témoin à l’audience du 7 mars 2002. Il estime que l’Etat n’est d’aucune manière responsable de ces faits.
29.
La requérante allègue qu’à plusieurs reprises, le 7 mars 2002, elle a indiqué au juge qu’elle voulait se constituer partie civile, mais que celui-ci a systématiquement refusé de lui reconnaitre ce statut.
2.
Appréciation de la Cour
30.
La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle, sans nier la marge d’appréciation dont joue l’Etat en la matière, les limitations appliquées au droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ne sauraient restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même, notamment dans la mesure où le but de la Convention consiste à protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (voir, parmi d’autres,
F.E. c. France
, arrêt du 30
octobre
1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-VIII, p. 3349, §
44
;
Yagtzilar et autres
c.
Grèce,
n
o
41727/98, §
; et
Artico c. Italie
, arrêt du 13
mai 1980, série A n
o
37, p. 16, § 33).
En outre, la Cour n’est pas appelée à examiner
in abstracto
l’ordre juridique interne, son unique tâche étant d’examiner si, en l’espèce, les mesures adoptées par les autorités roumaines ont été adéquates et suffisantes (voir
mutatis mutandis
l’arrêt
Ignaccolo-Zenide c.
Roumanie
§
108, [GC], n
o
31679/96, ECHR 2000-I et
Ruianu c. Roumanie
,
n
o
34647/97, §
66, 17
juin 2003).
31.
La Cour note que, selon la loi applicable, les autorités roumaines sont tenues d’informer la partie lésée de la possibilité de se constituer en tant que partie civile (paragraphes 21 et 24 ci-dessus).
32.
En l’espèce, la requérante a été entendue une fois par le parquet et une fois par le tribunal. Les documents ne permettent pas de savoir si elle a ou non été expressément informée de la possibilité de demander une réparation. Quoi qu’il en soit, cependant, la requérante n’a pas fait de demande expresse de constitution de partie civile à ce moment.
33.
La Cour note que devant le parquet, la requérante a été représentée par un avocat qui n’a pas contesté la façon dont la requérante a été entendue ni n’a fait une demande expresse de constitution de partie civile au nom de sa cliente. Devant le tribunal, la requérante a agi sans avocat. Or, il lui aurait été loisible d’engager un représentant afin de faire connaître aux juridictions ses intérêts et de ne pas prolonger la procédure, compte tenu notamment du fait qu’elle avait été empêchée pour divers motifs de participer aux audiences. D’ailleurs, rien dans l’affaire ne laisse penser que la requérante aurait perdu la possibilité de se faire conseiller lors de la procédure devant les tribunaux.
34.
A supposer, en outre, que sa lettre du 30 novembre 2001, dans laquelle elle faisait part de son intention de préparer son «
action pénale
» ou bien la déclaration expresse du 2 avril 2002, par laquelle elle a manifesté son intention de se constituer en tant que partie civile, eussent pu générer une constitution valable de partie civile ou au moins déclencher un examen approfondi de la question, en vertu du rôle actif que la loi roumaine confère au juge, la Cour constate que les tribunaux ont examiné la qualité de la requérante dans la procédure. Ainsi, le 7 mars 2002, le tribunal de première instance a qualifié la requérante de témoin et, sur un appel de celle-ci, le tribunal départemental a confirmé cette décision tout en estimant que seul le notaire pouvait se prétendre partie lésée.
35.
La Cour constate aussi qu’en l’absence de toute mention afférente dans les jugements avant dire droit prononcés par le tribunal de première instance, il est impossible d’établir dans cette affaire la date de la lecture publique de l’acte d’accusation. Cependant, la Cour estime que cette date ne présente pas d’importance en l’espèce compte tenu du fait qu’en tout état de cause le tribunal a précisé, le 7 mars 2002, la position de la requérante sans qu’il n’y ait d’opposition de sa part.
36.
La Cour note enfin que bien avant le déroulement de la procédure pénale, la requérante a été partie dans un litige civil tendant à l’annulation du faux contrat de vente, dans lequel elle aurait pu, là aussi, demander la réparation du préjudice prétendument subi.
37.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il n’y a pas eu en l’espèce violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
38.
La requérante se plaint également du fait qu’à la suite du rejet de sa demande de constitution de partie civile, elle n’a pu obtenir la réparation du préjudice causé par la vente illégale de son bien, en violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
39.
Or, la Cour rappelle que la requérante n’a pas valablement saisi les juridictions civiles ou pénales d’une demande de réparation du préjudice allégué, bien que la loi roumaine lui en offrît la possibilité.
40.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 septembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président