Rosengren împotriva României

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ROSENGREN c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 70786/01) HOTĂRÂREA [Extracte] STRASBURG 24 aprilie 2008 Această hotărâre este definitivă. Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă.

În cauza Rosengren c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 27 martie 2008, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la originea cauza se află o cerere (n 70786/01) îndreptată împotriva României și al cărei cetățean deține naționalitățile române și suedeze, dl Julian Rosengren ( La 17 august 2000, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului).

Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, a fost reprezentat de domnul J. Dufvenmark, avocat la Visby. Guvernul român ( Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul suedez, căruia i-a fost transmisă o copie a cererii în conformitate cu art. 44 litera (a) din Regulamentul de procedură, nu a dorit să își exercite dreptul de a-și exercita dreptul la procedură. Printr-o decizie din 4 mai 2006, Curtea a declarat cererea admisibilă atât timp cât se referă la durata procedurii penale inițiate împotriva reclamantului și la dreptul său la libertatea de circulație pe care l-a avut în vedere în interdicția de a părăsi Bucureștiul care i-a fost făcută și inadmisibilă pentru surplus.

La 6 iulie 2006, reclamantul a solicitat să se țină o audiere în instanță. Având în vedere elementele de care dispune, Curtea consideră că nu este necesară o rejudecare în această cauză și, prin urmare, respinge cererea reclamantului în acest scop. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în Visby (Suedia). În momentul faptelor, acesta avea reședința în România. La 4 februarie și la 20 și 29 martie 1993, poliția din România a interogat în legătură cu plângerile penale pentru fraudă care fuseseră depuse împotriva sa de către partenerii săi în afaceri. La 13 aprilie 1993, a fost inițiată o procedură penală împotriva sa și a fost arestat pentru fraudă în cadrul operațiunilor sale comerciale.

A doua zi, procurorul din apropierea Curții Supreme de Justiție a ordonat plasarea sa în arest provizoriu. La 1 noiembrie 1993, procurorul din apropierea Curții Supreme de Justiție l-a trimis la tribunalul departamental din București. La 6 decembrie 1993, tribunalul județean din București a ținut prima sa audiere. La avocat al reclamantului a solicitat o trimitere pentru a pregăti apărarea. Mai multe alte audieri au fost programate pentru audierea martorilor. Tribunalul departamental a amânat de mai multe ori cauza din cauza unor deficiențe în procedura de convocare. La 15 noiembrie 1994, în prezența reclamantului și a avocatului său, a fost audiat un martor. Prin hotărârea din 29 noiembrie 1994, tribunalul departamental l-a declarat pe reclamant vinovat de înșelăciune, l-a condamnat la patru ani de închisoare și i-a acordat victimelor prejudiciilor.

Luând în considerare naționalitatea suedeză a celui din care face parte, a fost exmatriculat după ce și-a ispășit pedeapsa. 11. La 11 mai 1995, instanța de apel din București a dat dreptul la recursul pe care reclamantul l-a sesizat și l-a trimis instanței de departament pentru un nou proces, considerând că instanța de primă instanță nu stabilise toate faptele relevante și nici nu examinase toate sarcinile care îi revin reclamantului, așa cum le-a formulat procurorul la 1 noiembrie 1993. 12. În perioada 27 iunie 1995 - 21 ianuarie 2000, au fost convocate în fața tribunalului departamental din București o carantină de cinzeci de ani, care a fost amânată de mai multe ori pentru neconvocarea părților sau pentru absența acestora sau a acuzațiilor.

La 30 aprilie 1997, cauza a fost amânată pentru a permite reclamantului să angajeze un nou avocat. Reclamantul a depus cereri de recuzare împotriva judecătorilor tribunalului departamental la 20 noiembrie 1996, la 18 iunie 1997 și la 13 august 1997; toate aceste cereri au fost respinse 13. La 21 ianuarie 2000, după revizuirea elementelor dosarului, tribunalul departamental din București l-a condamnat din nou pe reclamant la patru ani de închisoare și la plata despăgubirilor victimelor. 14. La 16 octombrie 2000, instanța de apel a Bucureștiului, care fusese sesizată de reclamant, a pus capăt procesului, termenul de prescripție fiind expirat. După revizuirea elementelor dosarului, ea a recalculat, pe baza propriilor sale concluzii, valoarea prejudiciilor care trebuie plătite victimelor.

15. Printr-o decizie definitivă din 12 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție, după revizuirea elementelor dosarului, a respins recursul în Casație formulat de reclamant împotriva hotărârii din 16 octombrie 2000. 16. La 25 octombrie 2002, procurorul general a introdus în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare (recurs anual) a deciziei definitive din 12 octombrie 2002 martie 2002 în măsura în care aceasta se referă la ordonanța de expulzare. Printr-o decizie definitivă din 7 aprilie 2003, Curtea Supremă a dat dreptul la recursul extraordinar, a anulat decizia definitivă din 12 martie 2002 în ceea ce privește ordonanța de expulzare și a pronunțat ordonanța pe motiv că, reclamantul nu și-a pierdut niciodată naționalitatea română, expulzarea sa ar fi fost contrară Constituției.

La 19 decembrie 1995, tribunalul departamental din București a revocat mandatul de arestare emis împotriva reclamantului, dar, pe baza Codului de procedură penală românesc (CPP), care prevede posibilitatea adoptării unei asemenea măsuri de precauție, îi interzice să părăsească orașul. 18. La 27 februarie 1996, reclamantul sesizează tribunalul județ din București cu privire la o cerere de ridicare a acestei interdicții, susținând că, dacă ar putea călători în străinătate pentru afacerile sale, ar strânge mai repede suma necesară pentru plata despăgubirilor. Prin intermediul unei hotărâri pronunțate în aceeași zi, tribunalul departamental și-a respins cererea, spunând că nu avea nevoie, pentru a-și conduce afacerile, de a se duce pe sine însuși în străinătate sau chiar într-un alt oraș, nimic care să-i permită să fie reprezentat.

19. La 29 martie 1996, instanța de recurs din București a respins un apel formulat de reclamant împotriva acestei decizii, considerând că în temeiul CPP la La 5 și 26 iunie, 11 septembrie și 16 octombrie 1996, tribunalul departamental a respins noi cereri ale reclamantului de a ridica măsura în cauză, fără a-și justifica deciziile. La 18 decembrie 1996, Tribunalul a respins o cerere similară pe motiv că circumstanțele inițiale ale măsurii nu s-au schimbat. La 22 octombrie 2001, reclamantul a părăsit România pe cont propriu și s-a retras în Suedia. Recurentul susține că interdicția de a părăsi orașul care i-a fost impusă de tribunalul departamental din București la 19 decembrie 1995 și-a încălcat dreptul la libertatea de circulație care rezultă din art. 2 din Protocolul nr. 4 la convenție, care este astfel formulat Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa.

Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone specifice, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.

Teze ale părților 29. Guvernul susține că este la cererea lui chiar dacă măsura de precauție contestată a fost impusă reclamantului la ieșirea sa din detenție provizorie și adaugă că, în temeiul articolului 357 din CPP, această măsură s-a încheiat cu hotărârea Tribunalului de departament din București la 21 ianuarie 2000. 30. Guvernul nu contestă faptul că măsura în cauză aducea atingere libertății de circulație a reclamantului, dar susține că aceasta era prevăzută de lege, că urmărea obiectivul legitim de a asigura o bună administrare a justiției și că aceasta era proporțională cu acest scop, fiind pronunțată cu titlu preventiv și temporar, în scopul exclusiv de a garanta că persoana în cauză era prezentată în fața unei autorități competente în așteptarea examinării cauzei sale de către instanța de primă instanță.

În plus, necompararea reclamantului la mai multe audieri după ce a fost eliberat ar consolida concluzia că interdicția de a părăsi București care i-a fost făcută era justificată în circumstanțe. 31. În ceea ce îl privește, reclamantul consideră că această interdicție l-a pus într-o situație mai dificilă decât cea pe care a avut-o în detenție provizorie. Evaluarea Curții 32. Curtea observă că nu există nici o controversă între părțile pe care interzicerea de a părăsi București impusă reclamantului a constituit o încălcare a libertății sale de circulație.

33. Această interferență încalcă art. 2 din Protocolul nr. 4 cu excepția cazului în care aceasta era prevăzută de lege În cazul în care aceasta ar urmări unul sau mai multe dintre obiectivele legitime prevăzute la art. 2 § 3 și art. 4 din Protocolul nr. 4, și dacă ar fi necesară într-o societate democratică pentru atingerea obiectivului (obiectivelor) menționat (e) (Fedorov și Fedorova c. Rusia, n 3108/02, § 36, 13 octombrie 2005) și Ivanov c. Ucraina, 15007/02, § 86, 7 decembrie 2006). Curtea amintește că faptul de a aplica diferite măsuri preventive care limitează libertatea unui inculpat pentru a asigura buna desfășurare a unei proceduri penale nu ridică probleme în sine, atât timp cât aceste măsuri rămân proporționale cu scopul legitim urmărit, în special în ceea ce privește durata lor (a se vedea mutatis mutandis Nagy c. Ungaria (dec.), nr. 6437/02, 6 iulie 2004 Fedorov și Fedorova , citată anterior, § 41 ; și Petre c. România , nr. 71649/01, § 47, 27 iunie 2006). 34. În speță, lingența era prevăzută de lege [art. 136 din CPP, rezumat în Rosengren c. România (dec.), nr. 70786/01, 4 mai 2006] și urmărea obiectivele legitime prevăzute la art. 3 din Protocolul nr. 3 din Protocolul nr. 4, în special prevenirea infracțiunilor și protecția drepturilor și libertăților . 35. Mai rămâne de stabilit dacă aceasta era proporțională cu aceste obiective.

36. Curtea a trebuit deja să se pronunțe în mai multe cauze cu privire la compatibilitatea cu art. 2 din Protocolul nr. 4 măsuri de restricționare a libertății de circulație a reclamantului în cadrul procedurilor penale. În special, în cauza Antonenkov și alte cazuri Antonenkov și altele c. Ucraina, n 14183/02, §§ 59-67, 22 noiembrie 2005), în care restricția impusă în cadrul procedurii penale a durat patru ani și zece luni, Curtea a concluzionat că nu există nicio încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4. În cauza Fedorov și Fedorova Mai sus (§§ 32-47), în care măsura în litigiu a fost impusă reclamanților timp de patru ani și trei luni, Curtea a concluzionat că, având în vedere circumstanțele din speță, restricția privind libera circulaie a întreprinderilor nu a fost disproporționată.

În schimb, în cauza Ivanov [...], Curtea a considerat că interdicția, care a durat aproape 11 ani, dintre care nouă erau de competența raională a acesteia … Atât în ceea ce privește durata măsurii în cauză, cât și în ceea ce privește circumstanțele de fapt.

38. În prezenta cauză, interdicția de a părăsi București a fost impusă reclamantului la 19 decembrie 1995 și a durat până la sfârșitul procedurii, la 13 martie 2002, în timp ce termenul de prescripție pentru încălcarea dreptului comunitar a expirat de la 16 octombrie 2000. În plus, chiar dacă rezultă din elementele dosarului că reclamantul nu a întâmpinat dificultăți în a părăsi Bucureștiul la 22 octombrie 2001 (punctul 21 de mai sus), nu a fost niciodată informat de către autoritățile de a ridica o interdicție [] În plus, Curtea amintește că, în cauza Raimondo c. Italia a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 Din cauza faptului că a fost nevoie de aproape cinci luni pentru a redacta motivele unei hotărâri prin care instanța internă a revocat o măsură de restricționare a drepturilor reclamantului care decurgea din acest articol, și de zece opt zile pentru a comunica decizia la . În speță, măsura a durat șase ani și trei luni, ceea ce este, în sine, suficient pentru a lua în considerare încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 39. În plus, Curtea arată că instanțele interne nu au motivat deciziile prin care au menținut sau prelungit această măsură, totuși contestată de mai multe ori de reclamant (a se vedea mutatis mutandis Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 152 153, CEDO 2000 IV.

Comisia consideră că, în cazul în care hotărârile instanțelor interne în acest domeniu nu sunt motivate drepturile justițiabilului în cauză sunt din ce în ce mai compromise pe măsură ce timpul trece, necesitatea restricției impuse în mod inevitabil va fi nefaste (Lordo c. Italia 32190/96, § 96, CEDH 2003 IX, [...]). Din aceste motive, Curtea concluzionează că nu a fost stabilit un echilibru corect între imperativele de interes general și drepturile reclamantului. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. (...) PRIN CES, CURȚA, LA LUANIMITATE, (...) A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție (...) Adoptat în limba engleză și apoi comunicat în scris la 24 aprilie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură.

Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ROSENGREN c. ROUMANIE (Requête n o 70786/01) ARRÊT [Extraits] STRASBOURG 24 avril 2008 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Rosengren c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, juges, et de Santiago Quesada, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 27 mars 2008, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 DU PROTOCOLE N

o

4 À LA CONVENTION

28. Le requérant soutient que l’interdiction de quitter la ville lui ayant été imposée par le tribunal départemental de Bucarest le 19 décembre 1995 a emporté violation de son droit à la liberté de circulation résultant de l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention, qui est ainsi libellé : « 1. Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence. 2. Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien. 3. L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

4. Les droits reconnus au paragraphe 1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.

» A. Thèses des parties 29. Le Gouvernement argue que c’est à la demande de l’intéressé lui ‑ même que la mesure de précaution litigieuse fut imposée au requérant à sa sortie de détention provisoire et il ajoute que, en application de l’article 357 du CPP, cette mesure a pris fin avec le jugement du tribunal départemental de Bucarest en date du 21 janvier 2000. 30. Le Gouvernement ne conteste pas que la mesure en cause portait atteinte à la liberté de circulation du requérant, mais il soutient qu’elle était prévue par la loi, qu’elle poursuivait le but légitime d’assurer une bonne administration de la justice et qu’elle était proportionnée à ce but, ayant été prononcée à titre préventif et temporaire, aux fins exclusives de garantir la comparution de l’intéressé devant une autorité compétente dans l’attente de l’examen de son affaire par la juridiction de première instance.

En outre, la non-comparution du requérant à plusieurs audiences après sa remise en liberté renforcerait la conclusion que l’interdiction de quitter Bucarest qui lui avait été faite était justifiée dans les circonstances. 31. Le requérant estime quant à lui que cette interdiction l’a placé dans une situation plus difficile que celle qui était la sienne en détention provisoire. B. Appréciation de la Cour 32. La Cour note d’emblée qu’il ne fait pas controverse entre les parties que l’interdiction de quitter Bucarest imposée au requérant a constitué une atteinte à sa liberté de circulation.

33. Pareille ingérence viole l’article 2 du Protocole n o 4 sauf si elle était « prévue par la loi », si elle poursuivait un ou plusieurs des buts légitimes énoncés à l’article 2 §§ 3 et 4 du Protocole n o 4, et si elle était de surcroît nécessaire dans une société démocratique pour atteindre le ou lesdits buts ( Fedorov et Fedorova c. Russie , n o 31008/02, § 36, 13 octobre 2005 ; et Ivanov c. Ukraine , n o 15007/02, § 86, 7 décembre 2006). La Cour rappelle que le fait pour un Etat d’appliquer différentes mesures préventives restreignant la liberté d’un accusé afin de garantir le bon déroulement d’une procédure pénale ne pose pas en soi de problème, tant que ces mesures restent proportionnées au but légitime poursuivi, notamment en ce qui concerne leur durée (voir, mutatis mutandis , Nagy c. Hongrie (déc.), n o 6437/02, 6 juillet 2004 ; Fedorov et Fedorova , précité, § 41 ; et Petre c. Roumanie , n o 71649/01, § 47, 27 juin 2006). 34. En l’espèce, l’ingérence était prévue par la loi (article 136 du CPP, résumé dans Rosengren c. Roumanie (déc.), n o 70786/01, 4 mai 2006) et poursuivait les buts légitimes énoncés à l’article 2 § 3 du Protocole n o 4, en particulier la prévention des infractions pénales et la protection des droits et libertés d’autrui.

35. Il reste à établir si elle était proportionnée à ces buts. 36. La Cour a déjà eu à se prononcer dans plusieurs affaires sur la compatibilité avec l’article 2 du Protocole n o 4 de mesures restreignant la liberté de circulation du requérant dans le cadre d’affaires qui concernaient des procédures pénales. En particulier, dans l’affaire Antonenkov et autres ( Antonenkov et autres c. Ukraine , n o 14183/02, §§ 59-67, 22 novembre 2005), où la restriction imposée dans le cadre de la procédure pénale avait duré quatre ans et dix mois, la Cour a conclu à l’absence de violation de l’article 2 du Protocole n o 4. Dans l’affaire Fedorov et Fedorova précitée (§§ 32-47), où la mesure litigieuse avait été imposée aux requérants pendant quatre ans et trois mois, la Cour a conclu que, compte tenu des circonstances de l’espèce, la restriction apportée à la liberté de circulation des requérants n’avait pas été disproportionnée.

En revanche, dans l’affaire Ivanov [...], la Cour a considéré que l’interdiction, qui avait duré près de onze années, dont neuf relevaient de sa compétence ratione temporis , avait emporté violation de la liberté de circulation du simple fait de sa durée. 37. De l’avis de la Cour, la présente requête est plus proche de l’affaire Ivanov que des affaires Antonenkov et autres et Fedorov et Fedorova précitées, tant pour ce qui est de la durée de la mesure litigieuse qu’en ce qui concerne les circonstances factuelles.

38. Dans la présente affaire, l’interdiction de quitter Bucarest a été imposée au requérant le 19 décembre 1995 et a duré jusqu’à la fin de la procédure, le 13 mars 2002, alors même que le délai de prescription de l’infraction était écoulé depuis le 16 octobre 2000. En outre, même s’il ressort des éléments du dossier que le requérant n’a pas éprouvé de difficultés pour quitter Bucarest le 22 octobre 2001 (paragraphe 21 ci-dessus), il n’a jamais été informé par les autorités d’une levée de l’interdiction [...]. De plus, la Cour rappelle que dans l’affaire Raimondo c. Italie , elle a conclu à la violation de l’article 2 du Protocole n o 4 en raison du fait qu’il avait fallu près de cinq mois pour rédiger les motifs d’une décision par laquelle la juridiction interne avait révoqué une mesure restreignant les droits du requérant découlant de cet article, et dix ‑ huit jours pour communiquer la décision à l’intéressé [...].

En l’espèce, la mesure a duré six ans et trois mois, ce qui est en soi suffisant pour emporter violation de l’article 2 du Protocole n o 4. 39. De surcroît, la Cour relève que les juridictions internes n’ont pas motivé les décisions par lesquelles elles ont maintenu ou prolongé cette mesure, pourtant contestée à plusieurs reprises par le requérant (voir, mutatis mutandis , Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, §§ 152 ‑ 153, CEDH 2000 ‑ IV). Elle considère que lorsque les décisions des juridictions internes en pareille matière ne sont pas motivées les droits du justiciable concerné se trouvent de plus en plus compromis à mesure que le temps passe, la nécessité de la restriction imposée allant inévitablement s’amenuisant ( Luordo c. Italie , n o 32190/96, § 96, CEDH 2003 ‑ IX, [...]).

40. Pour toutes ces raisons, la Cour conclut qu’il n’a pas été ménagé un juste équilibre entre les impératifs de l’intérêt général et les droits du requérant. Partant, il y a eu violation de l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention. (...) PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, (...) 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 2 du Protocole n o 4 à la Convention ; (...) Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 24 avril 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président